2,024 matches
-
ce e aia reducere la mostră? zice până la urmă o fată cu geacă de piele, de parcă aș fi spus că nu știu alfabetul. — Păi... nu, zic, simțind cum mă înroșesc. Nu... nu știu. Fata ridică din sprâncene, bagă mâna în poșetă, caută și până la urmă scoate un cartonaș. Uite, iubito, asta e o reducere la mostră. Iau cartonașul de la ea și, în timp ce citesc ce scrie, mi se face pielea de găină. REDUCERI DE MOSTRĂ Haine de firmă, reducere 50‑70% Ralph
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
piele fantastică, de culoarea untului, care e un pic cam strâmtă, dar sunt sigură că o să slăbesc curând un kil‑două. (Și, oricum, pielea se lasă). Plus o bluză de șifon imprimată absolut fenomenală, și niște pantofi argintii și o poșetă! Și totul n‑a făcut decât 500 de dolari! Dar asta nu e tot. Am făcut cunoștință cu o fată foarte drăguță pe nume Jodie, care mi‑a spus că există un site care îți trimite informații despre acest tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
la cumpărături! În clipa în care ies, mă simt liberă și fericită, ca un copil căruia i se dă pe neașteptate drumul acasă de la școală. O iau pe Broadway și o cotesc pe un drum lateral, trecând pe lângă tarabe cu poșete contrafăcute, accesorii colorate pentru păr și un tip care cântă la chitară, dar cam aiurea. Curând mă trezesc mergând pe o străduță pietruită superbă, apoi pe alta. De fiecare parte, se află clădiri vechi de cărămidă roșie, cu scări pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
ochi În curtea plină de zumzet de albine, de soare, e vară, e primăvară... Și copilul ăsta, lăsat să crească de capul lui, ca o buruiană, Îl știi, l-ai mai văzut undeva, unde? A, da! Mama purta Întotdeauna În poșetă o fotografie a lui, o fotografie sepia, cu pete de cafea sau ulei și colțurile Îndoite. * Calci apăsat pe pietriș cu Încălțările tale țepene, scorojite, ai vrea să ridice toți ochii spre tine, să te vadă, să te asculte. Ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
bine! Unde ar fi ajuns Christa de una singură, dacă perseverența ei teutonică n-ar fi ținut-o aproape o oră În fața ușii lui Încuiate, rupându-și pielițele de la unghii, după obiceiul prost rămas din copilăria stresată, cu fundul pe poșeta ieftină, de pânză, cu fruntea rezemată de genunchi și sandalele cu tălpi Înalte, de sfoară, așezate ordonat alături? La vremea aceea Încă mai părea o adolescentă anorexică, sora mai mare a Helgăi, dar ce incredibil de elastic, parcă fără oase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
Antonio. — Dar poți să Înțelegi de ce un asemenea personaj burlesc este invitat cu fast În Anglia? În America? Cred că și aici i s-au oferit distincții dintre cele mai prestigioase, nu?... Christa clatină nemulțumită din cap, Întinde mâna după poșetă, scoate cu mișcări febrile portțigaretul și bricheta și Își aprinde țigara, fără să ia În seamă privirile mustrătoare ale soțului ei și fără să ceară voie. În timp ce ea trage repede primele fumuri și pe urmă tot mai rar, tot mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
meu cel mai ușor, nu-i deloc greu să Îmi Închipui ce i-ar spune mama, pisăloaga Casandră, Musafirului. * Mama ar intra pe loc În priză, ochii ei s-ar decolora pe loc de panică și, strângând cu Îndârjire toarta poșetei, ar repeta În gând, cu pasiunea cu care o bigotă rostește rugăciunea, cuvintele demne al căror scop ascuns va fi să ceară, așa cum am mai spus, niște blugi sau o geacă sau niște adidași veritabili, pentru copil, fără să știe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
Și să nu crezi că spun asta pentru că Îi port pică pentru această călătorie... Argumentația Christei este cu atât mai convingătoare cu cât vocea ei, casantă la Început, s-a tot catifelat pe măsură ce vorbea. La sfârșit și-a vârât În poșetă bricheta și pachetul de țigări, și-a pus ochelarii și s-a uitat la ceasul atârnat cu un lănțișor la gât. Dar soțul ei Încă mai are ceva de spus: — Când ocupi funcții importante cum ocupă el, Într-un stat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
