1,233 matches
-
și de stele. Ba, chiar ne-a fost frică că nu vom mai putea citi în adevăr Scriptura de nu-l vom mai fi crezut pe Iosue, care spune: «oprește-te, soare!» (Ios 10,12). Ne-am epuizat într-o mâhnire amestecată cu o dezamăgire arzătoare pentru că nu suntem în centru universului și, așa cum știu toți, supărarea adesea devine acidă și poate duce la răzbunare. Sunt mulți cei care ne-au făcut să suferim... uneori în mod rușinos. Și, cu toate
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
mocnit într-o vatră ancestrală neîntreținută azi cu credință, este Satul care moare. Lamentoul atinge coardele grave ale resemnării, când însuși sensul dumnezeiesc dătător de viață pare să fi dispărut. Un sentiment al zădărniciei învăluie suflul existențial al ființării. Aceleași mâhniri ale unei însingurări voite se degajă și din ciclul de catrene Efulgurații, în care poetul, retras dintr-o lume ce-i este străină, sentimentalizează romanțios pe pragul unor iubiri pierdute. De o limpezime cristalină, lirica lui R. aduce miresmele pure
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289080_a_290409]
-
românilor sunt niște mari sate. Alături de celții moderni, noi avem ca și chinezii o puternică expresie rituală și stereotipă. Observația milenară s-a fixat în proverbele obiective, și individul nu mai face inutile sforțări de cunoaștere. La lirismul dezordonat al mâhnirii se opune un adevăr etern: Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea... politica țării, mută ca a lui Vlaicu-vodă, stă pe înțelepciunea arhaică: Ce e val, ca valul trece. Când, prin urmare, studiem literatura română, e
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
din ferecate surle; Să răsune până-n nuor... cu evocări realistice de animale grele (fiind vorba de grădină): O scurmară vierii cei groși de la luncă, Și zimbrii o pasc și-n coarne-o aruncă. Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte: La apa Vavilonului Jălind de țara Domnului; Acolo șăzum și plînsem La voroavă, ce ne strînsem. Și cu inimă amară Prin Sion și pentru țară Aducîndu-ne aminte, Plângeam cu lacrămi fierbinte, Și bucine ferecate Lăsam pren sălci aninate. Un
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
păstorul cu fluierul stând la umbra marelui arbor, turmele de oi, câinele, Eco ascultând în loc ascuns. Ceva din melancolia păgână din Aminta lui Torquato Tasso trece prin aceste versuri stricate de muntenisme: Un păstor tânăr, frumos la față, Plin de mâhnire, cu glas duios, Cântă din fluier jos pe verdeață, Subt umbră deasă de pom stufos. Cât colo turme de oi frumoase Se răspândise pe livejui Și ascultîndu-l iarba uitase, Pătrunse toate de mila lui. De multe versuri spuse cu jale
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
lipsită de "nervi", toată lumea e fericită de a fi nostalgică. Bătrânii vorbesc nepoților despre vremurile trecute, bunica toarce, moșnegii se uită cu gânduri de moarte după autumnalii cocori, câinele Grivei se ține după copil, poetul satului contemplă într-o dulce mâhnire nucul casei paterne: De mult s-au risipit și-acei Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut La sfaturi cu părinții mei - Și frunza ce-o călcară ei Țărână s-a făcut! Marile disperări sunt absente și poetul, departe de
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Racine și Shakespeare) se desprind pentru antologii Ploaia de noapte, în care o aversă nocturnă e privită cu religiozitate ca un fenomen de început al Creației, Scafandrierii, pentru originala imagine a translucidității lumii, și În ceasul din urmă, pentru delicateța mâhnirii unui om modest: O! de m-aș strecura Alunecând în veșnicul abis Încet și nevăzut printre mulțime... Nici pașii mei să nu-i audă nime, Nici ușa după mine când s-a-nchis! CORNELIU MOLDOVANU Trecând peste palidul anacreontic rural
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
fier și-n gânduri grave, Dădu și prințul un asediu. Pe undeva, prin mlaștini slave. Acum scrie o poezie (Elegii și alte poeme, Cântecele regilor de jos) cu ușoară tendință socială, de un sentimentalism minor, patetică, la chipul transparent, cu mâhniri delicate: Orașe - păduri fără foi! - Jefuitoare - ale anilor, Iată, îmi chem amintirile, Și nu mai văd decât o ploaie. O ploaie amară de frunze... Ermetismul lui Al. Robot, bun versificator, e galopant, lipsit de orice ciment intelectual. Promiteau versurile pastorale
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
