2,253 matches
-
activității hermeneutului, insistând asupra ideii de competență spirituală de care trebuie să dea dovadă. Orice exegeză trebuie făcută cu cea mai mare prudență posibilă și cu conștiința permanentei ascensiuni spirituale. Recunoaștem aici una dintre temele majore origeniene, cea a asimilării exegetului autentic cu Cristos, temă dublată de cea a smereniei impuse oricărei persoane care se apropie de adevărul mântuitor. Interpretul trebuie să aspire în permanență, independent de rezultatele pe care le‑a obținut deja, la descoperirea unui uerior sensus et firmior
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
metoda sa hermeneutică și despre structura comentariului. Origen consideră Evanghelia după Ioan rezumatul și, totodată, încununarea Scripturilor. În cazul lui Victorin, locul acesta este rezervat Apocalipsei transmise sub numele apostolului „cel iubit”. Ce reprezintă deci, foarte exact, această carte pentru exegetul nostru? „Apocalipsa nu este în esență, pentru pannonian, o profeție despre vremurile din urmă care să completeze Evangheliile, prea puțin dezvoltate în acest sens: ea este revelația desăvârșită a sensului Scripturii prin însuși Cristos, prelungirea către toți creștinii a uimitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de a spune că aceste evenimente s‑au petrecut de două ori; ci, dat fiind că acestea se vor petrece o singură dată, este hotărât de Dumnezeu că trebuie să se petreacă, ele sunt anunțate de două ori” (9, 2). Exegetului îi revine identificarea redundanțelor revelației, condensarea lor și integrarea rezultatelor obținute într‑o structură logică. Procedeul, stabilit de Tyconius, va fi folosit cu succes de Augustin, în Epistola 199, consacrată, după cum vom vedea, chiar sfârșitului lumii. Victorin rezumă atât metoda
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
am văzut un alt înger, care se ridica (<∀∃∀∴<≅<ϑ∀) de la Soare‑Răsare și avea pecetea Viului Dumnezeu”. Versetul interpretat de Victorin este: „Angelum autem descendentem ab oriente sole”. Să fie oare vorba de o modificare tacită a textului Apocalipsei din partea exegetului său? Fără îndoială. Pentru Victorin este semnificativă tocmai ideea de coborâre a îngerului pe pământ în scopul îndeplinirii misiunii kerigmatice. Iată interpretarea versetului: „Textul vorbește despre profetul Ilie, care trebuie să vină înainte de vremea lui Anticrist, pentru a reface Bisericile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cunoștea această tradiție care prezintă episodul învierii profetului și pe care a valorificat‑o în manieră proprie. Moartea prin lapidare era în perfectă consonanță, dat fiind că cei doi martori eshatologici din capitolul 11 al Apocalipsei au avut aceeași soartă. Exegetul descoperă, se pare, în Paral. Ier., un scenariu analog celui de la sfârșitul veacurilor (aceasta rămâne, desigur, o supoziție). Ca ultim argument, el citează un verset din Ieremia (1,5): „Mai înainte de a fi în pântecele maicii tale te‑am cunoscut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se astfel pe linia tradiției reprezentate de Oracolele sibiline (cartea a II‑a) și de Commodian. Profetul este simbolizat aici de un înger, fapt cu totul justificat de vreme ce Dumnezeu l‑a păstrat pe alesul său în rai. În capitolul 11, exegetul respectă datele Apocalipsei, prezentând doi martori, care supraviețuiesc în propriile trupuri și care sunt înzestrați cu calități taumaturgice. În fine, al treilea simbol este identificat în capitolul 14. Aici nu mai este vorba de un singur înger, nici de doi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reunească într‑o singură secțiune simbolurile care apar dispersate în corpusul ioanic, dar care prezintă un minimum de trăsături comune. Prin contrast cu coborârea martorilor din rai, Anticrist „se ridică din adânc” (ascendisse bestiam de abysso). În sprijinul acestui verset, exegetul alcătuiește un mic dosar de mărturii din Iezechiel și Pavel (Iez. 31,3.4; 2Tes. 2,7‑9; 2,10‑11). De abysso este o aluzie la mitul lui Nero și deci, indirect, la stăpânirea romană. Anticristul‑cezar „nu apare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tare pe polemist. El trece peste acest detaliu cu o inocență dezarmantă. Contrar predecesorului său, Victorin încearcă să propună un scenariu cu o logică plauzibilă, recurgând la legenda lui Nero rediuiuus, a împăratului roman, dar care va reveni din Orient. Exegetul știe exact cum și până la ce punct să invoce această legendă. Principala sa intenție nu este de a prezenta amănunțit evenimentele eshatologice, ci de a desprinde sensul Scripturii. Inserarea legendei Anticristului clarifică o enigmă importantă legată de identitatea personajului, enigmă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în poemele sale apologetice. În loc de concluzie, să îl cităm din nou pe M. Dulaey care, după ce admite influența