3,653 matches
-
PĂMÂNTUL ROMÂNESC, revistă apărută la București, neregulat, de la 15 martie 1941 până la 1945. Redactor responsabil: Aurelian Rădulescu. În articolul Programul nostru se afirmă intenția de a sprijini „realizarea idealului național”, obiectivele generale fiind apoi detaliate într-un „decalog al imperativelor noastre morale și politice”. Că publicația avea, din start, girul autorităților statului, fiind menită să pregătească opinia publică, și în special tineretul, pentru marea confruntare care avea să urmeze, se poate deduce și din numele colaboratorilor, intelectuali consacrați și studenți
PAMANTUL ROMANESC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288639_a_289968]
-
și mai puternic ideologizat apare următorul roman, Cartea cu ochi albaștri (1959), narând experiențele dureroase ale unui orfan, Andrei, ajuns băiat de prăvălie și îndrumat de organizația de pionieri să-și găsească drumul. Ambele romane prind însă cu justețe, dincolo de imperative politice , atmosfera senină a unei vârste, chiar dacă seninătatea nu caracteriza și acel timp istoric. Dispărut timpuriu, P.-I. rămâne un poet al iluziilor și al candorii copiilor. SCRIERI: Timpul stă în loc?, București, 1949; Atunci, în februarie, București, 1951; Multe, multe
PANCU-IASI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288653_a_289982]
-
1971) și Moartea tânărului veteran (1978), ca și volumele de proză scurtă Suită dramatică (1959) și Mărul cunoștinței (1968) sunt cărți datate. Indiferent de mediul investigat (muncitoresc, studențesc, artistic), tiparele psihologice sunt stereotipe, unele cu o rudimentară schematizare în sensul imperativelor realismului socialist mai întâi, iar mai târziu în linia unui moralism ostentativ: aceiași indivizi onești, care reușesc să înfrângă dușmanul de clasă, ori care, neînțeleși de semeni, izbutesc în urma unor îndelungi tribulații, să își dovedească nevinovăția. În Lângă un geam
PAPU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288682_a_290011]
-
Bolintineanu (Cântec din exil), C. Negri (Cântec popular), G. Crețeanu (La junimea română), C. Negruzzi (Eu sunt român). Evidențiind caracterul net popular al culegerilor lui V. Alecsandri, K. descrie, în notele explicative, propriul mod de lucru, care ținea seamă de imperativul fidelității față de versul românesc, dar recurgea și la prelucrări libere. Cu excepția lui Mihu Cobilu, transpusă în proză, variantele baladelor sunt realizate „după original într-o formă metrică”, traducătorul străduindu-se să respecte atât construcția versurilor, cât și conținutul semantic. K.
KOTZEBUE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287722_a_289051]
-
ar fi de fapt o criză, o stare anomică, o lipsă de consens moral. Ieșirea din această stare nu s-ar putea realiza, după Durkheim, decât prin dezvoltarea acelei solidarități organice care ar rezulta din autonomia personală bazată pe respectarea imperativului social consensual. Durkheim se confruntă astfel cu aceeași problemă a individualismului și raționalismului modern care fusese formulată de „proiectul iluminist”: eliberarea de tradiție presupune diferențierea, individualizarea și raționalizarea. Consecința principală a acestora ar fi însă criza anomică sau lipsa de
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
de „proiectul iluminist”: eliberarea de tradiție presupune diferențierea, individualizarea și raționalizarea. Consecința principală a acestora ar fi însă criza anomică sau lipsa de consens moral. Ieșirea din această stare critică n-ar fi posibilă decât în condiții de impunere a imperativului social, ce ar anima „conștiința colectivă”, mai ales prin acele corporații profesionale ce ar intermedia relația dintre stat și persoana individuală. Ca și Durkheim, sociologii cei mai influenți ai societății moderne industriale, Pareto și Weber, s-au referit la aceeași
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
începând din secolele al X-lea - al XII-lea. Important este și ultimul studiu din sumar, Începuturile istoriografiei universale în limba română. Cronica lui Mihail Moxa (1620) și izvoarele sale. Culturile din centrul și vestul Europei au inculcat cărturarilor noștri imperativul dezvoltării culturii și literaturii în limba română. Unul dintre rezultate a fost traducerea Cronicii universale a lui Constantin Manasses. Analizând mai întâi copia slavo-română, apoi tălmăcirea prescurtată a lui Mihail Moxa, care introduce și trei scrieri bizantine, M. identifică fragmentele
MIHAILA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288124_a_289453]
-
tradus-o sub titlul Istorie besericească (douăsprezece părți, păstrate în manuscris din perioada 1794-1799). Anterior, folosind documentația de aici, el scrisese o Cunoștință pre scurt a istoriei bisericești, tipărită postum, abia în 1993, cu titlul Istoria bisericească. Răspunzând unor acute imperative, M. va elabora una dintre cele dintâi istorii cu caracter științific în cultura română. Concretizată în mai multe lucrări în latină și română, această activitate urmărea atât informarea străinilor, cât și a conaționalilor asupra adevărurilor despre originea și ființa poporului
MICU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288108_a_289437]
-