pe urmă m-a amuzat, am Început să o simt ca pe o corvoadă. Mă exaspera și când Îi vedeam scormonindu-și buzunarele după o bucățică de hârtie, după un pix cu mina uscată sau Întorcându-și pe dos bietele poșete Îndelung purtate, ca să găsească ceva pe care să noteze numărul de telefon, ca să mi-l dea. Acolo, cărțile de vizită sunt o ciudățenie. Iar la un moment dat, când am estimat lumea rămasă În sală și timpul pe care aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
să te Întreții singură... —...acest Cristian trebuie să fie un bătrân celibatar, plin de ticuri... I-o spune râzând, fără ranchiună. E generoasă, pentru că e fericită. A ajuns la doi pași de mașină. Își va găsi repede și cheile În poșetă, Își va pune centura și va veghea ca el să nu uite să și-o pună, ochelarii apoi, ca să verifice Încă o dată drumul pe hartă, deși Îl știe atât de bine. Va mai face multe alte gesturi pe care el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
să Îmi imaginez că nu mai ești nicăieri. Am mers atunci, de dimineața până seara, pe străzi, nu mă mai pot Împăca cu gândul că nimeni de-acum Înainte n-avea să-mi mai poarte o fotografie ștearsă Într-o poșetă veche... * — Ce rost ar fi avut să car fotografia cu mine, dacă nu sunt convins că aș fi eu cel din cadru? Și toate acele persoane necunoscute despre care nu Îmi mai amintesc acum nimic. Oricum, era o fotografie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
să Îmi imaginez că tu Într-adevăr nu mai ești nicăieri. Am mers, de dimineața până seara, pe străzi, nu mă puteam Împăca cu gândul că nimeni de-acum Înainte n-are să-mi mai poarte o fotografie ștearsă Într-o poșetă de piele veche. Ploua, cred, pentru că obrajii Îmi erau umezi și eu cu cine aveam să mai vorbesc de acum Înainte În gând? A fost singura zi din viața mea când m-am gândit c-ai murit. În sinea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
numi pe Baba al Maimuțelor Baba al Maimuțelor, pentru că nu vor mai fi maimuțe. — Trădătorule, strigă ea și, spre uimirea tuturor, mai ales a lui Sampath, strângându-și gura cea rotundă, delicata domnișoară Jyotsna se aruncă asupra spionului înarmată cu poșeta și-l lovi drept în stomac, astfel că fu obligat să plece imediat și să ia o ricșă până acasă. — Vai, spuseră pline de admirație Pinky și Ammaji. Poate că, până la urmă, fata asta avea ea ceva. Era chiar o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
o apăr pe sora mea mai mare. Se luase de ea un coleg și Cristina a dat o fugă până acasă. Eu făceam clasa a treia la fără frecvență, stăteam la domiciliu și mă împărțeam între scrisul poveștilor și protejarea poșetei roșii în care se aflau banii familiei. Mai trebuia să fiu atent să nu mă găsească taică-meu, să nu vină să mă fure, să mă ducă iar în Arad. Așa: vine Cristina val-vârtej, îmi bagă un cuțit mare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
lăturalnice din cimitir. Dimineața, când mă trezeam, prima grijă era să vărs în zoaiele din lighean jumătate din sticla de vin și s-o umplu la loc, cu apă. În rest, scriam povești, citeam despre Winettou și Old Shatterhand, păzeam poșeta roșie în care se găseau ultimii bani ai casei. La școală nu mergeam de frică să nu vină taică-meu, să mă răpească în Banat. Aveam două surori, una brunetă, alta blondă. Sălbatice. Le duceam mâncare cu furca în livadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
și nu putem să ne apărăm cu bulgări de zăpadă, aruncăm cu ce găsim prin buzunare: brichete, buletine, prezervative, tocuri de ochelari. Când vine 205 ne urcăm organizat, în ordine alfabetică, de-a stânga femeile, de-a dreapta bărbații. Sabina deschide poșeta să caute un bilet. Dinăuntru țâșnește un șoricel. Un bătrân cu aer de fotograf amator se sperie groaznic și, prinzându-se cu mâna dreaptă de partea stângă a pieptului, se prăbușește între scaune. Nu-i vorbă, și Sabina e îngrozită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
pe Celentano, La terza guerra mondiale. Eu îmi căutam niște ochelari de soare și, nu știu cum, m-am trezit în mâini cu o borsetă pe care tocmai i-o trimisese maică-sa de la Botoșani. Sabina ura să-i cotrobăie cineva prin poșete, borsete, mape. Eu n-aveam nimic împotrivă să-mi mai arunc un ochi din când în când prin poșete-borsete-mape. Văzând-o adormită cu gura deschisă, n-am putut rezista tentației. Învelită într-o bucată de pânză neagră am găsit o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
