4,125 matches
-
ca cea de-a doua analogie a experienței implică un corelat regulativ. În cazul aceleiași analogii, acest corelat este cerința ca legile naturii să fie legi deterministe. Buchdahl a insistat cu deosebire asupra faptului că principiul cauzalității, ca principiu al intelectului, este distins de Kant de cauzalitate ca idee regulativă a rațiunii, care orientează cercetarea naturii corporale spre descoperirea relațiilor cauzale 13. Recunoașterea faptului că principii constitutive ale cunoașterii pot acționa și regulativ nu afectează totuși distincția fundamentală pe care o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cauzalitate ca idee regulativă a rațiunii, care orientează cercetarea naturii corporale spre descoperirea relațiilor cauzale 13. Recunoașterea faptului că principii constitutive ale cunoașterii pot acționa și regulativ nu afectează totuși distincția fundamentală pe care o face Kant între principii ale intelectului și idei ale rațiunii. Căci primele implică cerințe care privesc elementele constitutive ale sistemului care este știința, pe când cele din urmă sunt idealuri de cunoaștere care orientează construcția științei ca întreg. Confruntarea principiilor formulate de Kant cu evoluții ale științei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cum este cea dintre ceea ce suntem datori să facem și ceea ce este avantajos să facem, observă Kant, „sunt scrise în inima omului cu literele cele mai mari și cele mai lizibile”3. Referindu-se la relația dintre convingerile morale ale „intelectului sănătos” și ceea ce el a numit legea morală sau principiul suprem al moralității, Kant afirma în Imm că noțiunea voință bună „se află deja în intelectul natural sănătos... care are nevoie să fie nu atât învățat, cât poate doar clarificat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mari și cele mai lizibile”3. Referindu-se la relația dintre convingerile morale ale „intelectului sănătos” și ceea ce el a numit legea morală sau principiul suprem al moralității, Kant afirma în Imm că noțiunea voință bună „se află deja în intelectul natural sănătos... care are nevoie să fie nu atât învățat, cât poate doar clarificat, și care se află întotdeauna pe primul loc în aprecierea întregii valori a acțiunilor noastre...” 4. Kant nu pare să fi crezut că instrucția și cultura
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rău, să asigure orientarea acțiunii în împrejurările curente, normale ale vieții. Omul de rând cu minte luminată poate spera să reușească tot atât de bine ca și filosoful. Uneori chiar mai bine, deoarece filosoful „nu poate avea alt principiu decât cel al intelectului comun, dar judecata lui poate fi ușor derutată de o mulțime de considerente ce nu țin de problema în discuție și care îl îndepărtează de la calea cea bună”.39 Se poate presupune că lui Kant o întemeiere filosofică a principiului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
al filosofului, își amintește afirmația făcută în prezența lui de Kant că nu a scris nici o propoziție în Critica rațiunii pure „pe care să nu i-o fi prezentat mai înainte lui Green al său, pentru a fi judecată de intelectul său nepărtinitor și nelegat de nici un sistem”. (Karl Vorländer, Immanuel Kants Leben, Neu herausgegeben von Rudolf Malter, Felix Meiner Verlag, Hamburg, 1974, p. 62.) Joseph Green (1727-86), despre care Kant spunea că a fost prietenul său cel mai bun, era
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
zilei este cineva judecător, avocat, predicator sau medic și în atât de multe om”. Medicul berlinez Markus Herz, fost student al lui Kant, îi scria la 11 septembrie 1770: „... fără dumneavoastră aș fi și acum un suflet fără forță, un intelect inactiv, fără dumneavoastră aș fi ceea ce am fost acum patru ani, aș fi nimic... Nu voi înceta să consider ziua în care m-am consacrat științelor cea mai fericită, iar în cea în care ați devenit profesorul meu prima zi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a ascultătorilor săi, teme cum ar fi idealitatea spațiului și timpului sau distincția dintre lumea fenomenelor și lumea în sine. Motivul central al prelegerilor consacrate filosofiei lui Kant, își amintesc auditorii, era cel al contribuției formelor pure ale sensibilității și intelectului în constituirea cunoașterii noastre prin experiență, un motiv opus reprezentării familiare despre un intelect-oglindă. În treacăt fie spus, acest motiv va ocupa un loc important și în scrierile despre Kant ale universitarilor din generația următoare, unii dintre ei foști elevi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ca Petre P. Negulescu sau Ion Petrovici 12. Iată cum se exprima Maiorescu: „Intelecul nostru nu poate fi o oglindă care dublează realitatea. Un astfel de duplicat, în economia naturii, ar fi de prisos. De asta să se fi creat intelectul, ca să repete încă o dată - și mai prost poate - ceea ce este? E natural să credem că formele lui creează ceva nou, care nu există independent de el”13. Referindu-se la teza kantiană a idealității spațiului și timpului, Maiorescu urmărea să
