1,466 matches
-
brațul rupt al unei flori galbene, să nu-l fac pe fratele Rafael să mă aștepte cu masa, e bătrân acum și fratele Rafael, nu se mai mișcă cu aceeași ușurință ca altădată și gândul meu se îndreaptă acum cu duioșie spre ochii lui rotunzi și apropiați, iluminați pe dinlăuntru de inima lui mare, de câte ori, mic copil, nu alergam în brațele lui, gata oricând să mă primească și să mă alinte și pe când încă nu știam că oamenii se împart în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
reumatismul făcut la mâini de clătitul în apa rece, de binecuvântarea pe care apa caldă o aduce oaselor sale bătrâne roase de răceală și cu fața lui roșie rotundă se întoarce spre mine din când în când, privindu-mă cu duioșie, Te-ai făcut bărbat în toată firea, Doamne, să nu te deochi, ce frumos ești, eu roșind, la cuvintele lui laudative, măgulit, De te-ar vedea părintele Ioan! apoi se-ntoarce iarăși la spălatul vaselor, mâine fac niște plăcinte cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
mașina până la el; acasă, în oraș, Nu, părinte! n-am nimic, Ești slăbit, Daniel, și cu soarele ăsta puternic ți s-a făcut rău, Da, încuviințez eu cu vinovăție, Peste umărul părintelui acum o văd pe preoteasă privindu-mă cu duioșie, lângă ea o fată cu părul, E și preoteasa aici, îi face părintele loc s-o văd și pe ea, Și Diana! Diana?! Ți-o mai amintești? Fata părintelui cu părul tot cârlionți negri, cea care m-a sărutat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
a dus în poiană să picteze, Vinerea mare, citesc din caietul lui Theo în odaia din care au dispărut palmierii și Răpirea din serai, citesc fiindcă nu mi-e somn și fiindcă, Vinerea mare, sosesc acasă, mama îmbrățișându-mă cu duioșie, cu tata am dat mâna, nu m-a iertat încă, dar e momentul, crede mama, să uităm, duminică sunt Paștele și toată lumea trebuie să se ducă cu inima curată la Înviere, Așa e! M-am dus duminică noaptea la slujbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
mă las numai în voia senzațiilor și în felul acesta o percep mult mai adânc, ca și cum aș fi deschis dintr-o dată o ușă către lumină, mă las purtat de vocea ei senzuală peste tărâmul sălbatic al simțurilor, e plină de duioșie acum, vorbește probabil despre o plăcută aducere aminte, apoi brusc vocea îi devine gravă, îndurerată de o întunecată suferință, cuvântul violent se-aprinde și se stinge brutal pe buzele ei ca o reclamă luminoasă făcută să-ți agreseze simțurile, je
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
oficia riturile secrete ale zeiței; când corăbiile sacre fuseseră scufundate, fusese ucis pentru că încercase să salveze instrumentele pentru cântecele rituale, nebi, seistrum-ul de aur. Era impresionant să audă un bărbat vârstnic vorbind despre tatăl său, mort de mulți ani, cu duioșia unui copil. Gajus își aminti prova putredă, pe jumătate scufundată a corăbiei care zăcea în dreptul insuliței Antirrhodos, în portul din Alexandria. Îl întrebă ce știa despre acele rituri. Ceea ce știu trebuie să păstrez în memorie, pentru că aici nu am scrieri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fugă, așa cum fugise, zadarnic, Drusus, și își dădu seama că era un impuls nebunesc: puteai să te sustragi voinței lui Tiberius doar prin sinucidere. Tinerețea îl făcu să alunge acel gând; Antonia observă umbrele de pe chipul lui, îl îmbrățișă cu duioșie și îi șopti: — Simt că n-ai de ce să te temi. Lui Tiberius nu i-ai rămas decât tu. Părea o frază fără sens, însă îl liniști. Avea douăzeci de ani. O lăsă să-l îmbrățișeze; în îmbrățișarea Antoniei curgeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
în toate sălile acelea, singura intimitate umană o constituiau scumpa lui soră, Drusilla, și Helikon, tânărul sclav din Alexandria pe care destinul îl aruncase în palatele imperiale, unde rătăcea cu sufletul lipsit de apărare, cu pielea lui brună, gâtul subțire, duioșia recunoscătoare și senzuală, ca un animal eliberat din capcană. Nu mai era nimeni altcineva. Acum, trecând printre două șiruri de senatori și patricieni în drum spre loja imperială, își simți auzul mângâiat de glasul unei femei. Din zilele copilăriei petrecute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
