1,812 matches
-
Aram Martirossian. Aram era un bărbat Înalt, destul de solid și arătos, care avea un chip blând, dar obosit, o barbă neagră, un păr mai degrabă cărunt și niște gropițe adânci ce se iveau de fiecare dată când zâmbea. Ochii lui sclipeau de inteligență În spatele ochelarilor cu ramă groasă. Din felul În care se uita la mătușa Zeliha, Îți dădeai imediat seama de iubirea lui pentru ea. Iubirea, respectul și sincronizarea dintre ei. Când el vorbea, ea completa gesturile, când ea gesticula
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
de către armată? O preluare a puterii care trece neobservată! Chiar În clipa aia s-a auzit un ciocănit În ușă. — Vorbești singură, prostuțo? a Întrebat Mustafa băgând capul pe ușă. Dă muzica aia Îngrozitoare mai Încet! Cu ochii lui căprui sclipind de avântul tinereții, cu părul lui negru dat cu prea multă briantină și pieptănat peste cap, putea fi considerat frumos dacă n-ar fi fost ticul ăla pe care Îl căpătase Allah știe când. Avea obiceiul să-și Încline capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
ai venit sub pătură cu mine... Aha, sub pătură... E realizabil? mă interesez eu cu impecabilă inocență. Ea îmi aruncă o privire scurtă, parcă să verifice dacă într-adevăr glumesc sau vorbesc serios, îi vine să rîdă, dar ochii îi sclipesc irezistibil... Faza asta e tăiată din start, îmi spune. De ce? Ce-i așa mare lucru să mă ții de mînă? Sub pătură?!... Da, ce-are?... Ne încălzim împreună... Da, nu?... Ai vrea tu! Aveai o mînă foarte fierbinte în visul
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
lua ochii de la ea, aproape nu îndrăznește s-o privească, atît de mult îl atrage... Paradoxal, ea poartă un trening lejer și vernil, dar l-a dat gata deja... se oprește lîngă el ca o apariție strălucitoare și ochii ei sclipesc de scîntei care lui i se opresc direct în suflet... Acum cînd sînt împreună, chiar în acea scară de bloc, el ar vrea să se oprească timpul... să rămînă așa amîndoi, la infinit... pentru că e unul din acele momente care
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
se uitau în afară, în așteptarea cuiva, dar cu siguranță nu a ei. Mergea greu, amețită, nesigură pe picioare. Între etaje i se păru că zărește o figură atârnând în umbră și nu erau sigură dacă aceia erau ochi care sclipeau în întuneric sau doar niște scântei aprinse în mintea sa Era atât de obosită, încât nici nu-și mai făcea vreo iluzie dacă ce i se întâmplă e aievea sau coșmar. Treptele i se mișcau sub picioare, se scufundau și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
era corpolent, dar aranjat. Își ținea barba tunsă scurt, iar părul, deși des și lung, îi era pieptănat cu grijă. Se apropia de cincizeci de ani și purta ochelari de citit cu rame argintii. În spatele lentilelor lucioase, ochii săi ageri sclipeau a intelingență și umor. Cu toate că figura sa i se revărsa și fața îi era plină, era încă un bărbat arătos, sau cel puțin știa încă să se poarte ca unul. Nasul, mai ales, lung și drept îi dădea feței sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
care este numele tău? întrebă Porfiri. ă Nu am făcut nimica rău, răspunse băiatul. ă Nu te acuza nimeni de nimic. Dar este posibil ca tu să ne ajuți în investigarea unei crime. Pe fața neagră ca tăciunele, ochii băiatului sclipiră curioși. ă Crimă! ă Da. ă Este vreo recompensă? ă Vei avea satisfacția să știi că ți-ai făcut datoria de supus loial al Țarului. ă Asta nu prea e recompensă. ă Poate ar fi mai bine să îți explic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
că se întâmplă ceva. Îl văzu pe micul ștrengar murdar fugind în direcția sa, dinspre magistratul investigator, așa că se așeză într-o poziție de prins, despărțindu-și picioarele și întinzându-și mâinile. Amintirea tinereții și a sportului practicat atunci îi sclipi în ochi și îi puse sângele în mișcare. Excitat, acesta puse stăpânire peste spațiul îngust dintre două birouri, blocând astfel cu strășnicie singura cale de scăpare a lui Dmitri. Dar în loc să-și încetinească pasul, băiatul, dimpotrivă, acceleră, îndreptându-se drept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
