KorAP: Find »[drukola/base=mantie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...47 48 49 ...84 >

2,098 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

un hohot de râs, dar poate că era doar croncănitul stolului de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate unul de altul. Abia în clipa aceea Vitellius își dădu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se strecură printre crengile frasinului și o scăldă pe Velunda într-o lumină orbitoare, pe care ochii n-o puteau îndura. Lumina o învălui pe vrăjitoare; pădurea păru că ia foc. Iarba deasă luă locul zăpezii, acoperind totul cu o mantie verde; era o primăvară magică: florile răsăriră din iarbă, o adiere călduță mângâie chipul lui Vitellius, aducând parfum de verbină. În conul ei de lumină, Velunda își schimba forma, devenind, pe rând, căprioară, iepure, rândunică, mistreț, balaur și pește. Avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
șarpe ieșit din letargie, gata să-și schimbe pielea. Lui Vitellius îi veni să o ia la fugă. I se păruse că vede un lup furișându-se și apoi dispărând între tufișuri. Prezicătoarea își recăpătase forma umană. Vitellius văzu că mantia ei albă era brodată cu purpură. În cele din urmă, îi zări chipul încadrat de razele aurii, mai fermecător decât acela al Venerei de pe Capitolium, mai frumos decât orice chip muritor pe care îl văzuse vreodată. Ținea ochii închiși. — Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei. Începu să lovească orbește, împlântând pumnalul în trupul femeii; sângele desena flori roșii pe mantia imaculată, iar Vitellius se apleca deasupra ei s-o înjunghie din nou, în timp ce vântul se preschimba în furtună. Un lup îi sări deodată în spate. Vitellius căzu, rostogolindu-se departe de trupul femeii. Se ridică și-și luă pumnalul, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nopțile acelea se aprindeau focurile sacre, iar bărbații săreau pe deasupra flăcărilor rotindu-și săbiile, într-un ritual vechi care sărbătorea trezirea forțelor vitale ale Naturii și renașterea vegetației. Velunda avea să vină spre el, ca de atâtea ori, înveșmântată în mantia ei albă care îi lăsa brațele descoperite, avea să-i treacă brațele în jurul gâtului și să-i șoptească: „Bine ai venit“. Îi va da de băut și se va așeza în fața lui, în colibă - ultima colibă, ridicată lângă un stejar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
oboseala călătoriei avea să dispară și aveau să rămână doar privirea Velundei și felul în care ea îi trecea palma peste față, ca să-i dea energie. Valerius privi nerăbdător peisajul cunoscut; văzu cotul pe care-l făcea apa. Își desfăcu mantia la gât, căutând amuleta. O strânse în pumn. „Velunda“, gândi el. Chipul ei. Trupul ei, parfumul de verbină al pielii. Se gândi la riturile pe care Velunda le împlinea în cinstea Zeiței Naturii, cea mai veche și mai puternică dintre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Fluieră de mai multe ori, chemându-l. Zadarnic. Neliniștea lui Valerius se preschimbă în spaimă. Un tunet îl făcu să tresară; imediat, cerul se acoperi de nori întunecați, roșietici. Vântul începu să bată cu putere și aproape că îi smulse mantia; se abătu apoi spre pădure, îndoind vârfurile copacilor. Totul se întunecă, petalele florilor căzură, zăpada se pătă de sânge, câteva păsări își fluturară aripile prin fața lui, înghițite de furtună. Calul începu să necheze, iar Valerius trebui să-l prindă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să facă mari sforțări ca să-l țină, fiindcă se ridica speriat pe picioarele dinapoi. Prevestirea unor întâmplări îngrozitoare părea să zdruncine lumea chiar sub ochii lui. Pe lângă el trecură în galop, aproape fără să atingă pământul, trei călăreți, siniștri în mantiile lor negre, care dispărură în pădure. În spatele lor veneau trei femei înveșmântate în alb, care zburau prin aer, duse de vânt. În cele din urmă, se arătă Ausper, care ridică un deget descărnat și, fără să rostească un cuvânt, îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
întrebe pe Velunda. — Vitellius... te-a înjunghiat? — Asta va fi taina ta, zise Velunda. Taina care te va face să trăiești. Chipul i se contractă. — Iată-mă. Privi undeva în spatele lui Valerius; acesta se întoarse dintr-odată. Trei călăreți cu mantii negre și trei femei înveșmântate în alb se apropiau de frasin. Împreună cu ei venea Ausper. — Nu! strigă Valerius. Se aplecă deasupra trupului Velundei, vrând să-l apere, pentru ca nimeni să n-o poată lua. — Nu! Simți că ea se înfiora