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
P. Negulescu și Ion Petrovici, au cultivat mai departe tema kantiană a „răsturnării copernicane” într-o înțelegere psihologistă: modul nostru de a vedea și de a gândi lumea depinde în mod hotărâtor de natura și alcătuirea particulară a sensibilității și intelectului nostru. Iată cum se exprima Petrovici în lecții ținute la zeci de ani după cele ale lui Maiorescu: Adevărul accesibil nouă nu e ceva absolut, ceva care să existe în sine, ci, fiind în bună parte o creație a noastră
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
drept trăsături revoluționare ale gândirii acestuia: contestarea posibilității cunoașterii transcendente 28. Aici profesorul ezită, exprimă aprehensiuni personale și se comportă lax față de standarde general recunoscute de consecvență 29. Recunoaștem în rezervele lui Petrovici rezerve persistente și astăzi în atmosfera vieții intelectule românești, o atmosferă încă puternic impregnată de setea de absolut. Prelegerile reafirmă un punct de vedere pe care Petrovici l-a formulat încă în 1924, și anume că filosofia lui Kant rămâne principalul sistem de referință în gândirea contemporană, cum
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Balca, „reprezintă condiția posibilității experienței și, totodată, și condițiile posibilității obiectelor experienței și, ca atare, spațiul și timpul nu pot fi obiecte-cadre sau ființe reale - și nici procese temporale”37. Iar cu privire la modul cum este caracterizată în monografie aprioritatea categoriilor intelectului, autorul recenziei observă: De aceea ținem să accentuăm în mod hotărât, că în ceea ce privește termenul de a priori, interpretarea d-lui P.P. Negulescu este complet eronată. Căci, repetăm, pentru Kant aprioritatea categoriilor nu constă în aceea că acestea ar exista «în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe de altă parte asigură posibilitatea de a avea experiență. A priori, în acest sens veritabil kantian, însemnează objektive Gültighkeit sau Erfahrungsbegründend, și nicidecum «înainte și independent de experiențăă, cum greșit pretinde d-l P. P. Negulescu... Ca forme ale intelectului, categoriile sunt legi care fundamentează experiența și, ca atare, ele nu pot fi înaintea experienței.38 Fără asemenea precizări, interpretarea „revoluției copernicane” în sensul că intelectul nostru subiectiv prescrie legi naturii, că obiectele trebuie să se orienteze după intelect, va
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
independent de experiențăă, cum greșit pretinde d-l P. P. Negulescu... Ca forme ale intelectului, categoriile sunt legi care fundamentează experiența și, ca atare, ele nu pot fi înaintea experienței.38 Fără asemenea precizări, interpretarea „revoluției copernicane” în sensul că intelectul nostru subiectiv prescrie legi naturii, că obiectele trebuie să se orienteze după intelect, va trece cu vederea faptul esențial că ceea ce are în vedere Kant nu este intelectul ca parte a naturii, ci ca legitate obiectivă. Categoriile nu sunt pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ale intelectului, categoriile sunt legi care fundamentează experiența și, ca atare, ele nu pot fi înaintea experienței.38 Fără asemenea precizări, interpretarea „revoluției copernicane” în sensul că intelectul nostru subiectiv prescrie legi naturii, că obiectele trebuie să se orienteze după intelect, va trece cu vederea faptul esențial că ceea ce are în vedere Kant nu este intelectul ca parte a naturii, ci ca legitate obiectivă. Categoriile nu sunt pentru Kant reprezentări subiective, „ci temeiuri sau condiții obiective ale obiectelor, grație cărora noi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
