KorAP: Find »[drukola/base=bulgar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...47 48 49 ...198 >

4,943 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a Imperiului și întreruperea legăturilor cu centrele bisericești din Bizanț, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia și încetarea legăturilor cu comunitățile creștine din Europa centrală și Italia, criza iconoclastă la Bizanț, infiltrarea unor alogeni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mare (jud. Timiș), s-a aflat un tezaur cu vase de aur cu cruci și inscripții, de proveniență bizantină. La sud de Carpați, obiectele creștine sunt puține, situație explicabilă prin impactul foarte puternic pe care migrația slavilor și apoi a bulgarilor l-a avut asupra populației autohtone și a organizării sale bisericești. Între Carpați și Nistru s-au descoperit mai multe materiale creștine sau "creștinate", realitate datorată calmului "politic" instalat de "pax Chazarica", ceea ce a dus la încetarea migrației neamurilor de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al IX-lea, contextul politic și religios al Europei de sud-est s-a schimbat radical, ceea ce a dus la revitalizarea creștinismului din nordul Dunării. Astfel, misiunile bizantine în regiunea dunăreană și panonică au dus, în cele din urmă, la creștinarea bulgarilor, moravilor, sârbilor și rușilor, s-au constituit structuri politice și bisericești ale popoarelor convertite, a fost restabilită stăpânirea bizantină între Dunăre și Haemus, între 970-1018. Apoi, au fost restabilite legăturile economice și religioase cu regiunile învecinate, au fost restaurate episcopiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
normalizare n-a fost uniform, instabilitatea politică în sudul Moldovei, vestul Munteniei, Crișana și Maramureș. Un indiciu al normalizării, în secolele IX-X este numărul mare al obiectelor creștine la est și sud de Carpați, construirea de biserici, ierarhia bisericească. Creștinarea bulgarilor, în secolul IX (864-865), a creat un nou centru de autoritate bisericească între Dunăre și Haemus, o rețea episcopală în sud Dunării, prin deciziile sinodului de la Constantinopol, din 869-870. Biserica bulgară își extindea autoritatea și în nordul Dunării, la sfârșitul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Fenomenul nu poate fi separat de biruința slavei în Biserica românească. Influența slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat după 800-900, penetrația termenilor referitori la viața religioasă creștină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creștinarea bulgarilor și organizarea structurii bisericești, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub țarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară și rusă, integrarea spațiului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ale românilor. 66 Definitivarea creștinismului nostru (secolele IX-X). Ritul bizantino-slav la români În anul 864, hanul Boris (852-889), acest "Clovis al Bulgariei", sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creștin de Mihail. Creștinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor și cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris și boierii săi (curtea) au cumpănit între creștinismul grec (bizantin) și cel latin (roman) și au păstrat legăturile și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantin " de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicția bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opțiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominației politice și bisericești a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creștinarea acestora din 864-865.68 Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creștini

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
hirotonească preoți, să sfințească biserici ș. a.". Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunțuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Același autor afirmă că Bizanțul a trimis misiuni creștine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari și sârbi, dar nu și la români, întrucât aici exista o "veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român". El continuă în același spirit: "Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine ...să-și aibă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe pământ românesc au putut primi hirotonia și în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară". Autorul știe prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înființate după 864 (creștinarea bulgarilor) și atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicția este evidentă.70 În concluzie, românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în 454, prin înfrângerea suferită în bătălia de la Nedao. Apoi, hunii se risipesc și dispar treptat ca popor din istorie, rămășițele hunice ce au supraviețuit s-au reîntors în stepele din nordul Mării Negre, unde cu timpul se vor contopi cu bulgarii de pe Volga înrudiți cu ei. Pustiirile provocate de huni au fost de mari proporții, necunoscute până atunci în Europa, multe orașe au fost literalmente distruse, fiind refăcute abia sub Justinian și mulți oameni au fost uciși sau luați în robie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lui Priscus din (în) Banat întâlnește trei sate gepide, printre cei căzuți prizonieri se aflau avari, slavi, gepizi. Ultima știre despre gepizi ne-o dă Theophanes, scriitor bizantin, care afirmă că la asediul Constantinopolului, din 625, au participat avari, slavi, bulgari și contingente gepide! După această dată, nu mai avem știri despre gepizi și în aceeași perioadă prima jumătate a secolului al VII-lea d. H., dispar și urmele civilizației gepide din Dacia. N. Iorga consideră că teoria după care ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aduși din Imperiu, ori alte comunități-slavii au avut rolul lor în evoluția kaganatului avar. Stăpânirea avară a luat sfârșit în Europa centrală prin atacurile francilor din 796, care au distrus ringul-centrul puterii avare din Panonia și distrugerea rămășițelor avare de către bulgari, pe la anul 800.32 NOTE 1. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, Editura Științifică, 1969, p. 77-78. 2. Ibidem, p. 79-81. 3. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 600-601; V. G. Kotigorosko, Ținuturile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
populației locale, formele superioare de organizare social-politică, creștinismul de limbă latină și legăturile cu lumea romano-bizantină. În același timp, în cadrul evoluției societății autohtone din perioada menționată, trebuie să se țină seama și de prezența unor populații migratoare (alogene), slavii, avarii, bulgarii, unguri. În secolele VII-VIII, avarii își întăresc puterea militară și trec la reorganizarea teritoriilor intrate sub dominația lor politică. În acest context, o parte a Transilvaniei precum și regiunile aflate la vest de Munții Apuseni au cunoscut o serie de schimbări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gospodărie-în așezări s-au aflat fusaiole și greutăți pentru războiul de țesut.7 Circulația mărfurilor și monedelor Odată cu sfârșitul secolului al VII-lea, în Europa de sud-est, se produc mari schimbări politice și adânci prefaceri sociale, constituirea primului stat (țarat) bulgar (679-681) și cristalizarea relațiilor feudale în Imperiul bizantin. Schimbările și prefacerile din zona danubiano-pontică au avut o înrâurire puternică și asupra societății românești din vatra vechii Dacii. Constituirea statului bulgar a ridicat o stavilă în calea legăturilor directe, seculare dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
principes locorum, dezvoltarea meșteșugurilor, a organizațiilor profesionale (corporații-colegii), dezvoltarea schimbului de mărfuri, economia bănească, adâncirea diferențierii sociale anunțau trăsăturile societății medievale. Dar năvălirile barbare de la sfârșitul secolului al VI-lea (avari și slavi) și cele din secolul al VII-lea (bulgari) au întrerupt această evoluție deschisă spre feudalism și a dus la abandonarea Dobrogei invaziei slave și bulgare, Imperiul a păstrat doar litoralul maritim și gurile Dunării. Consecința abandonării a fost dezagregarea domeniilor funciare și consolidarea comunităților agrar-pastorale obștile teritoriale ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arhiepiscopia respectivă și-a încetat activitatea. O întrebare dramatică ce se pune: ce s-a întâmplat cu biserica (comunitățile creștine) din nordul Dunării, după năvălirea slavilor, în prima jumătate a secolului al VII-lea? Această migrațiune, urmată de aceea a bulgarilor (679-680), a provocat mari dislocări de populație și a avut consecințe de durată asupra teritoriilor din această zonă. În primul rând, episcopatele creștine de la Dunăre și-au încetat activitatea, iar populația creștină romanizată a fost prigonită și a îndurat multe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zonă. În primul rând, episcopatele creștine de la Dunăre și-au încetat activitatea, iar populația creștină romanizată a fost prigonită și a îndurat multe