1,498 matches
-
mea culpa îndurerată/ știe ea prea bine că cu toată ploaia/ conveniențele șabloanele și cacofoniile/ un cadavru e un deget care arată" (altă drojdie) etc. etc. Deși din volum nu lipsesc accentele întunecat profetice și nici tendința asumării unei voci auctoriale ce se reprezintă prin vocabule inclusive ("noi", opus unui "voi" explicitat fie prin raportarea ironică la realitatea socio-politică românească, fie prin diferențierea de gust și chiar de act cultural), înscrierea liricii de început a lui Ovidiu Nimigean în categoria poeta
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
mulți factori. Un sumbru inventar al cauzelor estropierii ființei lăuntrice constituie materialul poetic ideal pentru una dintre cele mai ironice artes poeticae din carte. Plasată, de altfel, în finalul cărții (putând fi citită, așadar, și ca anticipare a viitoarei opțiuni auctoriale), această promisiune de detașare totală care este La patrie. adio se dovedește de fapt o lucidă mărturie a insuportabilului sentiment al ființei poetice: "pentru că sunt ateu/ pentru că nu mă tem de dracul/ pentru că mă tem de dumnezeu/ pentru că mor de
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
simbol al perfecțiunii), celei de-a treia, "Hermes printre zodii", cifra 8 (corespondentul lui Mercur/ Hermes, intermediarul dintre mintea umană și absolutul solar) etc. etc. Ceea ce dovedește, din nou, faptul că poezia semnată de Liviu Pendefunda este învestită de instanța auctorială cu aceleași atribute ca însuși Athanorul: întregul ciclu Poema monadelor și a trupului și, prin extensie, întregul ansamblu al creației sale lirice apare ca o adevărată matrice a transmutațiilor fizice, psihice, spiritual-mistice. Deloc întâmplător, un poem numit chiar Xanthosis în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
la figuri retorice sau jocuri de limbaj și cu atât mai mult raportarea directă a lui Ioanid Romanescu la receptorul direct al textului. În mare parte din poemele incluse în primele sale cărți, se articulează adesea o estetică a superiorității (auctoriale) și se postulează un cod (hermeneutic) al dialogismului, doar uneori contras abil în soliloc. După cum am văzut, creatorul universului poetic deschis de Singurătatea în doi pare a-și exprima tranșant conștiința superiorității sale vădite, demonstrându-și-o uneori într-o
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
mai mult decât rodul unei trude poietice altoite pe o erudiție de excepție. Raportul antropos-logos-cosmos este tratat adesea cu cerneală postmodernă, ceea ce înseamnă că Apocrife-le... au și un adstrat substanțial de ludic și parodic. De urmărit, spre exemplu, jocul auctorial inteligent, alternanța de registre și roluri din poeme precum Erată, Teatrală, Arheologie și Dilemă. Sau, de ce nu, Altfel un aspru rechizitoriu adus bietului Adam (căruia nevasta îi descoperă "lipsuri mari la capitolul educație sexuală"!), încheiat cu o savuroasă trecere în
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
indice exact al modalității scripturale alese aici de Dumitru Spătaru; nu știu, însă, dacă acesta l-a și exonerat în fața unora dintre "amicii" parodiați în ultima secțiune a cărții, care nu cred că i-au primit fără să crâcnească reverența auctorială. În orice caz, genul parodic pe care îl cultivă de o vreme autorul Clondirului de mastică (prima?) îi șade foarte bine. Pentru că acest gen poetic (pe care numai ignoranții l-ar mai putea astăzi considera minor) solicită de la parodist nu
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
nopți 2010) nu există, practic, diferențe majore de tematică sau viziune lirică. În toate, poetul pare a-și respecta riguros programul estetic, bine articulat de la început, intervenind pe parcurs doar în sensul nuanțării unor motive dominante sau a unor atitudini auctoriale existente, în marea lor majoritate, încă din opera prima. Înfrângerea somnului promite de altfel a pune în pagină un program construit după regulile liricii moderniste, vizionare, aplecate asupra marilor interogații și dileme existențiale, contrase în cunoscuta formulă a identității plurale
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
lumii" și cu "ochii scăldați în roua pustiului" etc. De aici, senzația inițială că personajul (când lugubru, când luminos) este dramatic scindat, că morbul dublei sale naturi îl infestează, cu o lentoare otrăvită. Dar în ultima secțiune a cărții, instanța auctorială își devoalează, finalmente, miza portretistică, cea de a reface traseul existențial al Poetului însuși, cel în sufletul căruia moare lumina, într-o sisifică tentativă de reiterare a splendidei istorii a prințului ce își caută nemurirea: "moare lumina/ în sufletul călăului
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
au lucrat până noaptea târziu;/ astăzi mi-am înnegrit fața / din râul din cer s-a prăbușit bunul de/ E. A. Poe/ merge în antreum să-și/ afle materia sufletului...)/ din marea moartă/ din gurile universului/ din macerațiile destinului..." (***). Avatarii instanței auctoriale (de la Bufonul cu "masca și aripa de inorog" sau creatura anamorfotică, "jumătate cap de cal; jumătate lasou" ce crește din carte, la nebunul captiv în bibliotecă sau la adoratul "Celălalt Borges") se adâncesc cu voluptate sau cu furie în ceremonialuri
