2,065 matches
-
său dintr’o singură sorbire, dădăcindu-l. „Asculta la mine inginerule, zilele omului sunt numărate. Astăzi existăm, mâine cine poate ști...? Privește la omul din fața dumitale, ajuns la apogeul drumului.Parcă ieri am pășit În lume cu iluzii, având speranțe nemărginite ca după o viață Întreagă de muncă, de suferințe, să constat cu deziluzie cât de zadarnică a fost alergătura! Întreaga noastră viață, a oamenilor nu-i decât un amăgitor vis. Vai și amar de acei ce cred În himere...!!” Frumoasa
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
amuzantă Într-un mod trist. Dacă dulăpioarele conțineau manuscrisele și nu teancuri de hârtii În mape. Nu, nu credea asta. Era doar puțin nebună. Sărmanul lui copil. O ființă cauzată de el și În derivă Într-o lume fără formă, nemărginită. Cum ajunsese să fie așa? Poate că lăuntricul, intimul, scumpa viață - lucrul care e sinele din zilele cele mai de Început - când pentru prima oară află de moarte adesea Înnebunește. Aici puterile magice trebuie să ajute, să aline, să consoleze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
oboselii și deșertăciunii vieții și nu trebuie neapărat să fie o călătorie a morții. Necazul este că numai specialiștii antrenați vor putea face călătoria. Sufletul care tânjește nu poate să se ducă prin impuls direct numai pentru că are o nevoie nemărginită sau intenția sau puterea de suferință. Va trebui să știe inginerie și să poarte acele costume aparte și să suporte umilințe personale, organice. Poate că problema radiațiilor se va dovedi de neînvins sau se vor contracta boli stranii În alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
zburară ochelarii. La fel și pălăria. Nu-i dădu drumul imediat lui Feffer. Păru să se sprijine pe el. Evident năucit. Eisen era muncitor, turnător. Avea forța pe care i-o dădeau nu numai meseria, ci și nebunia. Era ceva nemărginit, nesfârșit În felul În care luă atitudine, Își cântări adversarul din ochi, o anumită răutate Îndârjită. Puse totul În acea lovitură, disciplină, instinct criminal, totul. Ce-am făcut! Asta e mult mai rău! E cel mai rău lucru de până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
să urc rapid restul pantei, nu Însă fără a remarca faptul că Înscrisul de pe panou trebuie să fi fost opera unui meșter caligraf. Priveliștea se schimbă pe neașteptate: un drum drept, alb, ce părea că se Întinde pînă la limitele nemărginite ale unui cer de un alb lăptos. Am apreciat din ochi că ar avea o lățime de vreo zece metri. Între drum și poteci, de ambele părți, se Întindea cîte o brazdă de iarbă veștejită, Împrejmuită de un gărduleț pînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
de faptul că mă Întorceam, de inutilitatea Întoarcerii mele. Mă dezumflasem ca o minge din cauciuc din care ai scos aerul. Poate și pentru că acum goneam cu soarele În spate... De data aceasta bolta cerească, și nu drumul, se deschidea nemărginită În fața ochilor mei. Pete de nori presărau cerul, pe alocuri și cu toate acestea, albastrul Își croia drum printre ei precum o pînză lipită cu clei. Poate era doar o iluzie, dar pe pînza din fața mea se adunaseră tot mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
trebuit să intre În cabina telefonică... Poate fusese bărbat... Putea la fel de bine să fi fost și femeie... dar mai mult ca sigur erau excremente de bărbat. Vreun bărbat singuratic a tăgăduit pînă și existența uneia din nenumăratele toalete din labirintul nemărginit al orașului. CÎnd am Încercat să-mi imaginez chipul V bărbatului ghemuit În cabina telefonică, m-a cuprins spaima. Asta nu Însemna, bineînțeles, că bărbatul era neapărat ca și mine, unul dintre cei ce-au rămas fără memorie. Fusese probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
popa, gustând din ulcică. Gospodarii ridicară încet, pe brațe, pe necunoscut și-l purtară în odaia de alături; îl așezară pe un pat; aprinseră o lampă. Lumina împrăștiată descoperi obrazul pământiu și dureros al călătorului. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. Sătenii se sfătuiau încet; în lumina slabă, figurile lor liniștite, sub căciulile de oaie, se zugrăveau puternic. Necunoscutul sufla greu. —Vere Costache, grăi Neculai cătră un țăran tânăr și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
