1,576 matches
-
aștepți mai puțin, a unui poet transgresând toate paradigmele lirice dominante. Iată de ce, în cartea mea Basarabia sau drama sfâșierii (2003), i-am dedicat un capitol cu totul special, sub titlul păstrat și aici, capitol care urma după al tinerilor postmoderniști de la Chișinău, sugerând, astfel, cum un scriitor din altă generație e capabil să-și devanseze timpul și să se plaseze într-o paradigmă avant la lettre, de care el poate sau nu să aibă cunoștință. În asemenea perspectivă, Victor Teleucă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în tradiție, i-a jucat, însă, festa, căci, fără voia lui, a înfăptuit o profundă sinteză între modernitate și tradiție, ceea ce l-a propulsat în plină postmodernitate. Cu alte cuvinte, el a produs o nesperată schimbare, eșuând în a fi postmodernist. Cu siguranță, tăcerea editorială de treisprezece ani (ca ispășire a laudelor lui Valeriu Senic?) a fost cu totul benefică pentru Victor Teleucă, fiindcă el, grație unor serioase lecturi filosofice (urmând și îndemnul la tăcere al unuia dintre maeștrii săi, Wittgenstein
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Cimpoi), ceea ce deja implică o structură interdisciplinară, semn al modernității, e că nu s-a închis în nici un canon poetic (nici chiar în propria formulă lirosofică). Ce-i drept, Ninge la o margine de existență ar putea fi revendicată de postmoderniști, dar la fel de bine și de romantism, și de suprarealism, și de expresionism, și de modernism. Volumul pare o foarte derutantă amestecătură de scriituri, de la versul clasic și de la poemul în proză până la versul liber, împănat cu textualism, nelipsind aforismul sau
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rezultatul, răspunsul care este dat în cartea de exerciții și probleme ale acelui mare Nimeni, numit și marele anonim sau Observator nepersonalizat"379. Sunt aici câteva semne care nu-l recomandă nicicum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte postmoderniste 380. Scriitura postmodernistă e un joc din care a dispărut inocența și cu atât mai mult starea de inspirație, care se revendica fie din Platon, fie din condiția poetului romantic. Textele lui Victor Teleucă au ieșit dintr-o "stare halucinantă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este dat în cartea de exerciții și probleme ale acelui mare Nimeni, numit și marele anonim sau Observator nepersonalizat"379. Sunt aici câteva semne care nu-l recomandă nicicum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte postmoderniste 380. Scriitura postmodernistă e un joc din care a dispărut inocența și cu atât mai mult starea de inspirație, care se revendica fie din Platon, fie din condiția poetului romantic. Textele lui Victor Teleucă au ieșit dintr-o "stare halucinantă". Încă de la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
oximoron misterios, asociabil cunoașterii transdisciplinare. Deja Teleucă îl asociază cu metafora descinzând din cea revelatorie a lui Blaga. Este punctul-cheie în care el se detașează de postmodernism (deși îi invocă pe Derrida sau pe Lyotard), știindu-se prea bine că postmoderniștii exclud metafora din arsenalul artei 383. Or, Blaga, marele teoretician și reformator al metaforei (anticipator al metaforei vii a lui Paul Ricoeur) este prezent statornic în textele lui Victor Teleucă, obsedat de imaginea Marelui Anonim. De la Platon, concretul, știm, este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
383. Or, Blaga, marele teoretician și reformator al metaforei (anticipator al metaforei vii a lui Paul Ricoeur) este prezent statornic în textele lui Victor Teleucă, obsedat de imaginea Marelui Anonim. De la Platon, concretul, știm, este o copie, adică în limbaj postmodernist un simulacru. De aici privirea artei ca joc de măști, în care postmodernii identifică funciarmente concretul, lumea. Fabricatorul postmodern a părăsit, practic, cunoașterea luciferică lucrând cu instrumentarul cunoașterii paradisiace, transformând-o într-un joc logic, deși pretinde altceva: "Jocul logic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
s-a văzut eliberat de povara militantismului publicistic la care e condamnat scriitorul basarabean de azi. El pare a ne arăta calea cum se iese din drama sfâșierii prin ambiguitatea ontologică a dorului, evitând sterilitatea simulacrelor din jocul textualist al postmoderniștilor care dă iluzia că ne putem detașa de destinul național prin internaționalizare. Performanța artistică a lui Victor Teleucă se asociază de la bun început cu o atitudine intuitiv transdisciplinară, atuul conștientizat în fața confraților de condei: "Am venit să răstorn lumea. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Marx că lumea trebuie schimbată/răsturnată); realism (a vedea cum este lumea); modernism + postmodernism (de ce este). Această ultimă întrebare l-a dus, de fapt, la transmodernism, pentru că poetul nu acceptă prizonieratul nici în lumea recreată de spirit, nici în "concretul" postmodernist, ci el se retrage la o margine de existență. Mai bine zis între lumi, iar nu în lumi. Aici, la margine de existență, ninge alb. Ninsoarea albă este metafora revelatorie (transmodernistă) a lui Victor Teleucă. Pentru asta, trebuie să amintesc
