2,124 matches
-
invariabil, mă întorc la bănuiala că impulsurile mele negative au ca punct de plecare și ca punct final pasiunea de a trăi. Nici o oboseală sufletească nu se compară, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola. 28. Trebuia să-l sun pe profesor zilele trecute și n-am făcut-o. Va trebui, totuși, să-i spun că aproape m-am decis să plec. Încerc să mă duc, cum m-a sfătuit el, la o clinică din
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
foarte mândru de bocancii mei soldățești. Tata se urcă în mașină și el, să meargă până în capătul din jos al satului unde e vila "unchiului George". Mama a ieșit în curte și, încrucișîndu-și brațele, se uită lung la mașină. Se consolează, poate, cu gândul că, într-o zi, voi intra pe poartă ca preot. Închizând portierele, șoferul ambalează motorul și pornește mașina. Se aud țipete de gâște și rațe intrate în panică. Mă uit pe geamul din spate, să mai văd
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
că era din Europa, una din lunile lui Jupiter, și că nu-i era teamă nici de oameni, nici de zei. Dimensiunile bărbatului și curajul fizic evident l-au înfiorat pe Tews. Dar concepția lui naivă despre viață l-a consolat. Următorii prizonieri aveau trăsături fizice și psihice asemănătoare. Și astfel, cu mult înainte de amiază, Tews avea o imagine rezonabil de clară asupra situației. Era vorba despre o invazie barbară din Europa. Scopul ei era evident, numai jaful. Dar dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85069_a_85856]
-
Iertarea înseamnă uitare. Locul emoției părea luat pe neobservate de către informații. Îmi povestea tot timpul despre colege, despre filme, despre cărți. Eu îi scriam despre Londra, așa cum își dorise. I-am trimis chiar și o fotografie, pentru a o mai consola. Scrisorile au început apoi să se rărească. Despărțirea se atenuase treptat, deși uneori o mai doream și aș fi dat orice să o am lângă mine în pat. Erau însă clipe de frustrare sexuală și nicidecum nostalgia unei iubiri, pentru că
AGENT SECRET, CODRIN by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83872_a_85197]
-
dar nu pentru a câștiga, ci pentru a vedea ce mișcări face adversarul. Când am intrat în cameră, s-a repezit în brațele mele. Nu m-a sărutat. S-a lipit strâns de mine, ca și cum ar fi vrut să fie consolată. Patul era așa cum îl lăsasem, desfăcut. Veioza lumina discret la capătul lui și obloanele erau închise. Stăteam unul în fața celuilalt pierduți, timizi, așa cum se întâmplă celor care așteaptă aceste clipe de multă vreme. Se uita curioasă prin cameră, ca și cum ar
AGENT SECRET, CODRIN by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83872_a_85197]
-
zile, iar Karin îi călcă pe urme, la scurt timp. Trăia pentru dialogurile ei cu infirmiera, inventând mici probleme în care să-i ceară părerea. În visele lui Karin, ea și Barbara Gillespie erau apropiate ca niște surori și se consolau reciproc pentru boala lui Mark, de parcă amândouă l-ar fi cunoscut din copilărie. În viața reală, Barbara oferea aproape la fel de multă consolare, pregătind-o pe Karin pentru obstacolele ce mai erau de depășit. Karin o studia pe Barbara ori de câte ori avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
fapt fețele, fără ca mintea lor conștientă să realizeze asta. Erau puține săptămânile în care nu primea scrisori de la cititori neliniștiți, care se luptau cu vreo formă atenuată de agnozie sau nu reușeau să-și recunoască vechile cunoștințe. Pe unii îi consolase descoperirea-bombă a lui Weber: o simplă găselniță neurologică ce dezvăluia că toată lumea suferă de o formă de prosopagnozie. Chiar și recunoașterea normală ne trădează când observăm un chip răsturnat. Mark Schluter nu era orb la fețe. Ba dimpotrivă: vedea diferențe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
ce-și acceptau soarta cu resemnare - se desfășurau în toate direcțiile. Când Karin ajunse la Homestar, Mark stătea pe veranda din față, cu capul în poala lui Bonnie, și plângea. Bonnie îi mângâia puful de pe cap, străduindu-se să-l consoleze. Văzând-o pe Karin că se apropie, Mark se ridică și începu să urle. —Spune-mi și mie ce se întâmplă. Mai întâi mașina, apoi soră-mea. Acum mi-au luat și casa. Coatele îi țâșniră înainte, în timp ce tremura din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