să-mi aranjez părul, vreau să arăt bine când mă Întâlnesc cu Charlie. Kitty ridică geamul. — Mulțumesc! Abia aștept să văd ce față o să facă Charlie când o să audă povestea cu biletele de avion! zise Desert Rose și ochii Îi sclipiră vesel. Telefonul lui Diane Începu să cânte melodia din Pantera Roz și toate Începură să râdă. Răspunse, mormăi ceva, după care trase pe dreapta și frână brusc, proiectând-o pe Desert Rose direct cu capul În parbriz. — Dumnezeule, Diane, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
spațioase, acolo vom plasa o a doua colecție, Arta În parcare. Pe când rostea cuvintele astea, opriră În parcarea de la Santa Monica Civic Auditorium și zăriră trei case mobile imense, două de aproape nouă metri și una de aproape unsprezece metri, sclipind În noapte, noi-nouțe. La vederea lor, Desert Rose explodă veselă: — Trei rulote! E minunat! Ne extindem! Ura! Felicitări, Charlie! Apoi Îi explică lui Kitty: la ultimul târg de artă, cel din Miami, avusese o singură rulotă. — Charlie se extinde! zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
dispăru În abur, apoi reveni și se așeză pe o treaptă de marmură, lângă jacuzzi, odihnindu-se și așteptând-o și pe ea să termine. Acum Îl vedea dintr-o parte, profilul nasului său frumos arcuit, fruntea largă, ochii cenușii sclipind ca o lamă de oțel, umerii săi musculoși și bronzați, care urcau și coborau ușor, de parcă ar fi vrut să-și tragă răsuflarea. Îi veni brusc În minte imaginea vulturului care și-a dus prada sus, În vârful muntelui, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
spună tatăl-nostru și ave-maria fără să se teamă de flăcările sepulcrale și de sufletele condamnate, rămâi în pace, odihnește-te în liniște. Când Cipriano Algor trecu de ultima casă a așezării și privi spre locul unde se afla olăria, văzu sclipind lumina exterioară, un vechi felinar dintr-o cutie metalică atârnat deasupra ușii, și, deși nu trecea nici o noapte fără să-l aprindă, simți acum că inima îi prinde puteri și sufletul i se îmblânzește, casa parcă îi spunea, Te aștept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
invincibili. Cu un gest hieratic Îi arăt cu degetul fantomatica besactea pe care el, orbit de nerăbdare, crede că o vede În umbră. Se Îndreaptă Într-acolo, cade. Aud sinistra fulgerare a spadei lui Luciano, În ciuda beznei văd horcăitul ce sclipește În pupila amuțită a englezului. S-a făcut dreptate. Îl aștept pe al treilea, omul Rozei-Cruce franceze, Montfaucon de Villars, care-i gata să-mi trădeze, acum sunt prevenit, secretele sectei lui. — Sunt contele de Gabalis, se prezintă el, mincinos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
N-ar fi trebuit nici măcar să-i pomenească Henriettei despre invitația la cină, cu atât mai puțin să-i ceară ajutorul în alegerea ținutei. — Un tricou mulat alb și o fustă mini neagră, o sfătui Sophie, cu cercelul din nas sclipind în lumină, atât de scurtă încât să ți se vadă chiloții când te apleci. Chelnerițele de la noul bar de vinuri trebuie să poarte așa ceva ca uniformă și bărbații stau la cozi de un kilometru. Sunt convinsă, se cutremură Fran, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
nu era ușor să fii crescut doar de tatăl tău. — Bună, zâmbi larg, ai avut o zi proastă la școală? — Normală. Apoi m-am întâlnit cu Ralph în parc. — Voi doi sunteți deja prieteni vechi. E grozav. Observă o lacrimă sclipind în colțul ochiului lui Ben, ștearsă rapid cu mâneca tricoului Umbro. Ce s-a întâmplat? — A fost groaznic. Nu mai știa unde se află. Umbla de colo-colo fără să găsească drumul spre casă. — Slavă Domnului că a dat peste tine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Fac deliciul tuturor. Când blestemă, când înjură, Are-o gură cât o șură. Ea, de credincioasă ce-i, Bate toaca-n cuibul ei. Găgăie și-ntr-una saltă Când se-apropie de baltă. Calcă scurt și legănat, Măcăind neîncetat. Este albă și sclipește, Iar la soare se topește. Zăpada Are clopoței, dar nu e oaie. Nu e foc, dar arde. Cuvântul Unii cu foloasele, El trage ponoasele. Acarul Păun Fuge de se prăpădește, Nimenea nu-l fugărește. Toată ziua dă căldură, Dar n-
Cartea de ghicire by Vasile Filip () [Corola-publishinghouse/Imaginative/525_a_1299]
-
jos ceașca pe care o ținea, delicat, în mână, și s-a apropiat de masa lor. Era îmbrăcat foarte îngrijit. — Takamori, ți-l prezint pe domnul Ōkuma, care lucrează cu mine-n birou. Este nepotul baronului Ōkuma. Ochelarii fără rame sclipeau în lumina cafenelei. — Deci dumneavoastră sunteți Takamori. Tomoe mi-a vorbit deseori despre dumneavoastră. Vorbea politicos, ca o femeie. — Și dânsul este... Tomoe ezită o clipă. Gaston Bonaparte. A venit din Franța și stă la noi. Când auzi cuvântul „Franța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