lui Irineu și a lui Hipolit asupra anticristologiei lui Victorin, se grăbește să precizeze: „Cu toate acestea, există un punct în care exegetul nostru se îndepărtează de predecesorii săi, și anume interpretarea pe care o dă pasajului din Apoc. 17,10‑11, în care cei șapte regi sunt asimilați împăraților din secolul al II‑lea, iar al optulea, lui Nero, identificat cu Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dogma Providenței”. Ne aflăm în fața „unei veritabile Summa a primilor ani ai secolului al IV‑lea”. Oricât de elogioasă ar fi, această opinie a cunoscutului istoric al creștinismului ascunde și o anumită reticență. Iar acesta nu este un fapt izolat. Exegeții lui Lactanțiu, în majoritate, ezită să se angajeze până la capăt pe calea elogiilor. Autorul Instituțiilor este apreciat „pentru stilul său ciceronian” (Pico della Mirandola îi acordase supranumele de „Cicero creștin”) pentru bogăția informațiilor și justețea argumentelor; aprecierile se opresc însă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde Nero apare ca întruparea lui Beliar. Considerăm deci justificat să ne întrebăm din ce motiv exegetul nostru face apel la o astfel de versiune a mitului și care sunt consecințele în plan teologic ale unui asemenea demers. În general, cercetătorii care au examinat această concepție s‑au mulțumit să o prezinte ca pe o curiozitate și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
consultării, primordiale, a originalului ebraic. Acesta din urmă va fi luat ca text de referință pentru toate comentariile Vechiului Testament; celelalte versiuni, începând cu Septuaginta, nefiind utilizate decât cu titlu secundar, fie pentru a clarifica anumite expresii obscure pe care exegetul le întâlnește în textul original, fie pentru a completa acest text, atunci când lipsesc de aici pasaje întregi, cum ar fi îndeosebi cazul Cărții lui Daniel. Principiul metodologic al supremației textului ebraic (celebrul ebraica ueritas), este dublat în cazul lui Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
analizate de cercetătorii moderni, printre care Pierre Jay, în articolul său din 1980. Însă practica exegetică a lui Ieronim, după cum arată Pierre Jay, nu urmează aproape niciodată principiile acestei concepții teoretice însușite de la dascălul său, Origen. Într‑adevăr, comentând Scriptura, exegetul nu urmează o schemă ternară, ci mai curând, una binară, degajând mai întâi sensul istoric sau literal al fiecărui pasaj și propunând apoi un sens moral sau alegoric, atunci când contextul o impune. Se poate spune astfel că teoria „sa” despre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Se poate spune astfel că teoria „sa” despre exegeză, calchiată după modelul origenian, nu are aproape nimic în comun cu practica exegetică propriu‑zisă. Pierre Jay afirmă pe bună dreptate: „Întreaga admirație pe care Ieronim o dovedește pentru Origen ca exeget nu îl împiedică să prefere acestei scheme tripartite de nuanță elenizantă, sistemul binar, mult mai adecvat antinomiilor noutestamentare, pe care le reflectă practica exegetică obișnuită”. Cel de‑al doilea principiu decelabil în Comentariul la Daniel constă în reproducerea sistematică a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prima carte a lucrării mele, am anunțat că pot fi găsite în paginile pe care le‑am scris ideile mele, precum și date preluate din scrierile altor autori; că, prin urmare, comentariul meu va fi în egală măsură opera precursorilor mei exegeți și opera mea”. A trece în revistă părerile predecesorilor face parte deci din regula „jocului” exegetic, iar adevăratul interpret nu ar putea să treacă peste ele cu nici un preț. Aceste două mari principii, coroborate cu cel al „modestiei intelectuale” constituie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Aici, după ce își mărturisește nepriceperea, Ieronim dă cuvântul „dascălilor Bisericii”, celor „mai învățați” decât el: Iulius Africanul, Eusebiu al Cezareii, Hipolit, Apolinarie al Laodiceii, Clement din Alexandria, Origen, Tertulian. Această atitudine neutră față de textul biblic (nu foarte sistematic în cazul exegetului nostru) prefigurează abordarea cercetătorilor moderni, al căror scop nu este de a găsi ei înșiși o soluție plauzibilă pasajelor neclare, ci de a recenza și de a clasifica toate soluțiile propuse referitor la subiectul în discuție. Iată, în rezumat, teoriile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Seleucus la sfârșitul lumii”, Ieronim le răspunde: „Este un lucru obișnuit ca Scripturile sfinte să nu vorbească decât despre evenimentele de cea mai mare importanță” și să lase deoparte detaliile mai puțin semnificative (11, 21). La începutul expunerii sale anticristologice, exegetul menționează două „obișnuințe” ale Scripturii: prezentarea selectivă a evenimentelor istorice, despre care tocmai am vorbit, și ambivalența anumitor personaje sau a anumitor simboluri, cum ar fi acest rege despectus care se poate referi tot atât de bine la Antiochos Epiphanes și la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