doar că el, Petre, eroul atâtor visuri de dragoste din nopțile reci În tovărășia gheții, era lângă mine, buzele Îi rătăceau În neștire pe fața mea, dar eu nu voiam să i le dau pe ale mele. Și era atâta duioșie În gesturile lui, În Încercările furioase de a-mi găsi buzele... Eram gata să cedez, dar o forță din mine Îmi ordona să rezist, să lupt, să nu mă las sărutată pe gură. A vrut să-și pună capul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Împărtășite? Petre, de ce nu ai venit? De ce nu ai venit tocmai acum, când te așteptam mai mult ca oricând? Și aceste lecții Îngrozitoare... Și poezia neterminată... De ce, Petre drag, de ce nu ai venit? Ai devenit o obsesie dureroasă, crudă prin duioșia ei, Petre, te iubesc, mă auzi? Petre drag, te implor, nu mă părăsi, nu te mai pot concepe al alteia, mă auzi? 17 octombrie 1961 (marți) De ce atâta deznădejde? De ce atâta suferință? De ce? Am așteptat toată ziua de azi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
și trebuie să pășești cu curaj Înainte, trebui să Învingi! Dar la Petre nu pot renunța, Îl iubesc prea mult! Atunci renunță la tine! Nici asta nu se poate! Ce să fac? E o dragoste terorizantă, apăsătoare, crudă, grea prin duioșia ei În visuri, o dragoste minunată și totuși Îngrozitor de neînțeleasă! Ce n-aș da ca Petre să nu mai vină niciodată! Dar de spus mi-ar fi imposibil să i-o spun, Îl iubesc doar! Dar dacă el ar renunța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
1965 (luni) Nimic. 3 martie 1965 (miercuri) Lui Martin. De ce nu pleci odată... așa, ca să nu te mai văd deloc... 4 martie 1965 (joi) Lui Eugen. Bietule om mărunt... E-atâta dragoste În tot ceea ce faci pentru mine... e-atâta duioșie care mă Înspăimântă... Oare crezi cu adevărat că ai găsit femeia aceea bună care să țină la tine, după atâția ani de prigoană prin răutățile semenilor? Nimeni nu te-a iubit. Părinții te-au bătut de mic pentru că nu-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
timp să-și pună gândurile în ordine, să vadă ce e important. Leigh gândea prea mult, dar o să-și dea ea seama că se purta prostește. — OK. Să revenim la inel. Mai povestește-mi. — E foarte frumos, spuse Leigh cu duioșie. Atât de clasic. Nu știu cum de a știut că așa îmi place —nici măcar eu nu cred că știam că-mi place așa. Nu ne-am dus niciodată la cumpărături sau să ne uităm: nici măcar n-am vorbit vreodată despre el. — Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
în poporul nostru. Uneori i se comentează fraza potrivit căreia domnul Cervantes (don Miguel) nu era lipsit de o anumită ingeniozitate și par a se indigna de atare necuviință; alteori reflecțiile sale melancolice despre căderea frunzelor îi sunt întâmpinate cu duioșie; ba se entuziasmează de strigătul „război războiului!“ pe care i l-a smuls durerea de a vedea oameni murind chiar fără a fi uciși; ba i se reproduce mănunchiul acela de adevăruri deloc paradoxale publicate de el după ce le-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ce-a făcut cu mine, după cum regretă ce-a făcut cu Spania. Și simt pentru bietul epileptic Martínez Anido, care, într-o criză, cu spume la gură și tremurând tot, îmi cerea capul, simt pentru el o milă care e duioșie, căci presupun că nu-și dorește nimic mai mult decât iertarea mea, mai ales dacă bănuiește că mă rog zilnic: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri.“ Ah, dar e și rolul. Mă-ntorc pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dorise să strângă În brațe o femeie cu pasiunea cu care voia acum să-l țină pe Dimi În brațe. Dar se stăpâni și rămase nemișcat atâta timp cât continuară sughițurile. Până când Dimi se opri. Abia când tăcu, Fima Îi spuse cu duioșie: —Ajunge, Dimi. Ajunge. Copilul alunecă brusc de pe fotoliu În brațele sale. Se lipi de pieptul său de parcă ar fi vrut să se Îngroape În el. Și zise: Am să-ți povestesc. Începu să vorbească limpede, cu o voce joasă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
să îmi purtați de slujbe, Eu voi fi aproape lângă lăcașul sfânt, Iar îngerii din ceruri vor auzi prin umbre Cum trupul mi se face țărână sub pământ. Și sufletu-mi îmi va pleca la ceruri Unde e liniște și duioșie, Nu voi mai avea nici frigul dintre geruri Și nici durerea dintre veșnicie. NU PLÂNGEȚI în memoria mamei ELENA COSTEA Să nu mă plângeți, mamă, Să mă purtați în suflet, Să îmi aprindeți lumânări Când eu voi fi-n departe
