KorAP: Find »[drukola/base=pădurar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...47 48 49 ...63 >

1,566 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

să fie ceva la mijloc. În amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce așteptarăm zadarnic găinuși la poteca Hoțului, ne întorceam, eu și Voinea, cu puștile în spate. Și cum mă necăjea gândul de peste zi, întrebai pe pădurar: —Azi n-ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce-i? Te-a căutat boierul. —Care? cel tânăr? cuconu Enacache? — Da. Și zicea că nu te-a găsit. — Apoi nu, că eram încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
codrul, când începea să crească și să curgă valul vânturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un cântec înfricoșat pornea în mine, cântecul care prevestea și cerea iubirile tinereței. Așa, furtuna odată m-a prins la căsuța din poiană - și Voinea pădurarul nu era acasă. Parcă voiau să-și smulgă rădăcinile din pământ, așa se frământau plopii cenușii de la marginea poienii; iar fagii bătrâni se cutremurau mânioși, se aplecau prelung și iar se îndreptau, pe când printre ei, ca pe niște cărări ghețoase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o frântură de cântec răsunător, apoi tăcu deodată; și liniștea se întinse ca limpezimea unei ape

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși cu cofa și se îndepărtă spre fântână. Cumpăna se coborî, apoi se înălță scârțâind. Pe când venea repede spre casă, puțin încovoiată spre stânga, cu cofa în mâna dreaptă, Măriuca își strecură spre mine privirea tristă. Mă ridicai în picioare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
când din urmă, pe drumul pe care venisem eu, se arătă și boierul Enacache pe calu-i iute, cu cânele-i mare roș care sărea în dreapta și-n stânga și străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua!, trecu repede înainte și descălecă. Cânele se oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gândea și Voinea, mă gândeam și eu. Merserăm așa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el râzând și privind țintă spre femeia lui. Nu vreau să povestesc despre întâmplările pădurarului și ale nevestei lui, nici despre vreo dragoste care-mi încolțea în suflet; eu despre codrul Antileștilor care-mi era așa de drag vorbesc și despre tinerețele mele. Toate au trecut: nici codrii așa nu mai sunt, și tinerețele s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior, ca o sârmă de foc, mi se strecură prin șale. Într-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul Voinea a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior, ca o sârmă de foc, mi se strecură prin șale. Într-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul Voinea a ucis pe stăpânu-său. Nici nu mi-am dat sama cum am întrebat: —Și cum? nu s-a găsit cine l-a omorât? —Cum să se găsească? zise Voinea. A murit așa, de moarte năprasnică... Eu tăcui. Pădurea era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din desișuri, se dezvăluiră deodată negurile depărtării, și rămase codrul uriaș în urmă, cu adâncurile și cu taina lui, codrul ca o ființă cu dureri, cu mânii, cu plângeri. Toamna plutea în juru-i ca un vis al morții. Măriuca, nevasta pădurarului, se închegă o clipă înainte-mi ca din aburi și se risipi; și gândul pieirii boierului rămase în mine, după fiorul fierbinte, ca un sloi de ghiață. Vezi, gândăcelule, tare mi-a fost drag codrul în tinerețele mele!... Așa îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
amărât: —Ia slăbește-mă... N-ai ieșit tu pe vremea asta în pădure cum nu-s eu popă... Las’ că vă știu! — Da’ unde se află, cucoane, am ieșit, cum să nu ies?... Am cercetat, am dat glas din corn pădurarilor, mi-au răspuns... Nu era nimica... Liniște, pace... Numai de sus ploua... De trei zile plouă. Cum să intre în codru pe așa vreme? Boierul pufni mânios. Chihaia Gavril mai încercă domol, două vorbe: —Poate-acu să fi intrat... pe furiș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
măi fraților... O înfiorare se strecură parcă prin umbra cenușie. Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu. Într-un târziu, șopti lin: —Bade Gavrile, dă-mi lumina... Din casa cea mare se auzi înecat în lacrimi plânsultremurat al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumânărica de ceară; bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă, apoi șopti foarte încet: —De-acu rămâne femeia... Cine plânge? - Să-i duci boii și carul... —Bine... Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii ațintiți în sus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu ață roșie la gură, aruncată în pragul ei, și-a îndeplinit menirea și a pus lacată pe clonțul dușmancei. Neliniștile, însă, și pornirile iuți ale muierii lui Alexa se îndreptaseră în altă parte și ele nu știau nimic. Un pădurar din codrii de dincolo de apă venise a treia zi de Paști la curte și se abătuse c-o poruncă boierească pe la Alexa. Acolo nu găsi pe vătaf și-i ieși înainte, întrebându-l ce caută, madama Cristina. Pădurarul acesta era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nimic. Un pădurar din codrii de dincolo de apă venise a treia zi de Paști la curte și se abătuse c-o poruncă boierească pe la Alexa. Acolo nu găsi pe vătaf și-i ieși înainte, întrebându-l ce caută, madama Cristina. Pădurarul acesta era un flăcău voinic și negricios, cu pălărie lată-n boruri, cu baltag în mâna dreaptă și cu tașca înflorită cu alămuri la șoldul stâng. —Cum te chiamă? îl întrebă Cristina. —Costandin... răspunse el, și femeia băgă de samă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și c-un fel de spaimă simți în ea izbucnind ca