privea fix, căutând pe cineva, pe cea care fusese cândva, dar încetase să mai fie. Singura care ar putea să-l ajute. Nevoia lui de ea o sfâșia în bucăți, mai mult decât propria-i senzație de neajutorare. Femeile îl consolară multă vreme. Îi arătară străzile, casele, arțarul de zahăr singuratic pe care îl plantase el în pustiul peluzei, scobitura din stânga garajului pe care o făcuse în urmă cu opt luni. Karin se ruga ca unul dintre vecini să iasă afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
i-o prezinte când avea să mai crească. Uneori, domnul Thurman făcea concesii în legătură cu Karin, spunând că amândoi fuseseră copii găsiți, dar că erau rude. Alteori spunea că proveneau din loturi diferite de orfani. Când se întâmpla asta, Mark o consola, insistând că aveau să fie și mai buni prieteni, dacă nu mai erau nevoiți să trăiască mai departe în familia aceea contrafăcută. Karin îl ura pe domnul Thurman din toată inima și amenința adesea că o să-l gazeze, când Mark
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
se mai vadă? Doar ca să, cum ar veni, să-i fie prieten sau o chestie de-asta? Doar din cauza chestiei care s-a întâmplat când erau ei mici? Barbara dădu din cap, cu ochii încețoșați. Mark întinse mâna, s-o consoleze. — Cea mai tare carte învechită pe care-am citit-o vreodată. Nu c-aș fi înțeles-o eu pe toată foarte bine. Îl ducea în plimbări lungi, sub soarele verii. Rătăceau împreună, arși și totuși lipicioși, în timp ce iulie amenința să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
Biserica Catolică, unde mergea în vizită o dată pe sezon. El și cu Sylvie încă mai vorbeau cu ea la telefon de două ori pe lună - niște dialoguri scoase din piesele lui Ionescu. — Îmi pare rău, spuse Mark și, ca să-l consoleze, îl invită pe Weber la cină. Weber resimți această bunătate simplă ca pe un junghi. Câte alte mici politețuri mentale supraviețuiau în propriile lor bucle obscure, fără să-și dea seama de catastrofele care le asaltează? Cina însemna bere din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
supărat? întreabă Karin. Ceva de-aici? Încă o scuturare din cap, de negare, după care fata cedează. — Există o parte a creierului pentru Dumnezeu? Viziuni religioase care vin dintr-un fel de criză de epilepsie? Karin uită de ea însăși, consolând-o pe fată. Iar fata acceptă puțină consolare. — Poți să-l faci pe Dumnezeu să apară și să dispară cu chestii electrice...? E doar o structură inclusă? Tu știai chestia asta? Știe toată lumea? Toți oamenii deștepți? Karin o liniștește, îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
pe micile poteci abrupte, Lanark se simțea din ce în ce mai plin de energie și bucurie. încercă să zburde puțin. — Te-ai însurat, Sandy? — Ușurel, tată. Aș prefera să-mi spui numele complet. Nu, nu sînt însurat. Am o fiică, dacă asta te consolează. — Da! Da! Va fi și ea în vîrful dealului? — Nu, este într-un loc mai sigur, slavă Domnului. Auzi puștile? în depărtare se auziră pocnete. Cum pot oamenii să lupte pe asemenea vremuri? întrebă Lanark cu o voce ascuțită de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
aștepta cu brațele întinse Lilly. Întreaga scenă îi amintea de prima întâlnire dintre Dante și Beatrice, pe pod, așa cum o văzuse demult, în copilărie, imprimată pe-o ceașcă de cafea fabricată în Suedia. Pe atunci, cumplita urâțenie a poetului îl consola : i se părea că Alighieri își fumează nasul... Târziu, după miezul nopții, când s-au întors ceilalți, Constantin ațipise. Poenaru l-a zgâlțâit ușurel de umeri. „Scoală-te“, i-a spus. „Pe divan dorm eu, cu Mia. Tu culcă-te
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
negrucleios acoperit cu firișoare albe și încrețite. „Poate mai înăuntru“, mi-a spus, „unde începe întunericul“, dar nici acolo nu se vedea nimic. „Ce vezi ?“, m-a întrebat domnul Sima. „Nimic“, i-am răspuns. „Păcat !“, a încercat el să mă consoleze. „Ar fi frumos dacă fiecare ar vedea gândurile celuilalt... Înseamnă că ai făcut drumul degeaba...“ „Oricum, dumneata n ai nici o vină“, am spus. „Eu te consider și așa un înțelept, deși înțelepciunea dumitale, ca și urechea, mi se pare cam
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