asemenea cealaltă opinie care susține instalarea ilegitimă a Anticristului în templul iudeu de la Ierusalim (11). El consideră prima interpretare „mai adevărată” (uerior arbitramur), dar refuză totodată să clarifice situația, preferând ca aceasta să rămână deschisă, din respect, fără îndoială, pentru exegeții care au susținut varianta, mai iudaizantă, a ocupării templului (ceea ce implică reconstrucția sa obligatorie). Apoi, el identifică în mod clar katechonul de la 2Tes. 2,6, cu Imperiul Roman. O dată ce acesta va fi „dat la o parte” nimeni și nimic nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
convingerea, întemeiată pe două citate din Noul Testament (FA 1,7 și Mt. 24,36), că data exactă nu poate fi nici cunoscută, nici calculată: Nemo potest cognoscere tempora, quae Pater posuit in sua potestate. Cu toate acestea, continuă el, există exegeți care, pornind de la acest verset din Matei, De die autem illa et hora nemo scit, fac distincție între data și „vremurile” parusiei. Dacă data rămâne necunoscută, susțin ei, tempora pot fi identificate și descrise cu oarecare exactitate. Augustin consideră teza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sferei de înțelegere a intelectului uman. Chiar dacă s‑ar găsi o soluție fiabilă și convingătoare la nivelul intelectului facilius, cum facturum fuerit, probari experiendo, quam legendo, antequam fiat, inueniri potest. Augustin acordă credit lui Ieronim și combate opinia unui alt exeget, rămas în anonimat (cuiusdam opinio), care „îndrăznise” să aplice profeția săptămânilor din Cartea lui Daniel celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Episcopul Hipponei vede în versetul celor „șaptezeci de săptămâni” profețirea Întrupării. La scurt timp după această scrisoare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acesta trebuind interpretat ca „perioadă eshatologică” prin excelență, fără limită previzibilă și cognoscibilă. Cea de‑a doua communis opinio contestată de Augustin este cea care leagă profeția de la Dan. 9,24‑27 de parusie. Dacă ar fi fost astfel, spune exegetul, atunci Isus l‑ar contrazice pe Daniel, deoarece în „mica Apocalipsă” (Mt. 24,22‑23) se spune clar că zilele persecuțiilor vor fi scurtate din pricina sfinților: „Este oare posibil ca acestea [săptămânile] să fie scurtate așa încât să numere cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ne: - când vor fi acestea [distrugerea templului], și - care este semnul venirii tale și - cel al sfârșitului veacurilor?”. Răspunsul lui Isus este unul singur și același pentru cele trei întrebări, părțile sale componente fiind greu de diferențiat. Este de datoria exegetului să separe unele de altele răspunsurile pentru fiecare întrebare și să le repartizeze în grupe diferite. Desigur, posibilitatea ca ele să fie identificate cu exactitate rămâne destul de precară. Sprijinindu‑se pe anumite indicii, Augustin încearcă să propună o serie de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și exploatarea textelor. El confruntă fragmentele, compară versiunile și propune criterii hermeneutice. În urma procesului de lectură, extrem de laborios, ajunge la rezultate elocvente. Discursul Mântuitorului apare în cele trei evanghelii sinoptice: Mt. 24,1‑44; Mc. 13; Lc. 21,7‑33. Exegetul trebuie să țină seama de toate versiunile, să le compare, să cântărească informațiile primite în funcție de un „criteriu al adevărului” (incontestabil convențional) și numai apoi să tragă o concluzie mai mult sau mai puțin sigură. Toate versiunile sinoptice redau un singur
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se știe, marea persecuție împotriva acestora se va petrece la sfârșitul lumii; 2) în vremea distrugerii templului existau în Ierusalim suficient de mulți „iudei circumciși”, adică „sfinți”/„creștini”; pentru aceștia a scurtat Dumnezeu timpul persecuțiilor. Pe parcursul a 51 de capitole, exegetul se ocupă de sistematizarea, cât mai exactă cu putință, a versetelor din „apocalipsele sinoptice” în rubricile rămase libere: venirea lui Isus per Ecclesiam și sfârșitul lumii. Nu este cazul să ne oprim asupra legitimității și fiabilității acestei sistematizări. Oricum, episcopul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
est ista vita, et nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Este vorba, de fapt, de o parafrază a cuvintelor lui Isus, consemnate de Mc. 13,33. Prin această imitatio Christi, precum și prin reluarea temei imposibilității cunoașterii datei exacte a eshatonului, exegetul închide cercul demonstrației, încheind o analiză făcută cu multă inteligență, răbdare și exactitate. II. De ciuitate Dei Cel de‑al doilea text important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]