14,286 matches
-
Tigru și Eufrat, Gange, pe Fluviul Galben, pe țărmurile Mediteranei. Din punctul ăsta de vedere, Montevideo este privilegiat așezat în estuarul Rio de la Plata, la întâlnirea cu Atlanticul. Este adevărat că atâta apă aduce uneori, în "iarna" uruguayană, cea fără pic de zăpadă, care ține de prin martie până prin august, furtuni și potopuri "biblice", un asemenea "temporal" prilejuindu-mi rime "diplomatice": UF! Plouă la Montevideo în rafale insipid și pe Rambla din Buceo am o jale de-apatrid! Plouă-n Rio
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
gust. Teddy Kollek mi-a spus c), dup) 1967, Ben-Gurion a fost cu totul În favoarea d)ram)rii zidurilor Orașului Vechi. „S) facem că totul s) fie deschis. S) fie un singur oraș, f)r) ziduri!”, cerea el. Nu are pic de simt al frumosului, spune Kollek. La biroul de informații funcționarii sunt sobri, Ins) femeile care Îți iau haină flec)resc Între ele. Una Împletește un obiect rotund din lan) roz-aprins. Explic c) am venit s) iau prânzul și sunt
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
acum optzeci și unu de ani. Optzeci și unu, stii, nu-i totuna cu optsprezece. Sprâncenele sale fine s-au ridicat a mirare. P)rul lui alb se desface În p)rți, rev)rsându-se bogat pe spate. Cu respirația un pic ț)iat), conținu) s) urce cu pardesiul lui larg, frumos, cu guler de catifea. Se Îmbrac) admirabil. Are un costum elegant. Cravată trebuie s) fie marca Hermès. A Îmb)trânit mult de când ne-am v)zut ultima oar), acum zece
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
jos și s) ceri chitanță. Trebuie s) bei o cafea și s) faci slalom printre toate șmecheriile levantine. Cele dou) camere sunt pline de c)rți și tablouri. Dennis nu este un burlac ordonat; nu-l deranjeaz) dac) vede un pic de praf prin cas). Exist) Ins) o mare deosebire Între mizeria unui om de rand și cea a unui poet. Înțeleg de ce ferestrele lui nu sunt sp)lațe; sp)lându-le, le-ar da o str)lucire care ar strică Întreaga
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
frumos, măi emoționant decât aceasta - Ulise rugându-se epuizat zeului apelor, care sl)bește curenții și Îl las) s) ajung) la mal. Și astfel, Ulise ajunge la mal, cu palmele sfâșiate. Respir) din nou și În inim) Îi revine un pic de c)ldur). Dar nu Îi pot face loc lui Homer printre preocup)rile mele legate de Israel. Citesc din nou Odiseea În traducerea lui Samuel Butler, pe care o cunosc cel mai bine, si apoi admirabila traducere a lui
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
nu Își Îndeplinește rutina gamelor zilnice? Cum poate să cânte un cântăreț de operă dacă nu-și cultivă vocea și nu exersează zilnic? Ce-ar face un sportiv dacă nu s-ar antrena consecvent? Un actor, odată ce are diploma, un pic de succes și câteva admiratoare care Îl numesc deja „maestre“, dacă Îl Întrebi cum s-a pregătit În ziua aceea, Îți râde În nas sau te privește cu sprâncenele ridicate. De aceea sunt rari cei care mențin acea prospețime pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
căruia eram apoi ajutat să-i construiesc cu grijă un acoperiș din perne, Închizându-l la capete cu două perne mai mici. Marea mea bucurie era să mă târăsc apoi prin acest tunel cufundat În beznă, unde mai Întârziam un pic ca să ascult muzica din urechile mele - acea vibrație singulară atât de familiară băiețașilor ascunși În cotloane pline de praf - și după aceea, cuprins de o delicioasă panică, o zbugheam rapid, tropăind În patru labe, spre capătul Îndepărtat al tunelului, dădeam
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
hol, unde o scară centrală se Înălța tot mai sus, și nimic altceva decât geamuri mari ca de seră Între palierul de sus și cerul verde-pal al serii. Aveam obiceiul să rămân În urmă, târându-mi picioarele și alunecând un pic pe pardoseala lină de piatră a holului, silind mâna blândă așezată pe scobitura spatelui meu să-mi propulseze cu ghionturi mici scheletul recalcitrant. Odată În dreptul scării, mai aveam obiceiul de a ajunge la trepte strecurându-mă pe sub balustrada dintre coloana
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și cei doi halebardieri ai ei alcătuiți din dreptunghiuri colorate. Aplecându-mă din locșorul meu călduț, Îmi plăcea să-mi lipesc mijlocul frunții, mai exact ophryonul ei, de marginea netedă și plăcută a ușii și apoi să-mi clatin un pic capul, pentru a balansa ușa Încoace și-ncolo, În timp ce marginea ei rămânea tot timpul Într-un contact alinător cu fruntea mea. Un ritm de vis Îmi străbătea ființa. Recentul „Treaptă, treaptă, treaptă“ era preluat de un robinet care picura. Și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