își înscrie propriul exil. Din această cauză, Sulmonezul nu se simte pe deplin alinat de consolările lui Rufinus. Se intuiește în cuvintele lui Ovidiu o revoltă, cu greu înfrânată, față de nedreptatea măsurii imperiale 292. E de înțeles faptul că, în fața mâhnirii pentru nedreptatea îndurată e de părere poetul cuvintele de consolare ale lui Rufinus nu pot avea efectul scontat, și anume acela de a vindeca complet spiritul neliniștit (am spune noi, rebel) al lui Ovidiu. A simțit totuși un fel de
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ezitat să-și îngroape fratele, pe Polinice, căzut în războiul celor Șapte împotriva Tebei (v. 65-70). Disimulându-și intențiile, Ovidiu o asemăna pe Fabia cu Antigona și, implicit, pe Augustus cu tipul tiranului, Creon. Adevărul, ascuns pentru mult timp, cu mâhnire și gelozie în inima sulmonezului, iese dintr-o dată la iveală: Augustus este identificat cu Creon. Pe marmura mormântului de la porțile Romei, soția va grava cu litere mari epitaful pe Ovidiu i-l dictează: "Hic ego qui iaceo, tenerorum lusor amorum
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ordinea normală a lucrurilor. Ceea ce s-a putut remarca la alți romantici (propensiunea spre Înălțimi, tulburarea În fața transcendentului!) nu există În poezia lui CÎrlova. Expansiunea lui este limitată, privirea nu trece dincolo de limitele peisajului, privirea se Întoarce, bucuroasă, spre „negura mîhnirii” din interior. Căci locul securizant (valea tristă și euforizantă) este, În același timp, o sursă de neliniște. Ea ocrotește, dar nu vindecă. Ceva lipsește (În Inserare: ființa „care poate să-l facă fericit”, În Păstorul Întristat: păstorița „cu chip prea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Oriunde veselia din inimă Îi piere, Și de aceea umblă fugar din loc În loc. Ce caută nu știe, dar simte că lipsește Ființa care poate să-l facă fericit, Și neputînd găsi-o, În vreme ce-o dorește, În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit, Întocmai ca o luntre ce slobodă pe mare, Nu poate de furtune a mai găsi pămînt; Ce n-are nici nădejde că poate d’Întîmplare, Cu vreme s-o arunce la margine vr’un vînt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iarbă mi s-arată, Pe care ostenește vederea alergînd, Ș’a căria văzută de flori Împestrițată Se’ntunecă cu noaptea pe caru-i ’naintînd.” Odată cu căderea nopții, glasul nehotărît pînă acum, sedus de un peisaj euforic, intră și el În „negru mîhnirii”. Echilibrul precar: zi-noapte corespunde unui armistițiu interior fragil: acela dintre plăcere și suferință, dintre nădejde și jale. Trista și desfătătoarea vale dispare Înghițită ca o luntre de furtună. Introducînd, În finalul poemului, imaginea luntrei „slobodă pe mare”, CÎrlova evadează din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a se apropia de obiectul liric (care la Heliade se confundă cu obiectul cultural) vine și din teribilul retorism al versului. Poemul este adesea un discurs În sens didactic, o demonstrație cu abstracțiuni. Metaforele sînt puține și fără strălucire: „vălul mîhnirii”, „plumbul datoriei”, „scaunul veciei”, „brațul Îngrijirei”, „vîntul soartei”, „demonul geloziei”, „aripile vremii”, „a dealului sprinceană”, „brațele somniei”. Metafora din urmă e de reținut pentru că anunță somnia eminesciană, un concept filozofic și o stare erotică (starea de extaz). Heliade folosește de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prin frînarea posibilităților de invenție În poezie). Alexandrescu crede că „osteneala și răbdarea pot orice dobîndi”. El pune stilul Înaintea talentului. Nu este, din această pricină, neliniștit cu adevărat În fața foii albe, n-are crize de disperare și, În genere, mîhnirea lui de a scrie Într-o limbă neformată și de a se manifesta Într-o literatură fără capodopere este contrazisă de versurile iritant de bine ticluite: „La toate-ai fost norocit: nu crez c-atît izbuteai, D-ai fi avut să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
el, „Își află În ceruri izvorul cel sfînt”: „Acolo În stele ca-n lumi de lumină, SÎnt suflete, Îngeri, ce cînt și ador; Ființi grațioase ce blînd se Înclină, Cătîndu-și În lume tovarășii lor. Și cînd, stăpînită d-a vieței mîhnire, Te plimbi tu pe cîmpul tăcerii-nchinat, De simți o suflare, d-auzi o șoptire, E glasu-unui Înger de tine-ncîntat.” PÎnă ce „gîndirea (...) se Întoarce cu durere” spre priveliștile triste ale existenței, poetul mai gustă o clipă de desfătare În „vesela
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
chiar mai mult decât alți poeți din epocă o coerentă și o fluiditate În notarea cuvintelor, dar o figură veche În retorica poeziei recomandă limbajul tăcerii. CÎnd limba rămîne mută, vorbesc ochii. Privirea devine mesagerul focului interior: „Și amorul cu mîhnire Te privește și suspină”. O privire mîhnită, menită nu să seducă „obiectul de iubit” (nu există o strategie a seducției În poemele lui Grigore Alexandrescu pentru că faptele sînt dinainte hotărîte, poemul vine În urma evenimentelor), ci să exprime doar o „mirare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