un om mărunt, cu ochi mici, sfredelitori, cu mustățile lungi. Vorbeam puțin cu el, nu-mi era drag deloc. Caii mergeau la trap înăbușit pe drumul de țârână, în cântecele amețitoare ale ciocârliilor, care tremurau cascade melodioase în lumina înălțimilor. Nemărginita câmpie plină de pâne adia ușor la suflarea vântului dimineții, întunecându-se în coborâșuri, sclipind ca aurul în coamele de val. Și treceam prin răzoarele umede de rouă, prin armata de secerători tăcuți, - și gândurile-mi pribegeau aiurea... Peste zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fum luminos. Îmi răsucii o țigară, o aprinsei de la un tăciune de jos, mă învelii mai bine în tunica subțire de vară și, coborât de pe cal, rezemat de șa, așteptam gândindu-mă. Dar noaptea se prelungea - satul în urmă, Iezerul nemărginit înainte-mi zăceau într-o tăcere de moarte; tremurul ușurel al ploii în stufuri abia-abia răzbătea până la urechile mele, și eu nu știam ce să fac, cu aceleași întrebări și prepusuri copilărești. Deodată întorcându-mă, zării o lumină lucind pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
miezul ei, care mă chinuia în friguri cu fiecare clipă. Știți, dacă sunteți oameni, ce este dragostea aceasta care-ți răscolește simțurile și-ți tulbură mintea! Luni, înainte de revărsatul zorilor, călăream în galop întins pe Corbul meu, prin întunericul câmpiei nemărginite, subt un cer limpede, fără lună, plin de luminiți de aur. Mergeam repede tare; vântul zborului îmi vâjâia pe la urechi. Cum sticli în depărtare Iezerul, îmi potoli fuga. Cotii satul pe departe, și pe mal, în galop moale, mă întorsei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mele. Dar tresării ca dintr-un vis: îmi răsărise înaintea ochilor icoana vânătorului, amărâtă și aspră... Înainte-mi, până în depărtări nemăsurate, în perdele de neguri, se întindea Bărăganul drept, fără o ridicătură, fără un arbore. Călăream singur subt un cer nemărginit, cu dragostea și cu neliniștea; un vânt slab îmi mângâia și-mi răcorea fața. Un canton, undeva departe, sună de două ori trist, prelung, în nemărginire. Și cele dintăi raze ale răsăritului fulgerară spre negurile depărtării. VItc "VI" Dragostea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pregătită. În curgerea lină a văii, o poieniță se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din vremea când cu toții trăiau mai bine. O clipă însemnată în viața ei era și plecarea fraților mai mari, cu pribegii. Îi numărase: patruzeci și cinci de tineri porneau pe jos spre pământuri străine, spre Hamburgul de unde se întinde oceanul nemărginit. Erau gătiți de drum, cu tot calabalâcul în spate, și colindau mahalalele neamului, cântând cu durere, luându-și pentru totdeauna rămas-bun de la pământul pe care se născuseră. Au cântat și la casa rabinului, și rabinul nu s-a arătat; și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Era ceva neobișnuit pe pământ și-n văzduh; vântul avea în el mii de ace de ghiață și omătul mărunt își căuta cu îndărătnicie loc în toate ungherele îmbrăcămintei; iar pe sus se simțea că lunecă un fel de șuvoi nemărginit și iute. Până la șopron, Lepădatu simți că vifornița s-a întărit. Găsi pe flăcăuași strânși la un loc; îl așteptau. Îi sări și Sărmanu înainte și prinse a i se gudura la picioare. Vitele stăteau neclintite prin întuneric. Niță le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
neclintit lângă un trunchi, cu capul puțin aplecat și cu urechea întoarsă. Scurta îi era desfăcută la piept, carabina atârnată de umărul stâng, cu țeava înainte și stratul sub cot. Se afla singur în pădurea rară și bătrână; o tăcere nemărginită apăsa brădeturile negre și albul orbitor. Liniștea pădurii îi țiui deodată în urechi. Cercetarea pe care avea a o face la locul anumit al pătulului era - după părerea lui Culi - mai mult polițienească decât vânătorească. De fapt, orișicare cercetare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
zarzavaturi. În această încăpere s-a născut, într-o seară de iulie, primul meu fiu, pe care l-am numit Giuseppe, adică Yussef, ca pe tatăl lui Messia, ca pe fiul lui Iacov, ca pe sultanul Saladin. Încântarea mea era nemărginită. Maddalena mă lua un pic peste picior, dar chipul ei bucălat strălucea de fericire. Stăteam ore în șir să dezmierd copilul și pe mama sa, să-i contemplu pe amândoi în gesturile de zi cu zi, mai cu seamă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
