1,902 matches
-
λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea unui locutor L sincer, veridic, care își ține promisiunea făcută de "a le arăta semenilor săi un om în tot adevărul naturii sale". Studierea textelor literare din perspectiva ethosului este deosebit de importantă. Departe
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea unui locutor L sincer, veridic, care își ține promisiunea făcută de "a le arăta semenilor săi un om în tot adevărul naturii sale". Studierea textelor literare din perspectiva ethosului este deosebit de importantă. Departe de a fi rezervat oratorilor, ethosul este implicat în
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
descriptorul "stă mai degrabă de partea savanților austeri care nu au harul vorbii, a oamenilor de știință închiși în laborator, a cărților, în măsura în care ele se opun vieții, a cunoștințelor înmagazinate, în măsura în care ele se opun imaginației vii"156. Această distincție dintre "locutorul-L" și "locutorul-λ" este de asemenea legată de distincția dintre dimensiunea referențială și dimensiunea modală a enunțării: pe de o parte, enunțul permite accesul co-enunțătorului la unele entități (referința), pe de altă parte, el indică ce relație întreține cu el
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
el subiectul enunțării sale (modalizarea). În enunțul Eu sunt trist, ambreiorul eu se referă la un individ ("locutorul-λ") care se întâmplă să coincidă cu subiectul enunțării; însă, din punct de vedere modal, există un fel de ruptură între subiectul enunțării ("locutorul L") și enunțul său, atâta timp cât el trimite la eu ca și cum ar trimite la o non-persoană. În schimb, în Vai!, subiectul enunțării este implicat în spusele sale, din punct de vedere modal. În același fel putem analiza contrastul dintre (1) Eu
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de vedere modal. În același fel putem analiza contrastul dintre (1) Eu promit că voi pleca (act ilocutoriu de promisiune) și (2) Eu promit în fiecare zi că voi pleca: în (1) cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
promit în fiecare zi că voi pleca: în (1) cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene importante, cum ar fi discursul indirect, la care vom reveni în detaliu, sau ironia. Ironia face în genere parte din "tropii" retoricii tradiționale
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
dincolo de el: Libertate este un substantiv (mențiune). Mă bat pentru libertate (întrebuințare). A spune că ironia este o "mențiune", înseamnă a considera că ea nu este o antifrază în care s-ar afirma "contrariul" sensului literal, ci mențiunea opiniei unui locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
contrariul" sensului literal, ci mențiunea opiniei unui locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune în scenă un personaj care ar enunța ceva deplasat și de care enunțătorul s-ar distanța prin ton și mimică. El ar face auzit punctul de vedere al cuiva care s-ar exprima
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
prin ton și mimică. El ar face auzit punctul de vedere al cuiva care s-ar exprima neadecvat (spunând, de exemplu, "Ce timp frumos!" când plouă cu găleata). Astfel, pentru Ducrot, "a vorbi ironic înseamnă, din punctul de vedere al locutorului L, a prezenta enunțarea ca exprimând poziția unui enunțător E, poziție pe a cărei responsabilitate, după cum se știe, de altfel, locutorul L nu și-o asumă, ba mai mult, o consideră absurdă. Fiind considerat responsabilul enunțării, L nu este asimilat
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Ce timp frumos!" când plouă cu găleata). Astfel, pentru Ducrot, "a vorbi ironic înseamnă, din punctul de vedere al locutorului L, a prezenta enunțarea ca exprimând poziția unui enunțător E, poziție pe a cărei responsabilitate, după cum se știe, de altfel, locutorul L nu și-o asumă, ba mai mult, o consideră absurdă. Fiind considerat responsabilul enunțării, L nu este asimilat cu E, origine a punctului de vedere exprimat în enunțare [...]. Pe de o parte, poziția absurdă este direct exprimată (și nu