ascută, ținând vârfurile spre sânii ei imenși și sterpi, Înveșmântați În lână verde. Felul În care Își introducea degetul mic În ureche și-l făcea să vibreze foarte rapid. Ritualul oficiat ori de câte ori Îmi dădea un caiet nou. Întotdeauna gâfâia un pic, cu gura Întredeschisă, emițând Într-o succesiune rapidă o serie de sufluri astmatice În timp ce deschidea caietul pentru a-i aranja marginea; adică imprima puternic pe el o linie verticală cu unghia de la degetul mare, Îndoia marginea foii, apăsa, Îi dădea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
există, un gen special de băiat de vârsta școlară, care, fără a avea neapărat o Înfățișare atletică sau o inteligență remarcabilă, cu un orizont larg, deloc activ În orele de clasă și având o constituție firavă sau poate chiar un pic de tuberculoză pulmonară, excelează, ca niște adevărate fenomene, la fotbal și șah, Învățând cu cea mai mare ușurință și eleganță orice fel de sport, joc sau meserie (Boria Sik, Kostea Buketov, celebrii frați Sarabanov - unde sunt acum coechipierii și rivalii
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
zoolatrie. Pavilionul plutește În aer - ca să zicem așa - discret ca semnătura unui pictor. Îl găsesc pitit Într-un colț al pânzei din vis sau introdus abil Într-o parte ornamentală a tabloului. Uneori Însă apare suspendat la jumătate distanță, un pic cam baroc și totuși În armonie cu frumoșii copaci, cu brazii Întunecați și cu mestecenii strălucitori, a căror sevă curgea cândva prin lemnul lor. Romburi de vitraliu rubinii, verzi sau albastre conferă o atmosferă de capelă zăbrelelor de la ferestrele cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-o intrând pe intrusa mea - abia atunci am reușit să-mi fac curaj ca să-i vorbesc. Văzută prin lentilele timpului șterse cu grijă, frumusețea chipului ei Îmi este la fel de apropiată și strălucește la fel ca Întotdeauna. Era scundă și un pic cam durdulie, dar foarte grațioasă, cu glezne suple și o talie zveltă. Un strop de sânge tătar sau cerchez explica ochii ei negri și veseli, puțin oblici și obrajii rumeni măslinii. Un puf discret, asemănător celui de pe fructele din specia
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Împăratului Alexandru III, două săli (numerele 30 și 31, În colțul dinspre nord) care găzduiau tablourile respingător de academice ale lui Șișkin (Luminiș Într-o pădure de pini și ale lui Harlamov (Cap de tânără țigancă) ne-au oferit un pic de intimitate prin prezența unor șevalete cu desene - până când un veteran al campaniei turcești, cu gură spurcată, ne-a amenințat că o să cheme poliția. De la aceste mari muzee am avansat la unele mai mici, de pildă Muzeul Suvorov, din care
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
la primul imbold, m-am hotărât să-l vizitez pe vechiul meu Îndrumător. Am urcat ca un somnambul scara familiară și automat am bătut la ușa Întredeschisă pe care era scris numele lui. Cu un glas care era doar un pic mai puțin repezit și ceva mai sec, m-a poftit să intru. „Nu știu dacă mă mai țineți minte...“ am Început eu să spun În timp ce traversam odaia Întunecată, Îndreptându-mă spre locul unde ședea, lângă un foc plăcut. „Ia să
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
unei răceli zdravene, călătorise până la Regensburg unde decapitarea era efectuată violent cu securea; se așteptase să fie un spectacol grandios, dar, spre profunda lui dezamăgire, subiectul părea să fi fost drogat și nu reacționase aproape deloc, zbătându-se doar un pic pe podea, În timp ce călăul mascat și neîndemânaticul lui asistent au căzut peste el. Dietrich (acesta era prenumele cunștinței mele) spera să ajungă Într-o bună zi În Statele Unite ca să asiste la vreo două electrocutări; În inocența lui, a derivat din
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de trandafiri Încadrat de un brâu de heliotropi - aceste caracteristici sunt evident asociate cu micile zone de parcuri din intersecțiile de la marginea Berlinului. La fel de clar, un scaun de fier subțire, a cărui umbră de păianjen se Întinde sub el, un pic spre mijloc, sau o stropitoare rotitoare, plăcut Înfumurată, deși clar psihopată, cu un curcubeu propriu atârnat În stropii Împroșcați de ea deasupra ierbii presărate cu giuvaere, evocă un parc parizian; dar tu vei Înțelege foarte bine că ochiul memoriei se