începe să zboare doar la lăsatul serii - o metaforă așadar nepotrivită pentru vârsta tinereții 1. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoașterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufnița din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenței sau, în limbaj teologic, conștiința neptică. Patroana acestor rânduri locuiește în copacul vieții, migrând, doar cu bilet de întoarcere, către pomul cunoașterii. „Dărâmăturile” sunt, evident, spațiul lăuntric și exterior lăsat în urmă de trauma experienței totalitare, care atârnă foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Ioan Coman). Multe cărți care apăreau primăvara la Paris ori Berlin erau recenzate cel târziu în toamna aceluiași an la București. Traducerile din autorii patristici au fost, de asemenea, considerabile. Interbelicii redescopereau tradiția, construiau instituții, legau noduri de comunicare. Acest imperativ local traduce poate economia culturii religioase creștine, funcțională în spațiul românesc din vremea cronicarilor, dar exploatată matur, pentru întâia oară, de către intelighenția uniată (Inochentie Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior). Misionarismul culturaltc "Misionarismul cultural" Nevoia de convertire a culturii la misionarism
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poruncii care spune: „Iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți” (Levitic 19, 18; Matei 12, 31, unde Hristos o alătură de comandamentul iubirii lui Dumnezeu). Păcatul turnătoriei este păcatul lui Iuda. Pentru un creștin, gestul delațiunii implică renunțarea la imperativul transparenței 1, al curajului 2, al bărbăției 3, al onestității 4, al fraternității cu cei persecutați 5, al rezistenței împotriva falsului mesianism politic 6, al refuzului idolatriei sau „cultului personalității”7, al regulii adevărului 8. Însă mai presus de toate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
despre adevăr fără o metodă. Cunoașterea lipsită de garanția unei prezențe empirice imediate nu poate fi serios luată în calcul. Dacă Francis Bacon (†1626) susținea, nu fără pertinență, legitimitatea ocultării tradiției în domeniul cunoașterii tehnice, Charles Perrault (†1703) va extinde imperativul progresului și asupra culturii umaniste. Antropologia evoluționistă de secol XIX va da un impuls și mai efectiv acestei abordări. Pe acest temei, T.S. Eliot (1888-1965) avea să vorbească despre dezbinarea sensibilității (dissociation of sensibility) în existența omului modern. Această experiență
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
își drapeze identitatea religioasă sub pretenția de pudicitate 1. Într-o țară care a cunoscut totuși un „Bizanț după Bizanț”, mulți intelectuali au decis în favoarea deghizării apartenenței lor confesionale cu ajutorul artificiilor retorice și al sugestiilor criptate. Secole de-a rândul, imperativul kantian al privatizării conștiinței religioase și evacuarea conținutului revelației într-un orizont de pură emancipare etică au dictat tonul defensiv, limbajul minimal și orientarea timidă ale laicatului european. Educați într-o tradiție universitară de tip iluminist, intelectualii creștini ai bătrânului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a condițiilor economice ori sociale ale umanității, deși îi poate infuza regional soluții prin acea etică a datoriei care, așa cum arăta Simone Weil (1909-1943), răstoarnă ideologia modernă a „drepturilor”. Fascinați de misterul dăruirii - căci numai din contemplarea darului se naște imperativul datoriei -, ucenicii lui Hristos nu vor acuza și nu vor pretinde ceva de la alții înainte ca ei înșiși să se fi supus unui drastic examen de conștiință. „Adevărata provocare”, scrie autorul, „este aceea de a te duce la duhovnic, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pentru dialogul ecumenic cu celelalte comunități religioase și mai ales cu Biserica Romano-Catolică. Libertatea interioară a ortodoxiei - care „jură” numai pe Duhul sfințeniei - ar implica o dedramatizare a politicilor unioniste încercate la sfârșitul secolului XX. Ne putem reaminti aici că imperativul ioaneic - „ca toți să fie una” - primise din partea Părinților Biserici o interpretare cu sens eshatologic: unitatea pleromatică a Bisericii este necondiționat una legată de parousia. „Dincoace” de veșnicie, adică înaintea „secerișului”, „neghina nu se desparte de grâu” sau, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arta plictisului și retorica ignoranței. Semn al sfârșitului, el este apoteoza sfârșelii. Omul recent a încetat să mai creadă în lucrurile care au făcut istorie timp de cinci milenii, fie că acestea înseamnă vigoarea sacrului, cosmologia ritului, chemarea politicului sau imperativul estetic. Singurul lucru moștenit din etica modernității este exercițiul utilitar al libertății, pus în slujba nihilismului. În Occident, tot mai puțini sunt cei care înțeleg principiile metafizice și evenimentele istorice care le-a permis să prospere ca civilizație 1. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
La Gaya Scienza (¬125) nebunul lui Nietzsche exclamă: „Voi l-ați omorât”, el acuză consimțirea treptată a lumii apusene la ideea abstract-metafizică de Dumnezeu. În versiunea moralizatoare de tip stoic 3, Dumnezeu intervine în orizontul conștiinței pentru a formula un imperativ categoric 4. Harul minții văzătoare și lucrarea inimii dispar. Dumnezeu nu se descoperă decât ca bun de consum în cadrul religiei civice a unui imperiu sau națiuni. El este invocat ca temei pentru stabilitatea unei istorii imanente. În loc să fie perceput drept