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ca adept al filosofiei lui Leipniz, cel puțin așa cum este ea caricaturizată de Voltaire. Într-un mod foarte abil, romanul nu duce o polemică împotriva teodiceei leibniziene: el se mulțumește să creeze situații în care enunțurile atribuite discipolilor lui Leibniz ("locutori", în cazul cuvintelor lui Pangloss în discurs direct, sau "enunțători", în cazul ironiei) par deplasate, dacă nu chiar monstruoase. Grație ironiei, tezele optimiștilor se distrug pe ele însele chiar în momentul în care sunt enunțate. Ceea ce nu face decât să
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Având în vedere că aceste scrisori au ca destinatar publicul monden, cuvintele pe care naratorul le adresează iezuitului de-a lungul întâlnirilor vizează de fapt doi destinatari, plasați la niveluri distincte: alocutarul imediat, iezuitul, și cititorii scrisorilor. Recurgând la ironie, locutorul poate să producă enunțuri interpretabile pe două planuri în același timp: preotul iezuit le interpretează ca fiind serioase, la nivelul structurii de suprafață, în timp ce cititorii pamfletului percep polifonia în mod ironic. Găsim o ilustrare fidelă în următorul fragment, în care
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
o decizie cazuistică atât de puțin demnă de admirație, ținând cont de principiile eticii creștine. Cum iezuitul nu are acces decât la interpretarea neironică, dialogul poate continua, însă publicul este luat martor la caracterul scandalos al opiniilor susținute. Dacă naratorul-"locutor" nu ar recurge la ironie, el ar trebui să-și asume spusele și deci să-l contrazică violent pe interlocutor, punând astfel capăt acestor întâlniri fictive. Folosirea ironiei permite deci în același timp: menținerea cooperării conversaționale cu iezuitul, cooperare necesară
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cooperării conversaționale cu iezuitul, cooperare necesară pentru a-l face să vorbească; marcarea unei distanțe față de cazuistică; valorizarea naratorului (capabil să facă apel la ironie); devalorizarea iezuitului (prea naiv și / sau prea corupt pentru a percepe divergența dintre "enun-țător" și "locutor"). Orice teorie a ironiei trebuie să explice de ce enunțul ironic este exprimat în mod direct (nu este un citat), fără ca acest lucru să însemne că este asumat de subiectul enunțării. Această combinație ciudată de adeziune și respingere poate fi analizată
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
vorbire anterior sau virtual, în orice caz exterior, al altcuiva. Înseamnă să te înscrii în mod fals împotriva propriei enunțări, chiar în momentul în care o realizezi"162. 4.5. Modalizarea autonimică În limbă există și alte strategii prin care locutorul folosește o expresie arătând că ea nu este pertinentă. Ele reies din ceea ce este cunoscut sub numele de conotație autonimică, conotație care schimbă funcționarea obișnuită a opoziției dintre întrebuințare și mențiune (a se vedea supra). Unii autori, urmându-l pe
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
pastișă reușită nu poate fi disociată de enunțarea pastișată; cu alte cuvinte, doar elementele paratextuale (o indicație "pastișă", o semnătură distinctă de cea a autorului discursului parodiat) atestă duplicitatea acestui tip de enunțare. Parodia face să intervină două instanțe enunțiative: locutorul lasă să reiasă din spusele sale o altă sursă enunțiativă, pe care o prezintă ca fiind ridicolă, arătându-și astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
altă sursă enunțiativă, pe care o prezintă ca fiind ridicolă, arătându-și astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă că subiectul vorbitor nu se prezintă drept "locutor" responsabil pentru cuvintele sale. Însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ironie, locutorul ridiculizat poate fi identificat; el poate fi un anume autor, gen de discurs, curent literar... (putem să-l parodiem pe Corneille, să parodiem tragedia clasică sau poezia simbolistă
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
astfel superioritatea. Enunțarea este însoțită, în mod obligatoriu, de indici de distanțare care îi permit co-enunțătorului să perceapă disonanța, să vadă că subiectul vorbitor nu se prezintă drept "locutor" responsabil pentru cuvintele sale. Însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ironie, locutorul ridiculizat poate fi identificat; el poate fi un anume autor, gen de discurs, curent literar... (putem să-l parodiem pe Corneille, să parodiem tragedia clasică sau poezia simbolistă). Acest tip de enunțare nu este deci cu adevărat reușit decât în
