2,125 matches
-
Denisovna era de-o vârstă cu secolul. Pentru ea aceasta era o coincidența convenabilă, în caz că și-ar fi uita vreodată vârsta, nu trebuie decât să întrebe în ce an erau pentru a afla. Fața, fără buze, îi era brăzdată de riduri adânci, iar ochii abia de i se vedeau. Avea corpul zbârcit, dar compact și nu era multă, fizic vorbind, însă nu era nici firavă. Trecerea timpului îi tocise orice urmă de moliciune, făcând din ea un exemplar demn al condiției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
el diener-ului. Încâlcit și deșirat, stomacul fu îndepărtat și așezat într-un vas de porțelan. Doctorul Pervoiedov secționă sacul puternic vascularizat, din care țâși afară un lichid urât mirositor, iar stomacul se prăbuși dezvelind o membrană galbenă și plină de riduri. ă Fiți recunoscători, domnilor, spuse doctorul Pervoiedov, că nu a mâncat hrană solidă recent. Însă judecând după miros, a băut cu siguranță votcă. ă Am găsit o sticlă goală de votcă lângă cadavru, spuse Porfiri. Puțină votcă se pare că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
zâmbiră sincer și lăsară garda jos. — Mi-am făcut o micșorare de sâni, continuă Desert Rose, două operații de lifting, o operație la nas și vreo două liposucții. Tocmai mi-am injectat grăsime de pe fund În frunte, ca să scap de riduri, motiv pentru care mi-a apărut o iritație În zonă. Medicul zice că o să treacă Într-o zi-două. A, și-am uitat de lucrările la dantură. Kitty se uită la gura ei. Dinții mici, albi, arătau Într-adevăr perfect, Încadrați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
cu o voce somnoroasă. — La o fantomă. — A cui? — A mea. Mă gândeam cum aș fi arătat la treizeci de ani, dacă aș fi trăit Într-o țară din lumea a treia. Aș fi fost o băbăciune... fără dinți, cu riduri imense și șuvițe groase de păr alb peste obrajii scofâlciți. Draga mea, peste treizeci de ani băbăciunea aia va avea parte de o operație estetică de prima mână și va arăta ca nouă. — Cu ce bani? Întrebă Kitty. — Banii noștri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
care intrase ilegal, Într-o parcare mizeră. — Fiți amabil, știți cumva unde se află cea mai apropiată stație pentru autobuzul albastru? Cerșetorul se opri o clipă din mersul său vioi. Era un bărbat Înalt, de cincizeci-șaizeci de ani, plin de riduri și cu părul cenușiu, În dezordine. Avea blugii rupți și o bluză gri, foarte uzată. Pe sub zdrențe se ghicea un corp vânjos, destul de tânăr Încă. — Nu merg niciodată cu autobuzul, răspunse și se Îndepărtă cu același pas alert. Se uitase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
patru de ani, deși cu sufletul cam ofilit cum se observă la acesta, n-ar trebui numit bătrân cu atâta inconștientă ușurință, așa o fi fost obiceiul în vremurile când dinții începeau să cadă la treizeci de ani și primele riduri apăreau la douăzeci și cinci, acum însă bătrânețea, autentică, imbatabilă, din care nu exista întoarcere, nici măcar simulată, începea doar după optzeci de ani să-și merite, cu adevărat și fără scuze, numele pe care-l dăm timpului despărțirii. Ce se va întâmpla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
-și numai culoarea, uneori arată imagini de familii fericite, soțul de treizeci și cinci de ani, soția de treizeci și patru, un fiu de unsprezece, o fiică de nouă, și de asemenea, dar nu întotdeauna, un bunic și o bunică cu părul alb, câteva riduri și vârstă nedefinită, toți punându-și să zâmbească respectivele danturi, perfecte, albe, sclipitoare. Lui Cipriano Algor i se păru de rău augur invitația, parcă își auzea ginerele anunțând pentru a suta oară că vor merge să trăiască în Centru de îndată ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
părut niște acrobați care jucau fără plasă, dar nu într-o arenă, ci deasupra realității, trăncănind despre un trecut pe care și-l născoceau ori și-l corectau, și-l completau; de ce? Aveam senzația că întrezăresc urme de fard în ridurile bătrânilor. M-am suspectat că le atribuiam propria mea dedublare, că împrumutam realității o subrealitate care nu era decât în mintea mea. În zadar. Din ziua aceea n-am mai putut să mă lepăd de această obsesie, că asistam la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