unui copac, iar Nicu se gândi să facă la fel. 3 Liza, cățeaua albă a lui Costache, stătea lângă foc, făcută covrig. Începuse să îmbătrânească, îi cădea părul și-o dureau șalele, se ridica tot mai greu, dar Costache o consola cu glas tare: „Lasă, porumbelule, că îmbătrânim împreună! Tu cu 10 ani, eu de cinci ori pe-atât.“ Numai că el se simțea de fapt foarte bine și în putere. Repertoarul era la îndemână, în biblioteca frumos ordonată, cu toate
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
un colțișor nemulțumit și trist în ea, și trist în mine. Pentru mine moartea asta a fost ca graviditatea, dar în sens opus. Număram zilele, vorbeam cu copilul plecat, așa cum atunci vorbisem cu copilul neajuns încă, îi explicam, și-l consolam, și-l ocroteam pe cel care nu mai era, așa cum îl ocrotisem pe cel care nu venise încă. Numai că unul se apropia de viață, altul se depărta de ea. Iar când a mai venit și încercarea cu Jacques, dar
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
zaharnița chiar într-un aparté, bârfeau vreo ceașcă, pesemne. — De cine? întrebă Marioara, nu prea curioasă. Era obosită să se tot împrietenească cu doamnele și domnișoarele pe care i le prezenta Alexandru, iar apoi, când el le părăsea, să le consoleze sau să le ocolească. Mai bine nici să nu știe. În loc să răspundă, Alexandru se încruntă: — De data asta e altfel! — Mare noutate, izbucniră frații mai mari. — Acum mi-e mie frică. Cred că am pierdut-o deja. Iulia Margulis. Marioara
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
răsărite la marginea pădurii, apoi altele venind dinspre șosea. Ioniță Dragu își încovoie privirea. Lumina din ea se chirci. Ochii i se stinseră cu mult înainte de a deveni sticloși. Cristescu se aplecă deasupra cadavrului. ― Ce ghinion! Azimioară încercă să-l consoleze. ― Numai la asta nu mă așteptam. Oameni în vârstă să riște în halul ăsta! Inginerul, rănit la cap, privea în gol. Sângele se prelingea după ureche, scurgîndu-se pe gulerul alb. Pilotul sări din carlingă și se repezi spre doamna Miga
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
ins, și nu ascund că aștept de aproape zece luni să se însănătoșească. N-am înghițit ușor nici renghiul Melaniei de anul trecut. Dar pentru cazul în speță, accidentul îmi încurcă și mai mult calculele. Crezi că m-ar fi consolat în chixul pe care l-am dat ideea că execută o pedeapsă pentru fapte anterioare? Nu-mi place să-mi escamotez nici sentimentele, nici judecățile. Două rateuri la rând e prea mult... Cu adevărat prea mult. Azimioară își compuse o
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
vreo 30 de persoane și n-aveau un ban. Hohote de râs îi scuturau trupul plăpând. Își șterse lacrimile. Știți ce a făcut? A împrăștiat peste tot zvonul că se desparte de bărbatu-său. Lumea a compătimit-o. Fiecare a consolat-o cum a putut. După aceea, au felicitat-o pentru că se împăcaseră... ― O istorie tâmpită, bombăni Matei. Știu un singur lucru! În casă nu-l putem ascunde. Îl descoperă cât ai clipi. ― De ce în casă? ― Hm, n-ai decât să
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
și de-afară, de pe țărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniștea dimineții. Am tras pătura peste mine, încercînd să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârșitul visului și, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaște ce se întîmplă până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
destul de bine. El era mulțumit că scăpase în bună măsură de efortul care îi scurta viața, eu eram mulțumit că mă lăsa în pace. Vorbea extrem de rar și de puțin. Nu zicea nimic când trebuia să corecteze ce făcusem. Se consolase să nu ceară de la mine mai mult decât eram în stare să dau. Acolo am cunoscut-o pe Emilia. Venise să comande o cruce pentru un unchi al ei care murise călcat de un camion. Eram singur, meșterul plecase după
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit: "Mă credeai proastă?" Am priceput imediat că găsise, când mersese cu mine, un prilej să ridice pânza care acoperea bucata de marmură. "Dar nu-i nimic, chicoti ea ca să mă consoleze, ai să faci tu o sculptură mare dacă o să ai energia necesară". Rușinat, furios, am reacționat grosolan. Am îmbrîncit-o, "du-te dracului cu energia ta", apoi am plecat trântind ușa. Din întîmplare, pașii m-au dus în noaptea aceea în dreptul
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]