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
trecerea de la discursul indirect la enunțul original. 5.2. Discursul direct Se spune adesea că discursul direct este reproducerea "fidelă" a discursului citat, raportorul fiind astfel un fel de magnetofon ideal. În realitate, în discursul direct, raportorul se prezintă ca "locutor" pentru enunțarea X a spus... și deleagă responsabilitatea spuselor raportate unui alt "locutor", cel din discursul direct. Este o punere în scenă, o modalitate de a prezenta un citat, însă sub nicio formă nu prezintă o garanție a obiectivității. Aici
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
adesea că discursul direct este reproducerea "fidelă" a discursului citat, raportorul fiind astfel un fel de magnetofon ideal. În realitate, în discursul direct, raportorul se prezintă ca "locutor" pentru enunțarea X a spus... și deleagă responsabilitatea spuselor raportate unui alt "locutor", cel din discursul direct. Este o punere în scenă, o modalitate de a prezenta un citat, însă sub nicio formă nu prezintă o garanție a obiectivității. Aici discursul raportat nu există decât prin discursul care citează, care construiește, așa cum îl
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
enunțiative. Cu toate acestea, deicticele nu sunt neapărat distincte de la un domeniu la altul, însă poate fi vorba de o coincidență între referenți. Astfel, în: "Eu plec", i-am strigat eu, cei doi eu desemnează același individ și au același "locutor" doar pentru că se găsesc în discursul care citează și în cel citat. Dacă deicticele din discursul care citează sunt direct interpretabile datorită situației de enunțare, cele din discursul citat nu pot să fie decât plecând de la indicațiile furnizate de discursul
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ambele cazuri, este vorba despre completive directe și doar sensul verbului a spune permite identificarea unui citat. Cum discursul indirect nu propune un simulacru, ci oferă un echivalent semantic integrat în enunțarea care citează, el nu implică decât un singur "locutor", care trebuie să își asume întreaga enunțare. Din clipa în care nu mai există decât o singură situație de enunțare, cea a discursului care citează, discursul citat nu mai are autonomie în discursul indirect. Asistăm la dispariția exclamațiilor, a interogațiilor
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
indirect nu se mulțumește doar să traducă semnificatul a ceea ce citează, ci folosește și anumite expresii din discursul citat. În lipsa mărcilor de distanțare explicită, este foarte greu să se determine cu certitudine ceea ce îi revine raportorului și ceea ce îi revine locutorului inițial. Totuși, se prea poate ca destinatarul să identifice un anumit element ca aparținând spuselor locutorului citat, mai ales dacă există o marcă tipografică. Să luăm, de exemplu, această frază din Proust: Deci la Balbec, și fără să-mi spună
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
din discursul citat. În lipsa mărcilor de distanțare explicită, este foarte greu să se determine cu certitudine ceea ce îi revine raportorului și ceea ce îi revine locutorului inițial. Totuși, se prea poate ca destinatarul să identifice un anumit element ca aparținând spuselor locutorului citat, mai ales dacă există o marcă tipografică. Să luăm, de exemplu, această frază din Proust: Deci la Balbec, și fără să-mi spună că [Morel] avea să-i vorbească de o "afacere", mă rugase să-l prezint aceluiași Bloch
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
sunt folosite pentru a indica trecerea la un discurs direct, ci pentru a evidenția fragmentele de discurs juridic în cadrul discursului direct. Cititorul trebuie să fie atent ca să înțeleagă faptul că fragmentul "și diploma dumneavoastră?" nu este atribuit judecătorilor, ci unui locutor care-l interpelează pe narator. Aici nu mai este vorba despre o întâmplare adevărată care conține fragmente de discurs raportat, ci despre un fel de meditație interioară a naratorului, în conștiința căruia intervin mai multe voci, inclusiv vocea lui. În
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]