înaintea experienței.38 Fără asemenea precizări, interpretarea „revoluției copernicane” în sensul că intelectul nostru subiectiv prescrie legi naturii, că obiectele trebuie să se orienteze după intelect, va trece cu vederea faptul esențial că ceea ce are în vedere Kant nu este intelectul ca parte a naturii, ci ca legitate obiectivă. Categoriile nu sunt pentru Kant reprezentări subiective, „ci temeiuri sau condiții obiective ale obiectelor, grație cărora noi constituim întreaga lume a fenomenelor”39. Acestea sunt observații care vizează o întreagă tradiție a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i face dreptate lui Kant”. A spune că la Kant transcendentalul „trebuie și el înțeles ontologic”77 nu poate avea alt sens decât a indica prin această formulare rolul formelor a priori ale sensibilității și intelectului în constituirea lumii fenomenelor. Nu este clar ce perspective ar putea deschide în această privință apelul la distincția pe care o făcea Heidegger între „ceea ce a spus Kant” și „ceea ce a vrut el să spună”78. În spiritul lui Kant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cunoașterea comună și științele. Filosoful de orientare transcendentală se interesează însă de lume în alt sens, în speță de lume ca ansamblul formelor a priori ce fac posibilă cunoaștgerea prin experiență. Este lumea pe care Kant o va numi „țara intelectului pur”. El o va caracteriza deosebit de sugestiv drept obiect al unei cunoașteri cu caracter sțiințific, în contrast cu acea pretinsă cunoaștere despre o lume transcendentă, pe care pretinde să ne-o ofere metafizica clasică: Dar această țară este o insulă, pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
înainte de orice experiență, este adică o reprezentare a priori.” (p. 158) În același fel, adică drept forme care există în mintea noastră „înainte și independent de experiență” va fi caracterizată în lucrarea lui Negulescu și aprioritatea timpului precum și a categoriilor intelectului. 36. N. Balca, Op. cit., p.13. 37. Ibidem, p. 14. 38. Ibidem, p. 18. 39. Ibidem, p. 33. 40. Vezi Op. cit., p. 57. 41. „Prin ce armonie prestabilită raporturile matematice ideale se potrivesc cu raporturile reale sensibile? De ce calculul pur
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
vetto împotriva oricărei metafizici revelatoare fără a-și da seama că prin aceasta el a tăiat în două rostul nostru, steriliziând destinul omenesc... Kant nu a bănuit nici pe departe că spiritul uman mai posedă în afară de categoriile respective (cele ale intelectului - n.m. M.F.) și o a doua garnituă amplă de natură stilistic-abisală, categorii care se imprimă tocmai plăsmuirilor noastre de intenție revelatoare. Ignorarea acestei a doua garnituri a fost cauza pentru care Kant a trecut cu vederea în chip atât de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
întinderea și limitele cunoașterii noastre și să evalueze, pe această bază, pretențiile de cunoaștere ale metafizicii. Concluziile acestor cercetări a fost că toate cunoștințele despre fapte se constituie dintr-o materie dată de sensibilitate și dintr-o formă furnizată de către intelectul pur. Acea obiectivitate care distinge cunoștințele autentice de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
acestor cercetări a fost că toate cunoștințele despre fapte se constituie dintr-o materie dată de sensibilitate și dintr-o formă furnizată de către intelectul pur. Acea obiectivitate care distinge cunoștințele autentice de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul omenesc nu intuiește nimic. O cunoaștere despre transcendent nu este, prin urmare, în principiu posibilă. Limitele cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
se constituie dintr-o materie dată de sensibilitate și dintr-o formă furnizată de către intelectul pur. Acea obiectivitate care distinge cunoștințele autentice de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul omenesc nu intuiește nimic. O cunoaștere despre transcendent nu este, prin urmare, în principiu posibilă. Limitele cunoașterii noastre despre realitate vor fi întotdeauna limitele experienței noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
intelectul pur. Acea obiectivitate care distinge cunoștințele autentice de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul omenesc nu intuiește nimic. O cunoaștere despre transcendent nu este, prin urmare, în principiu posibilă. Limitele cunoașterii noastre despre realitate vor fi întotdeauna limitele experienței noastre. Acestea sunt rezultate ale analizei critice a granițelor cunoașterii cu valoare obiectivă pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
multă vreme” (Op. cit., p. 58). Pentru considerații mai ample asupra acestei teme, vezi Cum recunoaștem pasărea Minervei, ed. cit., îndeosebi pp. 115-133. E.M. Cioran, Țara mea, Editura Humanitas, București, 1996, p. 27. Iată doar câteva exprimări semnificative în acest sens: „Intelectul nu e dat omului, după părerea mea, ca să cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esența lui, sediul lui nu e nici în știință, nici în filosofie, nici în artă” (321 de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]