1,224 matches
-
și povestind, după care, într-un târziu, merg cu Alfonso către cabinetul lui. Vom folosi din ayahuasca rămasă de la ceremonia de la Urusona. Alfonso începe curățarea ceremonială, apoi aprinde o lumânare și continuăm să vorbim sub lumina firavă. Din senin, flacăra pâlpâie puternic, lasă o picătură groasă de ceară să se prelingă, aproape se stinge pentru câteva secunde, după care revine aproape la o flacără normală. Cât de novice sunt eu în de-ale lumânărilor pot depista că mesajul nu este pozitiv
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
avut loc programul festiv “Vino acasă!”. Mă așteptam într-adevăr să fie ceva festiv dar nu a fost așa. Festivismul a fost înlocuit cu viață. Și viață la superlativ! De mult nu am mai trăit clipe în care lacrimile să pâlpâie la colțul ochilor destul de des, de mult nu am mai văzut atâta forfotă și atâta vibrație!... Am intrat în Biserica plină ochi și m-am așezat lateral. Nu am știut că mă aflu pe locurile celor care formau “armata de
Rănit de oameni ... vindecat de Dumnezeu! by Ionel TURTURICĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91603_a_93002]
-
urină. Deși când eram mici era situată alături de camera noastră, nu părea să aparțină casei noastre plăcute, bine aerisite. În ceața aceea bolnăvicioasă, duhnind, printre alte efluvii mai dense, de mirosul cafeniu de coajă de măr oxidată, flacăra lămpii abia pâlpâia și pe masa de scris licăreau obiecte ciudate: o cutie de lac cu bețișoare de lemn dulce, din care hăcuia cu briceagul ei segmente negre pe care și le vâra sub limbă ca să se topească; o carte poștală ilustrată Înfățișând
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de becuri din tavan, care, după două țăcănituri mai degajă Încă două licăriri, una naturală, apoi una supranaturală și se sting de tot după Încă un țăcănit. Fascicolul meu de lumină Încă există, dar a devenit bătrân și palid și pâlpâie ori de câte ori Mademoiselle face patul să scârțâie, mișcându-se. Căci Încă o mai aud. Acum se aude foșnetul argintiu rostind „Suchard“; apoi hârș-hârș-hârș, un cuțit pentru fructe tăind foile publicației La Revue des Deux Mondes. Începe o perioadă de declin: citește
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
gropnița de la Putna, s-a găsit o mână de pulbere de oase amestecate cu așchii. Mă întreb: pulberea aceasta n-o fi pulbere de stele de luminează și după o jumătate de mileniu, chiar dacă deasupra mormântului candela lui abia mai pâlpâie? Dacă îl pierdem și pe Ștefan, noi cu cine rămânem? Dacă îl pierdem și pe Eminescu, noi cu cine rămânem? Dacă ne pierdem "eroii", noi cine suntem? Dar, mai mult și mai mult, l-a iubit poporul, "prostimea" cea multă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Și pe obrajii mânjiți se preling dâre de sânge îndoit cu apă... "Plânge Măria sa?" "Aiaia Allah!!!Allaaah!!!"... Buciumă... B SIHASTRUL DANIIL ȘI SPOVADA 30 iulie 1476 Fulgeră... Tunetul despică cerul rostogolindu-se în hău, departe... mai departe... O lumânare ce pâlpâie aruncă lumini și umbre pe pereții chiliei, pe trupul unui Christ pironit pe cruce, pe spinarea încovoiată a unui bătrân călugăr îngenuncheat la picioarele Lui. Mugetul furtunii, ploaia, freamătul pădurii bătută de vânt și trosnetul focului din vatră ... Un ciocănit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
am făcut cu voi?! Nu vezi?! Ți s-au aprins și crierii! Aiurezi, Măria ta! Aiurezi!... Ștefan nu-l ascultă, nu-l aude. Se agită de colo-colo șchiopătând, pradă focului ce arde în el, și, în bătaia lumânărilor ce abia pâlpâie, umbra lui, uriașă, fantastică, linge pereții, urcă pe boltă, se întinde pe pardoseală. Ironic, sarcastic, se ploconește umbrei: "Ai făcut-o de oaie", maiestate!! Sunt "maestru" renumit în miracole răsunătoare "gen Podul Înalt"! De Valea Albă nu mă întreabă nimeni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de colo-colo, agitat, târșind piciorul. Cutremurat de un fior se lipește de piatra rece ce-i domolește fierbințeala; sudoarea îi șiroiește pe șira spinării, se prelinge pe zid și picură: pic-pic... Privește fascinat în flacăra unui muc de lumânare ce pâlpâie zbătându-se într-o baltă de ceară, aruncând umbre disperate, ca țipătul sinucigașului ce se îneacă... Cu ochii pierduți în gol ca orbii vede și aude în sine: "Allahhh... Allah"... Un bucium buciumă răgușit, se pierde undeva, departe, moare: "Fugi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