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cromatice sunt esențiale în vizionarismul lui Victor Teleucă. Albastrul său descinde din floarea albastră eminesciană și din albastrul de Voroneț, care este "albastrul cel mai albastru", de o transparență sacrală, transreală. Ei bine, albastrul este culoarea târziului-viitor, dincolo de realul concret postmodernist: "Și totuși cred în ceva: în culoarea albastră, în târziu, căci trăiesc sub zodia târziului și în ceea ce aș putea s-o numesc zodie sau zona unui "dincolo", în care ne putem găsi azil (nu politic) atunci când lumea devine prea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
extraordinar, căci el condiționează devenirea întru ființă de încercare, iar nu de repetiție oarbă, "eterna reîntoarcere" a lui Nietzsche în varianta îmbrățișată de postmoderni. În orice caz, Nietzsche nu ne-a explicat niciodată cum e posibilă diferența și nici filosofii postmoderniști n-au putut s-o facă. Fizicienii contemporani vorbesc de salt cuantic. Eminescu ajungea la viziunea unui asalt spre ceruri cu fiecare om în care se-ncearcă spiritul universului. Victor Teleucă preia tacit conceptul de încercare de la Eminescu, simbolul asaltului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernism sau de-a dreptul reprezentându-l. A-l interpreta, bunăoară, pe Eminescu prin Heidegger însemna a te înscrie cu poetul român în plin curent înnoitor, fiindcă autorul lui Sein und Zeit a fost masiv asimilat postmodernismului. Cu toate acestea, postmoderniștilor români nu le-a plăcut niciodată Eminescu, ei fiind aceia care au luat inițiativa demitizării poetului, imediat după 1989. Mai mult, nu prea l-au agreat nici pe Heidegger, fiindcă postmodernismul autohton a evoluat pe linia ideologică a unei avangarde
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
demonstra că poetul român poate sta într-o bună companie cu postmodernitatea. E drept, mai târziu, și Mihai Cimpoi, și alți critici au găsit afinități de asemenea factură între Eminescu și postmodernism, cu valide argumente. Cu toate acestea, în ochii postmoderniștilor "pur sânge", Eminescu rămâne un "tradiționalist", cel mult bun de parodiat sau de intertextualizat (o astfel de "actualitate" a poetului apare într-o carte de Ioana Bot). La extrema postmodernistă, Eminescu este spulberat în cele patru vânturi dinspre ideologia noii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și postmodernism, cu valide argumente. Cu toate acestea, în ochii postmoderniștilor "pur sânge", Eminescu rămâne un "tradiționalist", cel mult bun de parodiat sau de intertextualizat (o astfel de "actualitate" a poetului apare într-o carte de Ioana Bot). La extrema postmodernistă, Eminescu este spulberat în cele patru vânturi dinspre ideologia noii stângi americane, îmbrățișată fervent și pe malurile Dâmboviței. Cum a reacționat Svetlana Paleologu-Matta în fața valului contestatar? Domnia sa a încercat să găsească o explicație. "Demitizarea" s-a produs tocmai fiindcă poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Iar descoperirea a fost posibilă deoarece lecturile critice ale Svetlanei Paleologu-Matta s-au prelungit din postmodernitate în transmodernitate. Aici e cheia inaptitudinii contestatarilor lui Eminescu de a se apropia de profunzimile eminescianismului. Dimensiunea sacrului nu intră în setul de valori postmoderniste. Or, trebuie remarcat că Svetlana Paleologu-Matta i-a citit pe Nietzsche, pe Heidegger, pe Borges, pe Eminescu cu antenele cele mai fine ale postmodernismului înalt, care e anticamera transmodernității. În momentul când s-a ciocnit de nivelul grosier și ideologic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ontologii subiective incifrate în numele protagonistei: Cristal. Trebuie spus că o "ontologie poetică a cristalului" a mai încercat poetul Viorel Dinescu. El și-a intitulat unul dintre volume chiar Ontologia cristalului (1994). Altminteri, nici poezia lui Viorel Dinescu nu satisface canonul postmodernist, de unde relativa lui izolare de generație. Se mai poate invoca celebra teorie a cristalizării în dragoste, a lui Stendhal, dar și poeticile de tip baroc). Cât privește personajul Svetlanei Paleologu-Matta, numele de Cristal i l-a dat un prieten medic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
caută pe Dumnezeu fără a-L vedea, printr-o formă majoră de corupție mentală, care chiar ignoră existența lui Dumnezeu"412. Reflexele ontologice ale cristalului țin de umanismul zonelor de transparență din următorul mileniu, ca depășire a paradigmei moderniste și postmoderniste, ultima eșuând într-o eterogenitate desfrânată. Cristalul material acumulează o enormă cantitate de energie care nu dispare niciodată. Reflexele sale contradictorii îl destinează, totuși, privirii superficiale, de tip baroc. Cristalul imaterial, produs al sistemului limbic, nu se știe cum, ne