suferințe din partea slavilor și protobulgarilor, pe atunci neamuri păgâne. După o lungă și grea perioadă, în 864-865, bulgarii s-au creștinat, fiind subordonați canonic patriarhiei de Constantinopol. Instalarea slavilor în nordul Dunării, creștinarea bulgarilor și răspândirea culturii și limbii slavone în această zonă au avut urmări însemnate asupra vieții bisericești a românilor, în secolele VII-X. Asimilarea etnică a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a fost prigonită și a îndurat multe suferințe din partea slavilor și protobulgarilor, pe atunci neamuri păgâne. După o lungă și grea perioadă, în 864-865, bulgarii s-au creștinat, fiind subordonați canonic patriarhiei de Constantinopol. Instalarea slavilor în nordul Dunării, creștinarea bulgarilor și răspândirea culturii și limbii slavone în această zonă au avut urmări însemnate asupra vieții bisericești a românilor, în secolele VII-X. Asimilarea etnică a slavilor de către autohtoni (români) s-a desfășurat în paralel cu creștinarea masei slave din nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nestingheriți" (Procopius). Incursiunile slavilor izolați sau aliați cu alte populații se intensifică între anii 545-550. În 550-551, izvoarele menționează invaziile pustiitoare ale sclavinilor, hunilor și kutrigurilor în Tracia și Iliria. În 559, kutrigurii sub conducerea lui Zabergan, în alianță cu bulgarii și slavii, au atacat Scythia Minor, Tracia și Macedonia și au ajuns până în Grecia (Procopius). În scurt timp, în 561-562, în regiunile carpato-dunărene și-a făcut apariția o nouă populație nomadă-avarii, conduși de khaganul Baian. Apariția lor în această zonă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nouă populație nomadă-avarii, conduși de khaganul Baian. Apariția lor în această zonă a dus la schimbări de ordin politic-unele popoare au intrat sub directa lor suzeranitate (slavii), iar altele au fost silite să-și limiteze acțiunile împotriva Imperiului, precum hunii, bulgarii, anții. După venirea avarilor, în regiunile din nordul Dunării de Jos mai acționau doar sclavinii (slavi) care reiau atacurile împotriva Imperiului, mai ales după 567, când avarii se instalează durabil în Câmpia Panoniei, dar exercită în continuare o dominație nominală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Procopius, Justinian îi descoperă la cetatea Turris, în zona Dunării, oferită slavilor ca să se opună avarilor. Iorga citează pe istoricul ungur Niederle, care susține că nu avarii au împins pe slavi, ci pătrunderea slavă ar fi fost "susținută" de "huni, bulgari și avari". Însă, de regulă, pe slavi îi întâlnim în serviciul avarilor. Istoricul englez Bury, menționat de Iorga, considera că încă din vremea lui Justinian (527-565) ar fi avut loc o pătrundere a slavilor în sudul Dunării cu o țintă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi, dacă nu cumva călăreți avari. Pătrunderea lor are loc pe la Ulmetum și Aldina, prin Sciția Mică. Iorga adaugă detaliul că despre"prădăciunile slave" vorbesc și Ioan din Efes și Mihai Sirianul. Iordanes scrie și el despre lupta continuă cu "bulgarii (avarii), anții și sclavinii". Dar, constant, în spatele acestor incursiuni slave se află voința și interesul Hanului avar. Până și cronicarul franc Fredegarius, din secolul al VIII-lea, vorbește despre slavi luptând sub conducerea avarilor. Doar Pseudo-Caesarius vorbește despre slavii de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o nouă ordine, definitivă, s-a constituit, cu redobândirea malului stâng (nordic) al Dunării și cu puternica organizare a Dalmației romane-avem o dominație bizantină permanentă peste râu, pe ambele maluri. Se pare că Imperiul, mai ales după cedarea provinciei către bulgari (vezi mai jos), a operat o adevărată strămutare pe malul stâng a așezărilor sale, pentru a fi și mai departe stăpân peste Dunăre. Situată pe malul drept este asemenea cu aceea care, fără "putere împărătească" (Iorga), n-a putut decât

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se va supune. Avea și o cetate, Bălgrad (slav). Voievodatul din Banat era condus de Glad (Vlad) nume slav și acesta. Originea, poate și reședința sa, era din Vidin, deci posibil bulgar (slav), iar în armata lui sunt și cumani, bulgari, vlahi (români). Al treilea ducat era condus de voievodul român Gelou (quidam Blacus), iar locuitorii țării sale erau vlahi și slavi (Blasi et Sclavi). În sfârșit, în sudul Transilvaniei, se afla "ducatul lui Kean", indicat ca "ducele bulgarilor și slavilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]