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
trecu pârâul, amuleta pe care o purta la gât se desprinse și căzu, dispărând în apă. Încă un pas, și Velunda fu întâmpinată de cei trei călăreți și de cele trei femei. Întinse mâna spre Ausper, care o înfășură în mantia lui. Scena se risipi încet în fața ochilor lui Valerius. Atunci privi spre trupul muritor al Velundei, inert în brațele sale. Chipul ei fermecător părea de marmură. Ochii erau închiși. Respirația i se oprise. Valerius încercă să-i asculte bătăile inimii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-l ia de acolo. Valerius nu reacționă, nu opuse rezistență. — El a ucis-o... Sacrilegul, asasinul! continua să strige Vitellius, vânăt la față. Puneți-l în lanțuri și duceți-l în tabără. Îl vom judeca chiar astăzi. Vitellius arătă spre mantia lui Valerius: — Priviți, e plină de sânge! De sângele sacru al preotesei! Nimeni nu răspunse. Soldații îl duseră pe Valerius lângă un copac și-l lăsară acolo, fără să-l lege. — Luați trupul preotesei și înveliți-l într-o mantie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mantia lui Valerius: — Priviți, e plină de sânge! De sângele sacru al preotesei! Nimeni nu răspunse. Soldații îl duseră pe Valerius lângă un copac și-l lăsară acolo, fără să-l lege. — Luați trupul preotesei și înveliți-l într-o mantie. Ceremonia funerară va fi solemnă. Nimeni nu scotea un cuvânt. Soldații se aplecară pe rând s-o privească pe Velunda. Nici unul nu se atinse de ea. — Ce faceți? tună Vitellius. N-ați auzit porunca mea? Legați-l pe ucigaș și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
grijă ciclul lunar începuseră, potrivit credinței populare, să micșoreze discul luminos, lovindu-i marginile cu ciocul, un om ieși pe furiș din satul batavilor. Câteva ceasuri mai târziu se afla într-o tavernă, în fața unei siluete masive înfășurate într-o mantie. În localul luminat de strălucirea câtorva lămpi și de focul din cămin nu mai era decât hangiul. — A avut loc o adunare, la două nopți după ritul funerar în cinstea preotesei, spunea bărbatul în timp ce hangiul îi punea în față un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
decât hangiul. — A avut loc o adunare, la două nopți după ritul funerar în cinstea preotesei, spunea bărbatul în timp ce hangiul îi punea în față un vas cu mâncare de grâu. Ia spune, Hector, medicul a fost judecat? Vitellius își scoase mantia. Nu. Tribul meu consideră că e nevinovat. Însă medicul le-a transmis batavilor vești importante de la Roma, despre care tu nu ai știință. Oare mesagerii mei sunt mai înceți decât ucigașul ăla? — Mai întâi răsplata mea. Vitellius aruncă pe masă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cineva. Ridică ochii și îl văzu pe Ausper. Vitellius dădu din mâini, încercând să-l alunge, căci credea că-i o nălucire iscată de vin. Ausper îndepărtase cu mâna un comesean, iar acum stătea lângă Vitellius, fixându-l de sub gluga mantiei cu ochii săi orbi, teribili. Nu poți face asta. Știi prea bine că Orpheus trebuie să moară în arenă. Nu-ți amintești ce a spus Velunda? Vitellius clătină din cap. Nu-și amintea... Nu-și mai amintea nimic. — Medicul acela