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Yannaras nu distinge cu precizie momentele de criză și ruptură în tradiția teologică a creștinismului occidental. Intenția demonstrației sale ar putea sugera însă o altă cronologie. Primul semn al derivei este noul stil apologetic practicat de teologii scolastici, convinși de imperativul concilierii rațiunii cu exigențele credinței. Apare atunci invitația la dialectică, rezumată de pariul „dublului adevăr” la care Toma d’Aquino s-a supus încercând să demonstreze pe bază silogistică obiectivitatea existenței lui Dumnezeu. Lipsită de o hermeneutică a iubirii, această
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care pune în centru căutarea și adorarea adevărului unui Dumnezeu personal. În același timp, Evanghelia ne vorbește despre paradoxul cruciform al iubirii vrăjmașilor. Prin urmare, pentru orice regulament de ordine interioară, nevoia de a construi alianțe este la fel de acută ca imperativul unui diagnostic corect pus mediului înconjurător 2. Rolul discernământului este vital. Fără să ignore imperativul carității, Părinții Bisericii includeau nu doar encomiul, ci și diatriba în discursul lor apologetic. Această polifonie stilistică răspunde unei realități istorice: mai multe tipuri de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ne vorbește despre paradoxul cruciform al iubirii vrăjmașilor. Prin urmare, pentru orice regulament de ordine interioară, nevoia de a construi alianțe este la fel de acută ca imperativul unui diagnostic corect pus mediului înconjurător 2. Rolul discernământului este vital. Fără să ignore imperativul carității, Părinții Bisericii includeau nu doar encomiul, ci și diatriba în discursul lor apologetic. Această polifonie stilistică răspunde unei realități istorice: mai multe tipuri de modernități coabitează foarte adesea în același spațiu public 1. Prin urmare, într-un dialog despre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
al existenței umane decât vita activa. Într-un mod mai dramatic, temperat doar de faptul că eroul își găsește un discipol promițător, moartea lui Knecht aproape imediat după ce el se întoarce la existența obișnuită sugerează că reconcilierea între cele două imperative categorice polare este în realitate cu neputință, chiar și pentru cei mai dăruiți (elecți, cum li se spune uneori castalienilor, făcându-se aluzie la paradigma monastică și mistică a provinciei). Moartea lui Knecht simbolizează de asemenea separarea tragică a două
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
intelectuală a liberalismului, Pierre Manent afirmă că această doctrină a apărut ca soluție a gravei crize europene provocate de războaiele religioase 1. Epuizați de folosirea haotică a violenței pentru a tranșa divergențele de credință prin lichidarea preopinentului, occidentalii au elaborat imperativul categoric al statului neutru, capabil și doritor să garanteze securitatea indivizilor într-un spațiu public pluralist. În opinia mea, nevoia vitală de a găsi un modus vivendi bazat pe acceptarea diferențelor (și, la limită, gestionarea pașnică a divergențelor ireductibile cu
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
și practica politică modernă. „Puterea pastorală”, ne-a reamintit Foucault, e o permanentă ispită a oricărei elite. Dar putem oare s-o mai acceptăm astăzi? Nu am risca astfel să dăm înapoi ceasul istoriei cu câteva secole, anulând în consecință imperativul categoric al modernității politice, statul neutru? Robert Bellah însuși l-a criticat pe „George W.” pentru discursurile sale „pontificale” de după 11septembrie 2001, ținute uneori în biserici și, în orice caz, scrise exact în cheia religiei civile, pentru a contracara mai
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Street Journal: Pui-Wing Tam, „Ethnic Media Muy Popular In California”, 23 aprilie 2002, p.B1. 2. În opinia mea, toleranța multiculturală, atunci când nu devine o formă de „toleranță represivă” (fericita formulă a lui Marcuse desemnează „toleranța” apodictică, normativă ca un imperativ categoric), e bazată pe segregare: câtă vreme ești acasă la tine (in your backyard; expresia not in my backyard desemnează atitudinea celor cărora nu le pasă de altceva) sau în spațiul semiprivat al micii tale comunități izolate rezidențial, tolerezi diferența
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
imaterială, prezentă numai în formele sale pitorești și în spațiul public (mâncarea „etnică”, defilarea carnavalescă, târgul de artizanat, bâlciul pow-wow etc.). Segregarea postmodernă, ca și antecesoarele ei, este și exogenă/impusă, și endogenă/voluntară. Trebuie astfel să ne întrebăm dacă imperativul recunoașterii necondiționate a diferenței este orizontul etic ultim, așa cum face, într-un scurt eseu recent, Slavoj ăiäek. Filozoful sloven analizează incidentul următor: compania McDonald’s a trebuit să admită că folosea grăsime de vită la prăjirea cartofilor, ceea ce produsese ample
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]