privire cochetă într-o oglindă venețiană și iese plutind ușor pe ușa de taină. Maria, singură, cu privirile rătăcite în gol... Oblonul zgâlțâit de vânt se lovește de perete. Maria se ridică, îngenunchează pe pupitrul din fața iconostasului unde o candelă pâlpâie și răsfrânge o lumină palidă, tremurândă, dând viață, parcă, chipului blând al Maicii Domnului. E o icoană făcătoare de minuni, adusă de la Muntele Athos, și care, într-o noapte când se prăznuia răstignirea lui Iisus, a plâns cu lacrimi, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
îi pune mâna pe creștet: Și eu... eu nu știam ce comoară se ascunde în turnul dinspre miază-zi al Cetății... Măria ta, știi, eu am o stea, a mea... Eu mi-am ales-o una mică, mică, o steluță, abia pâlpâie, lângă osia din dreapta a Carului Mare. Măria ta privești Cerul? N-am timp să ridic ochii, Voichițo. Eu mă lupt cu Pământul. Pesemne, undeva, acolo sus, trebuie să fie și steaua mea... N-o cunosc. Și nici nu cred în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
deschidă ușile grele, ferecate în fiare, de puteai trage în ele cu pușcile cele mari. Când intră în biserică, îl izbește un pătrunzător miros de ulei, de vopselărie, amestecat cu iz de ceară de albine arsă în câteva sfeșnice ce pâlpâiau încă. Se strecoară pe sub schelăria ce nu fusese dată jos. La iconostas, Ștefan se închină cu evlavie, sărută icoanele împărătești și cere să cerceteze zugrăveala. Umbrele înserării, îndulcite prin galbenul, albul și roșul vitraliilor, începuseră să se lase și starețul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
s-o ajut pe Sora. Maria îi zâmbește și pleacă. Țamblac a rămas cu caseta în mână. Cu asta ce fac?... Maria! o strigă și aleargă după ea. Maria, ascultă-mă! 18 Paharul de "Cale Albă". Te blestem !! Mucurile lumânărilor pâlpâie, aruncând pe pereți tremurătoare umbre... În odaia domnului e liniște, doar orăcăitul broaștelor ce nuntesc în șanțul de apărare al cetății: e nuntă mare! Ușa se crapă ușor scârțâind... O mână cu un pocal: Negrilă. Se holbează... Trupul Domnului zace
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește: Iartă-mă Doamnă... Iartă-mă Ștefane... Și, hohotind în plâns, fuge pe ușa de taină... Ștefan oftează, o cuprinde pe Maria pe după umeri: Să mergem Maria... Să mergem... Pleacă împreună. Lumânările pâlpâie... Câinele urlă a pustiu... Pe ușa de taină, intră grăbit, gâfâind, mitropolitul Teoctist, bocănind cu cârja pontificală într-o mână, cu Sfântul Potir al Împărtășaniei, în cealaltă. Măria ta!! Măria ta!!! Te pomenești c-a plecat! Zărghitul!... O fi plecat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
vifornița de-afară, Fătase șapte cățeluși roșcați. Până-n amurg, veghind încovoiată, I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt. Și se topea ninsoarea spulberată, Pe fierbințeala pântecului supt. Iar seara, când găinile s-așază, Stăpânul casei a ieșit posac Și unde mama pâlpâia de groază El pe toți șapte i-a băgat în sac. În urma lui, fugind după desagă, Cățeaua da-n nămeții de pe drum... Răpindu-i puii, apa din viroagă Scâncea curgând sub botul ei, acum. Lesnea (1957) Într-o dimineață, lâng-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
bănuiește lumea. Așadar nici mult hulitul Gorică Pirgu, sărmanul. Rugați-vă pentru el ! De la Matei cetire... (Patru note) 1. „...un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință” (M.I.C., Opere, București, 1936, pp. 65 și 188). Discutând cu prietenii, ne întrebam : ce vals o fi fost ăsta ? Întrebare
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
pun mintea cu ele și le ascultă. Am vorbit despre alchimiști, despre "arta" focului... Noaptea, spune prietenul meu, vin aici studenții, cu mașinile, și se sărută". Și de la Repedea ne întoarcem târziu, oprindu-ne la motel, ca să privim luminile lașului, pâlpâind în aerul cald al nopții ca niște licurici. De-aș fi fost primar, aș fi așezat aici, pe un soclu măreț, de piatră, statuia lui Mihai Viteazul, pe care aș fi pus zece mii de lumini, s-o vadă cine intră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
celor cu cel mai mare grad de putere sau de informație și influență. Pentru o parte a populației, încrederea publică în democrație și stat de drept s-a prăbușit din cauza disperării. Pentru cea mai mare parte a populației, încrederea mai pâlpâie. Problema noastră, a celor responsabili politic sau moral: politicieni, jurnaliști, lideri de sindicate, membri ai organizațiilor civice, profesori, persoane de influență publică, este să restaurăm încrederea, fiecare în raza sa de competență. Noi am greșit. Ceea ce se întâmplă acum este