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
În orice caz, lumea poetică a lui Lucian Vasiliu pare a se construi conform aceluiași principiu al însumării contrariilor. Apare, transparent formulată, însăși ideea unei androginii originare, mereu reiterată în formele cosmice și adesea reflectată în atitudinile mentale proprii interiorității auctoriale. Conștiința acesteia perpetuează, în textele dintre cele mai diverse, schema unui veritabil joc între extremele atitudinale, extins și asupra raporturilor cu exterioritatea, în care predomină, fatal, tot distanțarea și apropierea continuă de celălalt, văzut fie ca o tentație, fie ca
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
ar mai fi-/ când bezmetic/ și când gri") se articulează pe același principiu al alunecării perpetue nu atât între "orgoliu și umilință", între sens și nonsens, cât între haos și ordine, între ființă și neființă. În spațiul dintre ele, instanța auctorială poate textualiza în voie "mesajul ultimității" (Vladimir Jankélévitch). Din fericire însă, în cursul acestui proces de o cruzime doar uneori denunțată, ia naștere însăși Poezia. Referințe critice (selectiv): Cezar Ivănescu, în "Luceafărul", nr. 10, 1981; Al. Andriescu, în "Cronica", nr.
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
francez Obiectul specific al literaturii a fost întotdeauna realitatea raportată la om, de aceea personajul literar este un capitol de seamă al teoriei literare. Personajul românesc este un marcher tipologic, un organizator textual și un loc de învestire (ideologic și auctorial). Personajele-cheie capătă un caracter universal și incarnează o idee, o valoare sau o pasiune de ordin general. În construcția românului tradițional, personajul este elementul central. Succesul românului modern de la Don Quijote la Robinson Crusoe, este atribuit faptului că a celebrat personalitatea
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
această repetare, cum să configurezi grupuri asociative? Constelațiile intratextuale de pe bolta prozasticii eminesciene oferă tabloul galactic ce l-ar fi încântat pe căutătorul mitului personal. Chiar dacă Ioan Petru Culianu opina despre complexe că ar fi mai curând ale criticului decât auctoriale 4, "există, de exemplu, în domeniul imaginației, imagini favorite pe care le credem luate din spectacolele lumii și care nu sunt decât proiecții ale unui suflet obscur" (Charles Baudoin apud Charles Mauron: 2001, 24). Intertextualitatea eminesciană a fost supralicitată, în detrimentul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
același regim. Barthes, Butor și Blanchot ne arată, de o manieră diferită, modul în care critica literară poate să depășească citatul și să acceadă la intertext diseminare, colaj sau bruiaj scriitură. Dificultatea intervine în situația în care criticul are complexul auctorial (Barthes) și încearcă să și-l depășească, printr-un discurs critic mai puțin riguros. Cu timpul, în istoria legăturii hipotextului cu hipertextul, s-a produs o parțială suprapunere conceptuală intertextualitate-intertext: Laurent Jenny desemnează prin intertext "textul care absoarbe o multiplicitate
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
plan istoric. Studiul de față va confirma inclusiv pentru istoria individuală a scriitorului realitatea mai devreme formulată. Devenirea operei este punctată de momente-cheie, al căror traseu uneori labirintic sau disimulat orientează cercetătorul, dacă este cititor atent, către repere ale destinului auctorial. Este ca și cum opera l-ar scrie pe autor, definind, cu fiecare nod intratextual, sensul Nirvanei lui. Caracteristicile esențiale ale mitului se verifică pentru intertext, dacă acesta din urmă nu este perceput ca simplu transfer al unei secvențe textuale dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
un mijloc de a te considera pe tine ca altul" (Michel Butor)15. Dacă intertextualitatea, mai ales în practica postmoderniștilor, ajută la definirea poeticii scriiturii inclusiv prin poziționare hermeneutică, intratextualitatea favorizează redefinirea sau fixarea (niciodată identică) a reperelor universului interior auctorial. Sigur că numărul reluărilor intratextuale are tot atâta relevanță ca și ponderea repetare/diferire. Vom remarca în proza eminesciană perechi hipertext/hipotext, dar și serii intratextuale (reluări succesive), chiar împletiri ale acestora în desenul a ceea ce vom numi constelații intratextuale
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
în șiruri lungi stupii unei prisăci mari.E insula lui Euthanasius, gândi el uimit [...] (Eminescu: 2011, II, pp. 87-88). Spațiul eminescian este fundamental concentric (Cărtărescu: 2011, 58). Insula din Cezara reprezintă arhetipul concentricității (al "concen trizării" cărtăresciene), expresie a dorinței auctoriale de izolare, mai mult decât a personajului. Cercul se asociază coborârii (văii), într-o topografie simbolică a căutării adevărului (prin adâncirea în sine). (h2c) Undele liniștite o duceau și în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