ține hepatita lângă plămân”, „Ciupeală, rupe tu biletele în față, că eu vopsesc papagalii din spate”. În prima zi de navetă îmi șterpelesc portofelul dar, văzând că e gol, mi-l dau înapoi cu dispreț. Toți își țin gențile și poșetele în față, pe burtă. Dacă te-ai atins de cineva, imediat omul intră în panică: se caută prin buzunare, își potrivește geanta mai bine pe stomac. Toată lumea suspectează pe toată lumea - oricine poate da cu jula, nimeni și nimic nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
le spun ce și cum. La cină, Sabina a apărut într-o rochie neagră, șlițuită în partea stângă până la șold, teniși roșii, un batic verde cu floricele galbene legat la ceafă și o geantă albă de voiaj, pe post de poșetă. Era în mare vervă. Maria a încercat timid s-o chestioneze: - Ești bine, mamă? Ți-ai luat medicamentele de la doctoru’ Ionescu? Știi tu, pastiluțele alea verzi. Hm, iar psihiatrul ăla buzoian care făcea și desfăcea viața pacienților! După masă, Sabina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
deguști eșecul cu aer de cunoscător. C XXVIII Mesajul de la Cristina ridica anumite semne de întrebare cu privire la: 1.zgârcenia lui Leo, 2.episodul cu profesorul sorbonard, pe care i-l povestise și ei. La primul punct, Cristina amintea de faimoasa poșetă roșie, în care fratele său ținea economiile casei, pe când erau copii. Mama lor, rănită în dragoste, își dregea luciditatea în mod sistematic cu țigări chinezești și vin pelin, provocându-și transa necesară intrării în contact cu spiritul bunicii ei, singurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
și reușise să se mărite la țanc, înainte de a se îngrășa și de a scădea din înălțime până la 1,45m, era dacă Leo nu fusese la originea dezastrului familiei lor. În copilărie, reamintea mesajul obsesiv, el căra peste tot acea poșetă roșie, din vinilin, în care se aflau fondurile casei. Dar absolut peste tot: la baie, în pat, la meciurile de fotbal din curtea școlii de dresură canină. Se milogeau de el să le finanțeze micile plăceri, se umileau, acceptau plata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
ăla reușeau să-l separe pe fratele ei mai mic de averea familiei, îi va cumpăra cinci ștrudele cu mere. Ce nu spune, însă, Leo în jurnalul său, e că a mers să-i apere onoarea școlară Cristinei, însă de poșetă tot nu s-a despărțit. Poate așa se explică și ușurința cu care părinții lor, unul la Botoșani, altul la Arad, au făcut praf vreo cinci case. Mitul poșetei roșii le dădea tuturor iluzia că pot risipi oricât, undeva cândva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
că a mers să-i apere onoarea școlară Cristinei, însă de poșetă tot nu s-a despărțit. Poate așa se explică și ușurința cu care părinții lor, unul la Botoșani, altul la Arad, au făcut praf vreo cinci case. Mitul poșetei roșii le dădea tuturor iluzia că pot risipi oricât, undeva cândva, din interiorul articolului de marochinărie se va revărsa belșugul asupra tribului. În sânul familiei Tupilat, dar și în al clanului Taubergher, s-a discutat mult dacă Leo moștenea trăsăturile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
din parcurile bucureștene. Chiar și așa, era vorba de defecte ce puteau fi trecute cu vederea, defecte ce nu necesitau un tratament specific depresiei-maniacale. Însă nimeni din stufoasa coroană a arborelui lor genealogic nu mai umblase peste tot cu o poșetă roșie! Nici măcar femeile Tupilat-Taubergher nu agreau culoarea asta la poșete. Bon, cât de relevantă ar fi putut fi o asemenea informație? Mai ales venind de la Cristina, cea veșnic frustrată pentru că genialitatea ei unanim recunoscută în familie nu se concretizase decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
ce puteau fi trecute cu vederea, defecte ce nu necesitau un tratament specific depresiei-maniacale. Însă nimeni din stufoasa coroană a arborelui lor genealogic nu mai umblase peste tot cu o poșetă roșie! Nici măcar femeile Tupilat-Taubergher nu agreau culoarea asta la poșete. Bon, cât de relevantă ar fi putut fi o asemenea informație? Mai ales venind de la Cristina, cea veșnic frustrată pentru că genialitatea ei unanim recunoscută în familie nu se concretizase decât într-un post de supraveghetoare la hipermarket-ul Carrefour, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]