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cu poftă, fericit că a smuls-o din ghearele disperării: O să pun să-mi cetească popa o molitvă, poate scoate dracii din mine și mă potolesc... Toți bărbații sunteți niște muieratici, păcătoși destrăbălați și stricați până-n măduva oaselor! N-aveți pic de rușine! Vă pierdeți înaintea unei muieri! Asta, cam așa-i. Când e vorba de muieri, ne pierdem de tot capul. Suntem slabi de înger. Nu putem trăi fără dragoste. Ăsta-i nărav fără leac. Țamblac râde și râsul lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
lipsită de puteri” (245). Există însă și făpturi care înving moartea, nu altfel, fiindcă nu poate altfel, decât acceptând-o cu curaj. Din păcate, sunt capabili s-o facă mai ales cei sătui de viață. Așa moare mama soției: „Fără pic de teamă, impetuoasă, trântind ușa acestei lumi în urma ei” (119). O vreme, cele două femei protectoare coexistă în viața autorului, oferindu-i împreună clipe „de grație, de apropiere de Dumnezeu, de fericire absolută” (97). Apoi însă tinerii rămân singuri, iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aveau colegii mei, dintre care unii făceau înot de performanță sau jucau polo, și ce „bețe” îmi arăta unchiul, bărbat de vreo 45 de ani pe vremea aceea! Înalt și slab de constituție, ce-i drept, dar nici așa, fără pic de mușchi, fără pic de forță în brațe. Privindu-i-le, uluit, simțeam cum un fir de dispreț mi se strecoară în suflet. Atitudinea mea față de el, admirativă fără rezerve până atunci, suferea o primă modificare. * Dintre servitoarele care ne-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
care unii făceau înot de performanță sau jucau polo, și ce „bețe” îmi arăta unchiul, bărbat de vreo 45 de ani pe vremea aceea! Înalt și slab de constituție, ce-i drept, dar nici așa, fără pic de mușchi, fără pic de forță în brațe. Privindu-i-le, uluit, simțeam cum un fir de dispreț mi se strecoară în suflet. Atitudinea mea față de el, admirativă fără rezerve până atunci, suferea o primă modificare. * Dintre servitoarele care ne-au intrat rând pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
șuvoi uman, de efluviile serii de mai, ea însăși a pătruns pe strada Matei Corvin, ca un superb, multicolor dirijabil, plutind deasupra mulțimii, între cele două rânduri de case foarte apropiate; și pe care, dacă m-aș fi aplecat un pic mai mult în afară l-aș fi putut atinge cu mâna când ar fi trecut, cu o majestuoasă lentoare, prin dreptul ferestrei mele. Într-o seară de la sfârșitul lui mai 1954, am simțit o sfâșietoare nevoie de fericire însoțită de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
D.D: o întâlnesc pe C.C., fosta colegă de facultate, de an și de grupă între 1956-1959. De la care, cu nespusă mirare, îmi este dat să aflu, după 20 de ani, că în vremea studenției noastre ea se temuse un pic de mine, găsindu-mă tăios și sarcastic. Dumnezeule! Va să zică, și eu, timidul de altădată, puteam să intimidez pe alții! La asta chiar că nu mă gândisem până atunci, ca și cum timiditatea ar fi fost monopolul meu exclusiv. Se dovedea însă - iată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
avut grijă să nu întârzii, firește, dar ne-au primit, pe rând, abia la ora zece seara. Șase ore cumplite de așteptare! Asta nu le-am iertat-o niciodată. Împreună cu mine aștepta și Corina, plânsă toată acum și parcă un pic supărată pe mine, pe noi, pentru povestea în care am băgat-o, fără voie, firește, și totuși... Când mi-a venit rândul să intru, m-am trezit în fața a vreo douăzeci de inși așezați la o lungă masă de ședințe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
lămpi prin „ferestruica” radioului, așa de cunoscută mie, așa de intimă; în spate, dincolo de ușa întredeschisă, am în rezervă, ca să zic așa, o altă cameră, chiar camera mea, luminată discret și totuși liniștitor de un abajur; stau ghemuit și un pic înfrigurat pe scăunel, ascult divina muzică a lui Bach, în interpretarea inegalabilă a maestrului, și mă simt ontologic bine, ferm instalat într-un univers bun; asigurat, protejat, luat în evidență de Dumnezeu. * Întorcându-mă într-o seară, eu și mama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]