se opreau să se uite la noi, curioși. Dinu mi-a turnat și mie vin și, în clipa aceea, am observat că figura lui semăna perfect cu cea a fratelui meu. Era exact chipul din fotografia de porțelan, acoperit de riduri. „Ce mă examinezi așa?” m-a întrebat, fiindcă nu-mi puteam deslipi privirea de el. Avea aceeași expresie cuminte și chiar același zâmbet, acum îmbătrânit și obosit. „Semeni cu cineva”, i-am zis. „Cu cine?” „Nu-l cunoști.” M-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fulgerat de divinitatea lui. A fi muritor de rând îți impune unele obligații. Una dintre ele e aceea de a fi cuviincios. Trebuie, deci, să stai de o parte, să nu te uiți prea atent, ca să nu-i vezi cumva ridurile. Asta ar putea să-l irite și de ce ai nevoie să riști? Încât aștepți. Când întoarce, neglijent, capul spre tine, treci printr-o clipă de gheață și foc. Surâzi ca să-ți semnalezi astfel respectul și-ți e groază că acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
el, așteptând în mod vădit ca eu să încep conversația. Dar mie mi se încleștase gura. Nu știam ce să spun. Tăceam și mă uitam la omul din fața mea. Era destul de robust, dar uzat de vârstă, cu obrazul împăienjenit de riduri și pătat de o culoare bolnăvicioasă, specifică bolnavilor de ficat. Avea ochi reci, pleoape fără gene și pungi seroase sub ochi. Părul îi căzuse pe creștet, iar cel rămas împrejurul capului îi atârna, rar și cenușiu, în neorânduială. Purta un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care o comentau în fel și chip, în legătură cu care emiteau nenumărate ipoteze, care îi fascina și de care se temeau totodată. Cum era sala? Unde stăteam eu? Dar Bătrânul? Și, de fapt, cum mai arăta Bătrânul? Cu fața plină de riduri, bineînțeles. Timpul, domnule, timpul. A trebuit să le povestesc în amănunt cum m-am spălat pe mâini, și care a fost prima impresie în sala cu oglinzi. — Și cum e să te vezi în atâtea oglinzi? mă iscodi Domnul Andrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vedeam uneori trecând într-un cărucior pe rotile, cu o pătură galbenă pe genunchi. Avea un gât subțire și fragil, gata să se rupă parcă la o mișcare prea bruscă a capului. De câte ori zâmbea, întinerea. Obrazul i se lumina și ridurile dispăreau. După aceea, peste chipul ei cobora din nou, ca o cortină mizerabilă, adevărul. Cineva o poreclise în derâdere „Taifunul Victoria”, iar Dinu îmi spusese odată că i-ar fi plăcut să voiajeze prin lume până și într-un cărucior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
urmă s-o doboare. Nu-mi trecuse prin minte că o asemenea femeie își putea îngădui să dea cu tifla soartei. Îi auzeam vorbele și nu-mi venea să cred că ele erau rostite de bătrâna cu fața plină de riduri dinaintea mea: „Am o voce răgușită, cum observați, domnule sculptor. Deloc muzicală. N-am putut să cânt. La desen nu m-am priceput. În literatură, unde am făcut câteva încercări, am aflat la timp că, pe măsură ce încerci să fii mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vroiam. Gândul că așa ceva nu mai era cu putință, că nimic nu mai putea fi îndreptat, îmi dădea o nesuferită senzație de gol de care nu reușeam să scap. Încercam să mi-o închipui pe Laura bătrână, ofilită, plină de riduri, dar fiecare val care se izbea de țărm îi ștergea ridurile închipuite și fața ei strălucea din nou tânără. Retrăiam noaptea când arseseră bălăriile și când mă culcasem prima oară cu ea. Alt val ștergea și această amintire. După care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nu mai putea fi îndreptat, îmi dădea o nesuferită senzație de gol de care nu reușeam să scap. Încercam să mi-o închipui pe Laura bătrână, ofilită, plină de riduri, dar fiecare val care se izbea de țărm îi ștergea ridurile închipuite și fața ei strălucea din nou tânără. Retrăiam noaptea când arseseră bălăriile și când mă culcasem prima oară cu ea. Alt val ștergea și această amintire. După care revedeam masa de piatră pe care era pus, sub cerul înstelat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