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
Poate le va simți mirosul de acolo, din lumea veșnică, în care, sigur, a primit-o Dumnezeu... Și bunicul se va bucura. Va înțelege că nu l-am uitat și-i port o vie amintire”, medita Tudor privind florile cu duioșie. „Mă voi întoarce de la cimitir să îngrijesc rondurile. N-au ce căuta florile sălbatice aici! Nici Bătrâna nu se uita la ele. Le ocolea...” Mergând spre cimitir, Tudor își aminti că a scris, cândva, o poezie pentru mama sa. Aniversa
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
care au fost în tabere organizate de școală. Fiecare are ceva de spus, de povestit. Pentru fiecare copil vacanța lui a fost cea mai frumoasă. Cred că toți copii au această convingere. Acum, când aștern aceste rânduri, mă gândesc cu duioșie la anii copilăriei mele. Îmi amintesc, de parcă a fost ieri, ce murmur de glasuri se revărsa în clasă, glasuri grăbite să povestească fiecare ce a făcut în vacanță. La fiecare început de an școlar se întâmpla la fel. La început
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
care îl trăiește, întrucât cu mintea încă pricepe că există acel point non-retour, dar tot cu mintea refuzându-și până și aceste gânduri, de parcă ar vrea cu orice preț să-și sporească pedeapsa. Amestecând în mintea lui amintiri, rugăminți, tristețe, duioșie, negură, lamentări, speranță inutilă. De parcă toate n-ar fi fost decît un joc ce se va sfârși într-o zi. De parcă ea avea să revină în ziua următoare și să spună: gata, m-am întors definitiv. Uitând că acel timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mulți. S-au dus vreo zece, douăsprezece pagini, în cam tot atâtea minute, fără a produce un amuzament vizibil; nici măcar o urmă vagă de zâmbet și nici vorbă de spasme involuntare de râs pe care eu mi le imaginam cu duioșie că le va provoca acel pasaj cititorilor. Ce naiba era cu ea? Exemplarele cartonate ale romanului meu se vindeau jalnic - cinci, șase sute, ceva de genul ăsta - deci cum de reușise acesta să încapă pe mâinile unei persoane aflate în evidentă discordanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
cîteva explicații și, pe măsură ce povestea despre necazul fetei lui prindea contur, controlorul obosit parcă de povara istorisirii se așeză pe unicul loc liber și ascultă plin de compasiune, iar trasăturile feței lui se schimbară treptat, treptat. Întinse mâna și, cu duioșie, mângâie părul buclat, într-un gest de alint definitoriu. Oftă adânc. Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mânuța delicată se mișcă imperceptibil, mai întâi, apoi degetele ei atinseră epoletul roșu al uniformei controlorului. Toți împietriră. Fetița urmări cu degetul pe haină
Proz? by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83384_a_84709]
-
n. 1958 Născut la Copăceni, Fălciu, Vaslui, tenician Iași, membru al Uniunii Epigramiștilor din România și al G.L.U.P.I. Volum personal: „Duioșii satirice”. Inclus în peste 25 culegeri/ antologii de epigrame Femeia eterna poveste Întotdeauna o iubim Și n-am lăsa-o una-două; Dar o poveste care-o știm Nu e ca o poveste nouă! Între soții șahiști Ca într-o poveste
VASILE DARIE by VASILE DARIE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83946_a_85271]
-
tensiune neros tită, ca în seara când a venit la mine să-mi arate desenele și m-a sărutat. Parcă am fi doi spadasini care se tatonează, agitându-și săbiile în aer, către un monstru nevăzut. Mi-a trecut toată duioșia. Sunt gata să sar la bătaie. Dar Eduard își mută subit atenția spre Bobo. — Nu-i așa, Bobo, c-ai cam exagerat, ca s-o pui pe jar pe Clara și să-i stârnești imaginația? mitraliază Eduard, întorcându-și privirea
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
mângâie ușor pe corp, parcă pentru a-l reconstitui în minte, ca un orb. Trece ușor cu palmele peste umeri, peste conturul sânilor, peste talie, peste șolduri, nescăpându-mă din priviri și sărutându-mă când și când, cu aceeași incredibilă duioșie în ochii lui cenușii, în care văd acum licărind un albastru de catifea. Nu mai știu cum mă trezesc cu sarafanul pe jos și cu bluza albastră aruncată pe un scaun. Mă înfior de frig și atunci Eduard mă ia
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]