părându-mi-se bizarerii ale vieții mele, crezând că sunt doar jocuri ale cuvintelor, răsfățuri ale îmbinării lor. Sunt, de fapt, proiecții ale fantei prin care timpul umple textul, revărsându-se peste mine, glob luminos, desăvârșit, închis în sine și nemărginit. Simt doar. Simt cum coborârea în text te-adună din nisipuri de risipiri. Și înțeleg acum ceea ce odinioară mi se părea stupid, ridicol. Multul Lumii ți-a fost dat din începuturi și nu l-ai văzut. L-ai căutat în afara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
glaber, sclav tânăr depilat, amant al unui bărbat), jecmănită de acesta de toată averea; ius gladii - drept de viață și de Moarte; gladium recondere in vaginam - a vârî sabia în teacă; ex hanc maxima libertate tyrannus gignitur - din această libertate nemărginită ia naștere tirania; ad maiora natura nos genuit - natura ne-a creat pentru lucruri mai mari. Glabraria îmi evocă, vie, istoria doamnei C.V., frumoasa văduvă de 65 de ani, cu proprietăți (două blocuri), cu conturi în bancă și o colecție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
imperială pe care industriașul o Întrebuința pentru deplasare. Scutură din cap. Atunci, e timpul. E ca și cînd ai urca la cer, numai că nu-i nevoie să mori. Antoni Fortuny Îi văzu plecînd În acel vehicul de un lux nemărginit și, cînd Își căută În inimă, simți numai tristețe. În acea seară, În timp ce lua cina cu Sophie (care purta rochia și pantofii cei noi și nu prezenta aproape nici un semn și nici o cicatrice), se Întrebă unde greșise de data asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
lui Cațavencu. În fața lui Tipătescu Zoe îți dramatizează suferința. Plânge, caută să-l impresioneze și nu să-l întărâte. Spaima Zoei este reală, dar modul de manifestare este prea patetic. Zoe nu concepe să fie înfrântă, ea joacă scena disperării nemărginite pentru a-l face pe Fănică să se înduioșeze de chinurile ei și să cedeze. Vede cu groază scandalul ce o așteptă și dovedește spirit critic în descrierea orașului, monstru bârfitor : „O saptămână, o lună, un an de zile n-
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
se adaugă o altă nefericire minoră, dar autentică: durerea de măsele a acestui om al „nefericirilor conjugate”<footnote Ștefan Cazimir, op. cit., p. 155. footnote> spre care râsul spectatorilor se îndreaptă cu îngăduință, cu compătimire. Comicul acestui personaj este dat de nemărginita lui încredere în teorii. Prin una din teorii exaltă puterea autosugestiei: „Vezi d-ta, pesemne, nu știu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în intervalul de conversație, de frică trece...”. Legată tot de una din nefericirile lui
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
de trei anișori, așezată pe iarbă, mângâia cu mânuțele ei mici și gingașe firele de iarbă crude și mătăsoase. Era o mogâldeață de om! Părul, de culoarea grâului copt scăldat în razele de soare, ochii jucăuși și curioși, verzi ca nemărginita câmpie, obrajii albi ca spuma laptelui, dau chipului ei aura unui înger. Micuță și bondoacă, se ridică și alergă spre tatăl ei, aproape împiedicându-se în piciorușele mici. Tăticule, ce este aceasta? întrebă, în timp ce întindea mâna în care ținea câteva
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
crucea în mână și cu un toiag din lemn de corn, Părintele Nil Dorobanțu a cutreierat și a răscolit sate, propovăduind cuvintele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi. „Dumnezeu este pretutindenea de față, în ceruri și pe pământ, în adâncuri și în nemărginitul spațiu al Universului.” (Sf. Grigorie de Nissa) La proces, Părintele Nil Dorobanțu, din boxa de acuzare, refuzând să răspundă judecătorului, a strigat: „Înapoia mea, satană, piei, necurate!”. Sub această cămașă din câlți de cânepă bătea o inimă de român. Tatăl
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/816_a_1587]
-
lovit de trecători sau de vreo patrulă de ieniceri. Avea parcă gesturi mai Încete, ca și cum ar fi suferit de o boală grea. Gluga Îi acoperea Însă chipul, iar pictorul nu reuși nici acum să distingă nici o trăsătură. Simțea, Însă, o nemărginită milă față de acel om nevoit să supraviețuiască cu atâtea umilințe În fața celui mai de temut palat al capitalei imperiului. Pe poartă ieși, chiar atunci, același personaj pe care Alexandru Îl desenase cu câteva ore mai devreme. În minte, Îi spunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]