o fiară necunoscută dorința adormită. Deodată văzu foarte limpede că a sosit vremea când trebuie cu orice preț să se bucure de o mare fericire. Fără voie zâmbi cătră pădurar cu dulceață - parcă nu-l văzuse de mult. —Ai treabă cu Alexa? îl întrebă ea. Da, însă văd că nu-i acasă... Și departe ești cu slujba? urmă ea, zâmbind stăruitor. Nu tocmai departe. În Bâtca Corbului... Ea tăcu. Sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-meu și i-i spune ce ai de spus... Alexa vătaful intră în adevăr pe poartă și grăbi cătră casă, cum îi era obiceiul. — A venit un om, îi zise Cristina. Te caută pentr-o poruncă boierească... Întorcând spatele cătră pădurar, intră nepăsătoare în casă. Vătaful Alexa o găsi cântând încetișor și privind pe geam la zarzării cei strâmbi și negri plini de horbotă albă de floare. Cum îl simți, se întoarse și-l întrebă dacă nu poftește cozonac ș-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
blândeță. Și Alexa se simți foarte împăcat și mulțămit la sunetul glasului ei. Dar în noaptea aceea chiar, după ce vătaful cel bărbos adormi liniștit, Cristina se furișă afară din odaie și se duse la portița de lângă grajd, unde o aștepta pădurarul. Cum deschise, îl și cuprinse cu amândouă mânile de grumaz. Și dintrodată se simți strânsă lângă tașca cea înflorită cu alămuri. Cu răsuflarea pierită, i se păru că moare. Dar învie îndată, fericită și înfiorată. — Avem în podul grajdului, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet și așa, fără să se sinchisească de nimic, și-ndată după masă îl cuprinse un somn nebiruit. Cătră miezul nopții lumina lunii pătrunse ca un fum argintiu în cotlonul din podul grajdului, plin de mireasma florilor uscate; și Costandin pădurarul, înainte de a pleca, trase încet cătră el, cuprinzând-o de umeri, pe Cristina. Ea râdea împotrivindu-se ușor, și-i sticleau dinții albi. Apoi deodată se lăsă cătră el. Dar îndată ridică fruntea și-și aținti urechea. Făr’ a spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o împlântă adânc între coaste. Alexa slobozi un urlet dureros: —Văleu! și căzu în brânci, apoi se izbi cu fruntea și cu barba de pământ. Ca prinsă de friguri Cristina apucă scara ș-o rezemă iar în gura podului. Costandin pădurarul se lăsă alunecuș pe ea, apoi se mistui în umbra porții, își deslegă de undeva calul și îndată se auzi tropot. Atunci nevasta vătafului răsuflă adânc, se liniști și privi în juru-i. Haidăii ogrăzii veneau în fugă. Când ajunseră la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
că i-a spus doftoru când am fost bolnav, astă-vară. Da’ eu parcă stam să mă uit în gura ei? Tăceam și te-așteptam să vii. Eu, bre, o viață de om aici, sub codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cânii și cu sălbătăciunile. Știu eu că de-acu nu mai am mult, da’ macar să-mi mai fac o dată cheful... Moșneagul rămase cu ochii ațintiți în umbra pădurii. Flăcăul zise încet: — Hai să mergem, uncheșule. Să mergem, răspunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bănuia aproape, în munte. Contenea și iar pornea, înfricoșat de moartea pe care o simțea lângă el, încleștând pe uncheșul neclintit. Cei chemați nu întârziară. Boghean îi văzu suind din râpă, cu căciuli mari și capete pletoase. Erau oameni cunoscuți, pădurari de pe Moișa. —Care chiamă? strigă unul. —Veniți aici, bădică, răcni flăcăul cu lacrimi în glas. Pușcașii grăbiră spre colibă. — Ce este, măi Dăvidel? Când văzură pe moș Calistru, pricepură. Fără un cuvânt, Boboc, pădurarul cel scund, se repezi, smulse din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și capete pletoase. Erau oameni cunoscuți, pădurari de pe Moișa. —Care chiamă? strigă unul. —Veniți aici, bădică, răcni flăcăul cu lacrimi în glas. Pușcașii grăbiră spre colibă. — Ce este, măi Dăvidel? Când văzură pe moș Calistru, pricepură. Fără un cuvânt, Boboc, pădurarul cel scund, se repezi, smulse din foc o crenguță aprinsă de cetină ș-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creștinește. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-și cu stânga de pe plete căciulile, pe când în codrul posomorât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca o apropiere furișată și întrucâtva grăbită. Sunetul moale în zăpadă - pâș-pâș - nu-i mai lăsa nici o îndoială că omul lui, care-i luase cealaltă coapsă de cal, se află din nou acolo. Dacă nu erau badea Toma și Traian (pădurarii statului neumblând în regiunea asta), și dacă nu era nici el însuși, atunci care drac putea să fie, în pustia dintre Prelunci și Valea Mare? Din fundul cheilor, unde și-a rupt cale în stânci apa Frumoasei și pe unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu-i răpească omului prada alt hoț al pădurii, fie vultur, fie vulpe, fie lup. Această alcătuire de lemne, care se țineau ca într-un fir de păr și totuși erau statornice în vânt și ploaie, era o învățătură de la pădurari și paznici mai bătrâni, care au viețuit în Carpați și la apa Frumoasei din cele mai afunde veacuri, și e un meșteșug tainic al lor. Acest meșteșug tainic îl învăța acum și Bezarbarză de la baciul său. —Culi-baci, grăia într-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
noastră; iar când începem a-i uita, ne părăsesc; între ei și noi se așază nu numai moartea, ci și viața. Ochi de urs, 1938 După mărturisile lui Ionel Pop, modelul lui Culi Ursake ar fi fost Rudi Cernota, un pădurar de la Cabana Prigoana din munții Sebeșului, apoi cabanier la Casa cu soare din Braniște, pădurar alături de care Sadoveanu a vânat pe la Valea Frumoasei. Și mama bătrână, și soția lui Culi ar fi avut ca modele reale familia lui Rudi: bătrâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]