gândit că făcusem o imprudență. I-am mărturisit totul lui Dinu, ca să mă sfătuiesc cu el. Dinu a holbat ochii mari. — Cum, ai făcut asta? — Da. — Și pentru ce? Era stăpânit de o agitație neobișnuită. Părea îmbătrânit brusc, obosit, cu ridurile accentuate din pricina panicii. Am avut senzația că în fața mea se găsea alt om. Un necunoscut. Ce însemnam eu pentru el? Ce reprezenta el pentru mine? Tensiunea nervoasă transforma în întrebare tot ce ne legase până atunci. Poate nu mai eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dimineața le mirosea ca o hienă scârbită, îmi arătau ce erau de fapt ceasurile petrecute acolo. M-am aplecat spre un ochi de apă tulbure, noroioasă, și mi-am văzut chipul. Îmi căzuse o parte din păr. Apăruseră și câteva riduri noi. Începeam deci să îmbătrânesc. Și ce realizasem? O scurtă perioadă de glorie, câteva pietre funerare în stâncile de marmură și cam atât - cum, asta era tot? - da, cam atât, prea puțin ca să nu simt un gust de noroi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
terminat cu șampania politicoasă și se Îndreaptă spre bar În căutare de băuturi mai tari. Doamna Redbone se agață din nou de brațul lui Wakefield și Îl prezintă unui administrator de galerie de artă, foarte bronzat și fără urmă de rid. Wakefield Îi cunoaște pe acești birocrați cu trupuri spălate (ca În „bani spălați“), cu călcatul și apretatul care merg dincolo de haine. — Directorul muzeului nostru de artă. Wakefield nu este sigur dacă „nostru“ se referă la colecția privată a familiei Redbone
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
cu aromă de salvie. — O să fiu foarte sincer cu tine, Începe Wakefield. Alături de mine locuiește un tip care bate toată ziua În pereți. Aș vrea să Înceteze. Nu fac magie neagră, se Încruntă Reverendul și Wakefield Își dă seama după ridul dintre spîncene că este cu mult mai tînără decît Își imaginase. Dar, oricum ar fi, spune-mi despre ce e vorba, spune ea și ridul dispare. De ce bate În pereți? Chiar, de ce? — Bate pentru că e gelos, exclamă Zelda. Ooops, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
să Înceteze. Nu fac magie neagră, se Încruntă Reverendul și Wakefield Își dă seama după ridul dintre spîncene că este cu mult mai tînără decît Își imaginase. Dar, oricum ar fi, spune-mi despre ce e vorba, spune ea și ridul dispare. De ce bate În pereți? Chiar, de ce? — Bate pentru că e gelos, exclamă Zelda. Ooops, am zis că o să tac din gură. — Din cauza unei femei? Aș putea face ceva În legătură cu asta. I-ai suflat iubita? Am rugăciuni și poțiuni pentru orice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
aftershave, fie că Jack chiar se pricepea, în treizeci de secunde copilul se opri din plâns, se agăță de el ca o lipitoare și rămase cu privirea lui de nepătruns, de un albastru întunecat, pierdută în ochii albăstrui, înconjurați de riduri și ciniciai lui Jack. Fran bănuia, cu o urmă de iritare nedemnă, că, dacă ar fi știut să zâmbească, ar fi făcut-o. Jack îi întinse din nou copilul lui Fran. — Nu ți-ar sta rău cu unul odată ce te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
copii din cărucioare? Dacă e un tată așa de bun, întrebă Fran, de ce nevastă-sa a șters-o înapoi în Australia și și-a luat copilul cu ea? Trebuie să fi făcut ceva groaznic ca să merite asta. Fața plină de riduri a lui Stevie își pierdu ceva din intransingența obișnuită. — Dar fiul lui a ales să rămână cu el, nu-i așa? Și, dacă e să mă întrebi pe mine, lucrurile nu sunt chiar așa cum par. Lui Carrie Allen nu i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
așteptase ca el să se simtă mai în largul lui în astfel de locuri, dar poate că secția nu prea-i lăsa răgazul să ia cina în oraș. Lumina focului îi punea în evidență deopotrivă aurul mat a părului și ridurile adânci de pe obraji, care dădeau o notă de imperfecțiune și umanitate, ce o înduioșă nespus pe Fran, trăsăturilor lui desăvârșite. Îi plăcea faptul că nu făcea paradă de înfățișarea sa, că părea chiar puțin stânjenit de ea, ca și cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
I-ai spus între timp? Domnului doctor Kildare? Că o să fii o mireasă încântătoare, dar însărcinată? — Am avut destule pe cap. Sigur că da. Cum ar fi faptul că bebelușul ar putea să aibă părul șaten, ochi albaștri, înconjurați de riduri și să poarte petice de piele la coate ca Jack Allen, în loc să fie un zeu arian fără simțul umorului și cu o diplomă de profil real. — Stevie! Fran chicoti fără să vrea. — Laurence are un minunat simț al umorului. Doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]