ca al nostru, să avem oaspeți care nu-și văd de treburile lor. I-a înapoiat lui Gaston, cam anevoie, cei opt sute de yeni. — Chizuko, dă afară și potaia! Nu se poate dormi din pricina ei. Tușește tot timpul. Stelele mai sclipeau încă. Bătrânul câine nu s-a dezlipit de umbra lungă a lui Gaston. Gaston a întâlnit în cale și alte hoteluri deschise - Kuroyurisō, Koonkaku, Aoba - dar nu a mai avut curajul să intre în vreunul. Atâtea hoteluri în Tokyo și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
batistă albă, a scuipat în ea și și-a șters încet gura. Gaston auzi de undeva bătăile unui ceas: era ora unsprezece și patruzeci și cinci de minute. Bătăile ceasului s-au stins peste acoperișurile întunecate ale clădirilor și cerul sclipea de valuri mici de stele. — Ce cauți aici, la taraba lui? — Nu am unde să stau... sensei drăguț cu mine... Am dormit la sensei. — Deci un vagabond! De cât timp stai la el? Gaston i-a răspuns că a stat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
supărător pentru ochi. După ce s-a despărțit de fratele ei, Tomoe a traversat la intersecția Hibiya și s-a îndreptat spre hotelul Nikkatsu. Deși plouase dimineață, cerul era acum senin și trotuarele umede reflectau razele strălucitoare ale soarelui. Ferestrele clădirilor sclipeau. Străini și japonezi, cu documente și serviete în mâini, se îndreptau spre serviciu. Un taxi se opri, scăpă de pasager și luă altul în loc. Începea o nouă zi... plină, ca toate celelalte. Tomoe trebuia să se întâlnească cu Ōkuma la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
via Hong Kong, și care iau legătura cu astfel de grupuri ca să mai câștige și ele un ban în plus. Cu cât îi dădea Endō mai multe explicații, cu atât grăsunul, sceptic la început, manifesta tot mai mult interes și îi sclipeau ochii de poftă. — E în afara oricărei primejdii? Se poate conta pe ele în cazul în care sunt descoperite de poliție? întrebă Kanai, ștergându-și fruntea. — Se ocupă domnul Sade de problema aceasta. Abia atunci observă omulețul clătinarea disperată a capului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
în întuneric. Domnea o liniște deplină. Takamori știa că se gândește la Napoleon, așa că a evitat cu dibăcie să aducă vorba. — Sunt foarte frumoase stelele, nu-i așa, Gaston? — Da. — Îți place să le privești, nu? — Da. Puzderii de stele sclipeau puternic pe cerul întunecat. Takamori nu mai cunoscuse altă ființă omenească atât de naturală și pură cum era Gaston. La fel cum stelele se străduiau să lumineze cerul noaptea, tot așa și acest străin își dădea toată silința să aducă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Nu l-a auzit niciodată vorbind de Fujisan, de gheișe, sau de puncte de interes turistic. Venise să facă un reportaj despre Japonia? Dar pe fața lui adormită nu se putea citi nici o scânteie din inteligența care ar trebui să sclipească în ochii unui ziarist. Nici urmă... nici măcar cât un vârf de ac. — De ce, Gaston? insistă ea. De ce-ai venit în Japonia? Gaston bolborosi ceva. Clipea din ochi ca o vacă și fălcile i se mișcau încontinuu. Nici un răspuns măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Kagoshima, unde locuiau bunicii, dar acum călătoreau pentru prima oară spre nord. Pe cerul albastru se vedeau câțiva nori ca de vată. Un vânt ușor unduia crengile copacilor. Frunzele adiate de vânt aveau o strălucire argintie. Până și munții Nasu sclipeau în razele soarelui. — Tomoe, aici începe prefectura Tōhoku, spuse Takamori. Intrăm în zona de nord. — Vezi să nu scapi înghețată pe pantaloni. — Ce bine că am plecat din Tokyo. Orașul acela contractează inimile. Oamenii devin irascibili, ca tine. Nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
impresia că socotiți cât ne datorați, Higaki-san, spuse chelnerița ironic, în timp ce-i punea dinainte farfuria plină cu oden. Takamori zâmbi stânjenit și privi afară, prin fereastra crăpată. Se lăsase noaptea. Probabil va fi vreme bună și mâine. Puzderie de stele sclipeau deasupra acoperișurilor înguste ale barurilor ce se întindeau de-a lungul străzii. Și-a amintit fără să vrea de seara în care a stat cu Gaston la fereastra lor de la etaj și au privit stelele. „Gaston a dispărut“, își spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]