izbăvire tristă, o pace mohorîtă. Îndrăgostitul și-a regăsit „dreapta gîndire”, și-a regăsit și prospețimea simțurilor: liniștea interioară Îi permite să redescopere peisajul, obnubilat pînă acum de pasiunea nimicitoare: „La al tău zîmbet, l-a ta mînie, A mea mîhnire sau bucurie Nu pot nici crește, nici a slăbi, Crînguri stufoase, peșteri tăcute, Fără de tine Îmi sînt plăcute Și iar cu tine pot a nu-mi fi.” O pace, totuși provizorie, o contestație care ascunde deja promisiunea unei alte aventuri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nici o jale, Dacă mă urai cu cale, Arătîndu-mi pentru ce; Ci această mă omoară Și În mormînt mă pogoară, Că nu poci să știu de ce. Ah, iată iubirea mare Ce fel de răsplătiri are Și ce cîștigi de la ea: Sfădiri, mîhniri, urîciune, Depărtări ș-amărăciune, În loc a te mîngîia!” Motivul Dalilei apare Întîi În aceste Adaosuri. Decorul este acela al orașului balcanic: caleașcă, țigani care gonesc muștile, bărbați Îmbrobodiți, slugi umile și un rob prost care nu poate fi decît Înamoratul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îndrăgostiții moldo-valahi trebuie să facă dovada bărbăției și devotamentului lor În chip mai puțin spectaculos: prin chinuri fiziologice, umilințe morale și fuga În pustie. Pustia este o noțiune relativă. Unde să găsească Îndrăgostitul român un deșert pentru a-și Îngropa mîhnirea? Pustia este, În realitate, un loc ferit, un colț mai sălbatic de natură ce se dovedește, În cele din urmă, plăcut. Exilul poetului nu este prea departe de iatac. Fapta eroică se consumă pe acest plan mai modest. Însă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
serioase stricăciuni. în urma acestui cutremur, “cel mai mare după cel din 1802”, autoritățile au dat dispoziție ca timp de o săptămână toate petrecerile să fie interzise, spunând că “nimeni nu poate să se împărtășească de altă simțire decât de a mîhnirii de obște”. * La 14 martie 1844, “la 12 ceasuri și 28 de minute s-au simțit o zgâlțâitură de cutremur de pământ. Și îndată după aceea s-a schimbat atmosfera mai răcoroasă.” Cutremurul a fost însoțit de un zgomot care
Animalele prevestesc cutremurele! by Vasile Văsâi () [Corola-publishinghouse/Science/825_a_1572]
-
blestemata Campagna romană, nici întinsa Sahară, nici nesfîrșitele deșerturi și necazuri de sub lună. Soarele nu ascunde oceanul, care e partea întunecată a acestui pămînt și care ocupă două treimi din el. De aceea, muritorul care are mai multă bucurie decît mîhnire într-însul, nu poate fi un om adevărat - e fie neautentic, fie nedezvoltat. Același lucru și în ce privește cărțile. Cel mai original dintre toți oamenii a fost Omul care a pătimit pentru ceilalți, iar cea mai adevărată dintre cărți este cartea
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
strălucitoare ale soarelui, care ne umple de bucurie. Totuși, astrul zilei nu stă pe loc, în zadar am aștepta să căpătăm de la el mîngîiere la miezul nopții! Moneda asta îmi vorbește cu înțelepciune și cu bunătate, dar mă umple de mîhnire totuși. O să plec de lîngă ea, căci mă tem să nu mă tulbure prea tare cu adevărul ei.“ „Iacătă-l pe Marele Mogul, își spunea Stubb, stînd lîngă cazane. Iar a cercetat banul! Acum se depărtează Starbuck de ban. Amîndoi
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
de fîn și în ciuda lunilor rotunde ca niște cîmbale, care îndulcesc nopțile secerișului, sîntem nevoiți să recunoaștem că nici zeii nu-s veșnic plini de voie bună. Tristul și indelebilul semn din născare de pe fruntea omului, nu e decît pecetea mîhnirii părinților săi. Fără voia noastră am dezvăluit aici o taină, despre care s-ar fi cuvenit, poate, să vorbim, pe îndelete, ceva mai înainte. Ca multe alte amănunte legate de Ahab, a rămas pentru unii un mister faptul că, atît
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
observă încă o dată smerenia, dar și competența alegerii, tăria de caracter, bogăția cunoștințelor și legătura lui cu oameni evlavioși ai ținuturilor natale sau măcar apropiate. Pentru astfel de osteneli, cere ca răsplătire sprijinul rugăciunilor prietenului, ca să nu fie biruit de mâhnirea atâtor necazuri și să se bucure măcar de dulceața contemplației și a studiilor duhovnicești. Din cauza acestei solicitări a mijlocirii sufletești se poate presupune că lucrarea a fost efectuată în vreme de grele tulburări politice. În prefața sa la traducerea Tomosului
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]