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care, spre exemplu, poate transforma o banală băutură în magie euharistică. Putem purcede la o nouă lectură a cărților Svetlanei Paleologu-Matta pornind de la această hermeneutică fundată pe luminișul cristalului, compatibilă cu noua paradigmă a transmodernității. XVI. DE CE KUNDERA NU E POSTMODERNIST Referințele din capitolele anterioare au pledat pentru un Milan Kundera postmodernist. L-au receptat ca atare și optzeciștii români. Totuși, un Richard Rorty, bunăoară, îi putea asimila teoria despre roman în sprijinul neopragmatismului american. Dar dacă luăm ca martor unul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Putem purcede la o nouă lectură a cărților Svetlanei Paleologu-Matta pornind de la această hermeneutică fundată pe luminișul cristalului, compatibilă cu noua paradigmă a transmodernității. XVI. DE CE KUNDERA NU E POSTMODERNIST Referințele din capitolele anterioare au pledat pentru un Milan Kundera postmodernist. L-au receptat ca atare și optzeciștii români. Totuși, un Richard Rorty, bunăoară, îi putea asimila teoria despre roman în sprijinul neopragmatismului american. Dar dacă luăm ca martor unul dintre romanele sale reprezentative, Insuportabila ușurătate a ființei (1984) ce pare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
-i submina obsesiile, ajungând, intuitiv, în plin ethos transmodernist. Prozatorul ceh, dublat de un gânditor profund, ilustrează, mai degrabă, modelul de romancier-filosof, așa cum l-a definit Albert Camus, adică opusul romancierilor cu teză. Kundera pare să plece de la o "teză" postmodernistă, aceea a reinterpretării enigmaticei eterne reîntoarceri din centrul filosofiei lui Nietzsche. Am văzut cum de la Jacques Derrida la Gilles Deleuze, eterna reîntoarcere devine axă a canonului postmodernist, stând la baza teoriei simulacrelor. Kundera apreciază ideea lui Nietzsche ca pe un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Camus, adică opusul romancierilor cu teză. Kundera pare să plece de la o "teză" postmodernistă, aceea a reinterpretării enigmaticei eterne reîntoarceri din centrul filosofiei lui Nietzsche. Am văzut cum de la Jacques Derrida la Gilles Deleuze, eterna reîntoarcere devine axă a canonului postmodernist, stând la baza teoriei simulacrelor. Kundera apreciază ideea lui Nietzsche ca pe un mit uluitor, menit să-i pună în încurcătură pe filosofi și să deconstruiască mitul modern al progresului, care implică o evoluție fie lineară, fie în spirală. Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a lui Heidegger, ca punct obscur al ontologiei fundamentale ce a pus capăt vechii metafizici. În istorie, ființa este efemerul, de vreme ce evenimentul se petrece o singură dată, iar efemerul nu poate fi condamnat. Originalitatea lui Kundera (aflat încă în paradigmă postmodernistă) constă în faptul că vorbește despre ființă în doi termeni: ușor și greu, recte ușurătate și greutate, apropiindu-se, dar prin "răsturnare", de filosofia cantității și a calității a lui René Guénon, care nici într-un caz nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
afectivă cu Tereza s-a întrupat din șase întâmplări, care nu țin de ordinul repetiției. Tereza este ospătăriță într-un local mărginaș din Praga, după ce evadase din familie din pricina mamei, ființă modern-postmodernă prin excelență. Ce înseamnă a exista în chip postmodernist? A trăi exclusiv sub semnul concretului, dat fiind că postmodernitatea a eliminat metafizicul atât din filosofie, cât și din viață. Nu întâmplător, postmoderniștii români se revendică din omul concret bacovian și din omul-kitsch caragialean. Aceasta este ființa ușoară, lipsită de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Praga, după ce evadase din familie din pricina mamei, ființă modern-postmodernă prin excelență. Ce înseamnă a exista în chip postmodernist? A trăi exclusiv sub semnul concretului, dat fiind că postmodernitatea a eliminat metafizicul atât din filosofie, cât și din viață. Nu întâmplător, postmoderniștii români se revendică din omul concret bacovian și din omul-kitsch caragialean. Aceasta este ființa ușoară, lipsită de "probleme metafizice", care vede în om exclusiv trupul și nu mai crede în existența sufletului. În termenii teologiei părintelui Stăniloae, este lumea opacă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
iar nu pentru Platon, Hristos și Kant. Mama Terezei umblă mai toată ziua goală prin camere și-și iubește trupul cum este, regretând că, devenind mamă, și l-a deformat, ratându-și, în acest mod, viața. Aceasta este și concepția postmoderniștilor români despre biologia trupului nonmetafizic. De aici s-a născut invazia de scatofilie și de pornografie în literatura ultimelor generații. Am arătat cum pe Mircea Cărtărescu îl interesa un Eminescu concret, cu pieptul plin de păr și cu platfus. Naratorul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]