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dar tu... Tu ai văzut! — Adu-ți aminte că, dacă Antonius Primus ajunge la Roma... În ziua aceea cineva o să deschidă ușile tuturor celulelor din Ludus. Tu îl vei căuta pe împărat... Listarius tăcu o clipă. — Împăratul va purta o mantie neagră... să nu uiți asta. O mantie neagră. O luă la fugă. 36 Ieși în goană din Ludus, lăsând în urmă zarva, râsetele, insultele și lamentațiile. Alergă printre casele cu trei sau mai multe niveluri, pe străduțele marelui oraș, atât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
aminte că, dacă Antonius Primus ajunge la Roma... În ziua aceea cineva o să deschidă ușile tuturor celulelor din Ludus. Tu îl vei căuta pe împărat... Listarius tăcu o clipă. — Împăratul va purta o mantie neagră... să nu uiți asta. O mantie neagră. O luă la fugă. 36 Ieși în goană din Ludus, lăsând în urmă zarva, râsetele, insultele și lamentațiile. Alergă printre casele cu trei sau mai multe niveluri, pe străduțele marelui oraș, atât de înguste, încât vântul nu reușea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să scotocească după delicatese pe care ceilalți bucătari nu le băgaseră în seamă; în fața depozitului negustorului de marmură văzu o copie a zeiței Venus ieșind din apă, care-i aruncă o privire îmbietoare. Se opri gâfâind în fața prăvăliei negustorului de mantii. Intră precaut ca un hoț și, urmărit de privirea neîncrezătoare a negustorului, aruncă pe tarabă câțiva bănuți și cumpără o mantie. Alese una neagră. Cu mantia împăturită sub braț, o luă din nou la fugă spre Palatinus. Se opri să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
a zeiței Venus ieșind din apă, care-i aruncă o privire îmbietoare. Se opri gâfâind în fața prăvăliei negustorului de mantii. Intră precaut ca un hoț și, urmărit de privirea neîncrezătoare a negustorului, aruncă pe tarabă câțiva bănuți și cumpără o mantie. Alese una neagră. Cu mantia împăturită sub braț, o luă din nou la fugă spre Palatinus. Se opri să-și tragă sufletul la un colț al străzii, de unde se zărea Palatul Cezarilor. Ascunse mantia în încăperea în care stătea împreună cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
apă, care-i aruncă o privire îmbietoare. Se opri gâfâind în fața prăvăliei negustorului de mantii. Intră precaut ca un hoț și, urmărit de privirea neîncrezătoare a negustorului, aruncă pe tarabă câțiva bănuți și cumpără o mantie. Alese una neagră. Cu mantia împăturită sub braț, o luă din nou la fugă spre Palatinus. Se opri să-și tragă sufletul la un colț al străzii, de unde se zărea Palatul Cezarilor. Ascunse mantia în încăperea în care stătea împreună cu alți servitori, apoi se duse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
tarabă câțiva bănuți și cumpără o mantie. Alese una neagră. Cu mantia împăturită sub braț, o luă din nou la fugă spre Palatinus. Se opri să-și tragă sufletul la un colț al străzii, de unde se zărea Palatul Cezarilor. Ascunse mantia în încăperea în care stătea împreună cu alți servitori, apoi se duse repede în bucătărie. Bucătarii se certau în jurul meselor. Vitellius poruncise să se pregătească un nou fel de mâncare, care trebuia să se numească „scutul Minervei“, în cinstea protectoarei orașului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
operațiunile militare. Nici un cuvânt despre războiul flavienilor împotriva noastră. Nici un cuvânt, auzi? Nici la palat, nici în Senat, nici pe străzi. Privi drept în față; pe treptele de sus ale amfiteatrului văzu un bărbat care își acoperea capul cu gluga mantiei. Înspăimântat, îl recunoscu pe Ausper, care ridica mâinile spre el, arătându-i cerul. Dintre norii adunați la orizont se ivea, abia vizibil pe cerul după-amiezii de octombrie, discul diafan al lunii în descreștere. 38 — Luna... Luna ne-a ajutat să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-mă de aici, imediat. 41 Vitellius plângea în timp ce cobora cu greu din lectica oprită în fața templului lui Apollo. Un vânt rece bătea pe Palatinus, iar pe cer treceau nori întunecați, ca niște prevestiri rele. Vitellius se înfofoli mai bine în mantia de blană. Urcă șchiopătând treptele templului, unde îl aștepta Flavius Sabinus. Se sprijini hohotind de umărul prefectului Romei și îi făcu semn lui Listarius, care ducea coșul cu merinde, să se apropie. — Liniștește-te... Sabinus se îndepărtă de el. Vitellius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de lut. Vitellius se dădu înapoi, îngrozit. Se împiedică de cadavrul decapitat al lui Galba, apoi de cel al lui Otho. I se păru că sângele lor i se scurge la picioare și-i murdărește încălțările. Își acoperi fața cu mantia și se îndepărtă repede, șchiopătând. Ieși din templu și îl îndreptă cu mâna pe Sabinus. — Adio! Adio! Plec împreună cu copiii mei! Deodată se opri și se întoarse trufaș către prefectul Romei: — Dacă tu crezi că soldații mei se vor preda

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
spre Errius Sartorius. — Luați-l din fața ochilor mei. Să se întoarcă la Roma și să-i dea raportul infamului pe care îl numește împăratul său. Antonius intră repede în cort. Acolo îl așteptau două persoane. Calvia Crispinilla, înfășurată într-o mantie de blană, privea flacăra micuță din fața altarului Manilor. La masă stătea un bărbat care ținea în mână un pergament. Îl privi grav pe Antonius, care se îndrepta spre Calvia. Ascultă tăcut discuția celor doi. — O să pun pe cineva să te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]