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
Montmartre la Maxim's și Jardin de Paris, unde refrenele cîntecelor la modă, de o profunzime greu de pătruns: "En voulez-vous des z'homards, ils ont du poil aux pattes" se ridicau sub arcul stîlpilor unde într-un glob lăptos pîlpîia o flăcăruie de gaz (Orașul Lumină, la vremea aceea, era prost luminat, foarte departe de magia electricității de astăzi: derbedei și proxeneți profitau pentru a-i buzunări pe trecători pînă aproape de Rue Royale...). Pe atunci, Legația României era condusă de
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]
-
lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o privește pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării și o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristețea fiind a sufletului osândit să fie singur.” Nu știu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeții: mai degrabă dânsul reia un șablon, zicându
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
Hristos, sunt defăimați și decimați permanent, acoperiți cu mișelii săvârșite și practicate de „urlători” și puse în spinarea legionarului, „făptură urgisită”. Corupția clocită până la trădare pe seama sângelui mulțimii care așteaptă, nestins suspin, ca pe o tămâie mântuitoare care abia mai pâlpâie în sfintele altare a vrednicilor schivnici. Am fost legionar, și vreau să mor în duhul legionar. Nu-mi dezic crezul și nu am a-mi reproșa nimic, ci doar faptul că nu am făcut sau nu am putut face mai
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Science/816_a_1648]
-
hîrtie, ar ieși desigur altceva. Din păcate, întîmplarea de azi nu-i o excepție. Cînd sacrific „primul impuls”, ceea ce notez ulterior e doar amintirea lucrurilor gîndite cu intensitate. „Focul” interior scade, îl acoperă o cenușă albastră, sub care abia mai pîlpîie. Autocenzura domolește vivacitatea inițială, răcește scrisul, îl face inexpresiv. Poate de aci starea de insatisfacție pe care mi-o dă o bună parte a „literaturii” mele. Întrebat de Bălăiță dacă-i gata cronica la Introducere în opera lui Odobescu de
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
asupra Groenlandelor și Saharelor lumii! // De teama barbarilor, / spaimele s-au umflat, au crescut / M-apasă ca umbra unui munte, vara. De teama barbarilor, / vîntul mi se pare potrivnic, / ploaia-năvala unei hoarde! // De teama barbarilor, / lumina din gînduri abia mai pîlpîie... *Recenzînd, n-am fost văcsuitor de șcrabi, și nici n-o să fiu! *„Cuplurile astea de profesori sînt ca și cărțile din pachet”, mi-a spus Cojocaru. Ce-a vrut să zică? Ceea ce știe doar cineva care a apelat la serviciul
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
care se avântă în amonte. Lespedea era udă, așa că trebuia să pășesc cu grijă. Dacă spărgeam lanterna sau cădeam în râu, acolo rămâneam. Pentru că toată atenția îmi era concentrată asupra picioarelor, n-am observat de la bun început o luminiță care pâlpâia. Când am ridicat privirile, era deja în fața mea, la o distanță de vreo șapte-opt metri. Am stins lanterna din reflex și am băgat mâna prin fenta pelerinei de ploaie ca să ajung la briceagul din buzunarul de la spate al pantalonilor. L-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
în jos am rămas așa cum eram. Fata a verificat dispozitivul de îndepărtare a Întunegrilor. Între timp, eu am deschis și-am închis lanterna de câteva ori, semnalizându-i astfel Profesorului din turn că am ajuns cu bine. Lumina gălbuie a pâlpâit de două sau de trei ori în întuneric și apoi s-a stins. Era beznă totală din nou. O lume în care nu puteam aprecia distanța, adâncimea... absolut nimic. — Hai să mergem! zise ea. Mi-am luminat puțin ceasul. Era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să se aerisească beciul acela puțin mai mare decât un dulap. O treime era ocupată de pat. Umbra slăbită zăcea nemișcată, cu o pătură trasă peste ea. Sub pat se vedea o oală de noapte. Lumânarea - singura sursă de lumină - pâlpâia pe masa veche ce lăsa impresia că se prăbușește în orice clipă. Calorifer nu exista, iar pardoseala de pământ, neacoperită cu nimic, atrăgea umezeala și mai mult. Ochii Umbrei păreau lipsiți de viață. Nu cred că o mai ducea mult
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]