mai mică decât cu amândoi (Sărmanul Dionis Eminescu: 2011, II, 33). Primele rânduri nu par a fi începutul unei scrieri, ci o continuare. Dintre nuvelele eminesciene care răspund sintagmei lui Umberto Eco, Sărmanul Dionis este opera cea mai deschisă. Opțiunea auctorială pentru începutul de o asemenea manieră conferă discursului prozastic statutul de pagină a Textului Infinit kristevian. Punctele de suspensie trimit la tot ce s-a scris în lume, de la (pre-)început până la primul rând al operei studiate, ca o formă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
și conform așteptărilor destinatarului.Un meseriaș atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin și mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii (Mihăilescu: 2009, 125). Recursul la perspectiva cititorului este dublată de autoreferențialitatea auctorială: "se vede că autorul vrea să-nceapă de la az buchi". Eminescu a intuit "potențialul de modernitate" al autoreferențialității (Lăcrămioara Petrescu). Are loc un efect asemănător celui înregistrat în dialogul din [Archaeus]: ""Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, gândeam eu." Ce
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
nevoia de verosimil și apelează la mijloace în consecință. O situație asemănătoare întâlnim și în deschiderea nuvelei Sărmanul Dionis, cu diferența că aici se realizează o încadrare simetrică incipit-excipit, cu finalitate (mai mult sau mai puțin) lămuritoare și funcție de autoreferențialitate auctorială: "Cu drept cuvânt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat prin mintea cărui muritor treceau acestea idei? Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan ori Dionis?" (Eminescu: 2011, II, pp. 34, 62). Întreg
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
îndestul onor [...]" (Eminescu: 2011, II, 227). Și în nuvela originală Cezara surprindem același mecanism în momentul în care autorul dezvăluie, "nemijlocit", conținutul scrisorii de la bătrânul sihastru. În prealabil, autorul Geniului pustiu mai apelase la autoreferențialitate, una vag generică, mai curând auctorială, pentru a introduce partea a II-a: "După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro nuvelă a mea, a[m] căutat negreșit să fac cu el o cunoștință mai de aproape" (Eminescu: 2011, II, 100). Motivul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
proprie, fie ca referință bibliografică. Într-un articol despre "Eminescu și india nismul romantic", Arion Roșu atrăgea atenția, în 1970, asupra unei erori din titlul Ta twam asi (forma sanscrită corectă, Tat twam asi), pe care o punea pe seama intenției auctoriale de a înlocui demonstrativul neutru tad (tat) cu femininul să. Eminescologul indian, care ne-a lăsat constelație de lucrări în "cununi de stele", nu este atât de sigur asupra sursei erorii, în sensul că, textul rămânând nedefinitivat de autor, consoana
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
avea mai acut marca veridicității. Cu alte cuvinte, dacă aparența, reprezentarea sau "umbra" ființării sînt mai puțin pregnante, realitatea, evenimențialul sau ființarea propriu-zisă au șanse de a fi sesizabile dincolo de cadrele butaforice, oferite de obicei percepției. Premisa "fenomenologică" a hibridului auctorial Pym-Poe este că percepția umană transfigurează universul faptic și, în cele din urmă, îl reconceptualizează ficțional. Realitatea dispare așadar în interiorul semioticii implacabile a aparenței. Să încercăm să observăm validitatea acestei prezumții introductive pe parcursul aventurilor marinărești ale erou-lui, prezentate succesiv de către
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
naște nietzschean din confuzie, pe cînd autorul moare barthian în claritatea lui olimpiană. Odată cu apariția Marilor Speranțe, asistăm la debutul modernității ca stare de spirit în roman. Ficțiunea se construiește acum sui generis, nemaifiind "invenția" exclusivă a unei singure conștiințe auctoriale. Deus otiosus, acel autor omniprezent și omniscient al trecutului, se descompune ireversibil, în modernism, în rețeaua semiotică a propriei creații. Bibliografie Charles Dickens Marile speranțe. Traducere de Vera Călin. București: Editura Leda Corint, 2004. Feminitate și victorianism Apariția simultană (inițial
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
putut ieși (repet, ca "miză" estetică și chiar tipologică a romanelor în discuție) decît de sub penițele a două autoare diferite. Perspectivele etice și psihologice deschise de cele două narațiuni merg, evident, spre finalități distincte, sugerînd chiar, la nivel subliminal, experiențe auctoriale diferite (lucrul nu ar trebui să surprindă: se știe că, în timp ce Emily a fost educată preponderent acasă, Charlotte a călătorit, urmînd cursurile de limbă franceză ale unui pension din Bruxelles). În prefața la ediția a doua romanului Jane Eyre, Charlotte
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]