19,447 matches
-
dinamic, în care se amestecă recuperările erudite (metafizica lui Cantemir, prin intermediul Alicei Botez) cu substanțiale pagini despre postmodernism și literatura de ultimă oră, totul într-o manieră flexibilă, suplă, în care directețea spunerii unor adevăruri incomode se combină cu un simț special pentru umor și ironie, motiv pentru care, de pildă, preferatul de departe (dintre scriitorii români actuali) al Elvirei Sorohan este Petru Cimpoeșu, al cărui Simion liftnicul ea mărturisește că l-ar fi citit râzând, dar despre care scrie pasaje
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
se pricep, care-și probează inițierea, democratizarea excesivă a exegezei literare inclusiv, sau în primul rând prin intermediul blogurilor și al rețelelor de socializare fiind contraproductivă axiologic. [G.] "Călinescu precizează Elvira Sorohan se grăbește să izoleze, între criticii literari, o elită. "Simțul critic" e dat numai unor aleși." Afirmația reapare acolo unde sunt analizate Dioptrele Alicei Botez, în contextul general al criterionismului interbelic și în cel special al redescoperirii metafizicii cantemiriene din Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, lucrare de care, să recunoaștem, doar
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
Istoria ieroglifică. E, la urma urmelor, vorba despre un model care a lucrat în mine ani la rând, care nu mi-a dat pace, care m-a impulsionat. Dar nu a fost numai atât. Doamna profesor Elvira Sorohan avea un simț al valorii, o intuiție a calității ascunse a oamenilor, dublate de o curiozitate netrucată. Eram un tânăr de o stângăcie extremă, dublată de o timiditate pe care încercam să o ascund mimând căznit o anumită relaxare, împinsă până la bavardaj. E
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
în care exegeta se investește ca într-o senzual-cerebrală iubire. O îmbrățișare în care jubilația nu perturbă, decât arareori, limpezimea privirii intense, iscoditoare. Patosul, ținând de fibra adâncă a acestui temperament, e stăpânit de un, câteodată poate inaparent, dar perceptibil simț al măsurii. O aură de mlădie erudiție conferă distincție demersului cărturăresc al Elvirei Sorohan, demers în care aplombul argumentației își păstrează, în turul de forță al speculației, prospețimea. Așa, în Singurătatea scriitorului (Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", 2004), ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ce comunică literatura, Doctrina criticului, Critica literară subiect de roman ironic) nu conțin cine știe ce teorii cu pretenții de originalitate, autoarea mulțumindu-se să rezume principiile fundamentale de funcționare a fenomenului literar, reductibile în ultim resort la câteva constatări de bun simț privind necesitatea criticii fără de care literatura devine o marfă ca oricare alta, lipsită de relevanță estetică. Departe de a fi un spirit conservator, captiv în prejudecăți de tot soiul, Elvira Sorohan manifestă o vie curiozitate pentru nou, lecturile din autorii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
celorlalți, dar, mai ales, a propriilor opinii. Un ironist care nu mai este revoltat de paradoxurile lumii, ci le filtrează printr-o atitudine ambivalentă, singura care-i conferă stabilitate. Un ironist ce și-a pierdut înverșunarea și, cu un aristocratic simț al ignorării nesemnificativului, tratează lumea ca text, iar oamenii, ca personaje. Iar această atitudine îl spiritualizează și îl face să îmbrățișeze diversitatea adusă de celălalt. Nervurile acestui tip aparte de atitudine ironică par să configureze și să confere identitate proprie
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
orice profesor bun, ține spiritul în mișcare, căci interogația perpetuă, chiar dacă ia pe drum și forma unei iluzorii cunoașteri, sfârșește prin a fi autocunoaștere. Profesorul care educă în spiritul ironiei are oroare de adevăruri definitive și este dușmanul declarat al simțului comun, dar nu agreează nici pălăvrăgeala narcisistă, prinsă în mrejele propriei deveniri, amatoare de colorate bule de săpun, sparte la prima adiere de gândire conceptuală. Eliberată de caracterul ei punitiv, ironia este un exercițiu al spiritului, care cere și merită
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
corespunde, aici, cea a cărții-floare: receptarea se face sub semnul esteticului și al senzorialului ca variantă de exploatare a lui drept formă de cunoaștere deplină a lumii, în toate ipostazele ei, într-un fel de împărtășire simbolică, prin intermediul celor cinci simțuri, cu tainele lumii divine. "Floare pré înfrămsețatî și dulce mirositoare adusă den raiul vederei ceriului" cartea provoacă la un exercițiu cognitivo-senzorial unde "măna [...] grabnică îmblătoare", în concert cu mintea, aducând cartea-floare și așezând-o în fața cititorului, oferă prilejul acestui banchet
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
simbolică a mirosului " și mirosiți întru ia mirezma ceriului", gustului "și cu aceia îndulciți sufletele voastre cu dulciața fără sațiu", văzului "și cu vedéria frămseției, veseliți ochii cei înțelegători". Lectura, însă, cum era de așteptat, mizează pe o sublimare a simțurilor, prin receptarea lor prin excelență în cheie spirituală, ca oferind acces la esență, pentru că "ochii cei înțelegători" au ca miză să "cunoașteți rădăcina bunâtăției lui, că iaste mult roditoare de înțelégeré sufletéscî". Într-o frază amplă, unde Udriște Năsturel excelează
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
recoltare, exprimat în numărul de zile al perioadei de vegetație (semănat-recoltare, plantat-recoltare), numărul de zile de la înflorit la recoltare, stadiul T la mere, suma gradelor de temperatură de la înflorit la recoltare. Caracterele organoleptice sau senzoriale Sunt apreciate prin intermediul celor cinci simțuri (văzul, simțul tactil, mirosul, gustul sau auzul). Există caractere sau proprietăți care pot fi apreciate organoleptic, dar și prin me tode instrumentale (culoarea, forma, suculența etc.). Unele caractere cum ar fi mirosul, aroma sau gustul sunt apreciate în mod frecvent
Materii prime horticole mai importante pentru industria alimentară. Struguri, fructe, legume. Cunoștințe de bază și aplicații practice by Dumitru D. Beceanu, Anghel Roxana Mihaela, Filimon V. Răzvan () [Corola-publishinghouse/Science/1627_a_3105]
-
în numărul de zile al perioadei de vegetație (semănat-recoltare, plantat-recoltare), numărul de zile de la înflorit la recoltare, stadiul T la mere, suma gradelor de temperatură de la înflorit la recoltare. Caracterele organoleptice sau senzoriale Sunt apreciate prin intermediul celor cinci simțuri (văzul, simțul tactil, mirosul, gustul sau auzul). Există caractere sau proprietăți care pot fi apreciate organoleptic, dar și prin me tode instrumentale (culoarea, forma, suculența etc.). Unele caractere cum ar fi mirosul, aroma sau gustul sunt apreciate în mod frecvent organoleptici (senzoric
Materii prime horticole mai importante pentru industria alimentară. Struguri, fructe, legume. Cunoștințe de bază și aplicații practice by Dumitru D. Beceanu, Anghel Roxana Mihaela, Filimon V. Răzvan () [Corola-publishinghouse/Science/1627_a_3105]
-
dacă jocul merită jucat nici nu vă trece prin cap." Un habitus este un sistem de preferințe și de evaluare; e vorba de structuri cognitive durabile, de scheme de acțiune care orientează perceperea situației și, deci, răspunsul adecvat. Habitus desemnează "simțul practic", ceea ce e de făcut într-o situație dată. Este "abilitatea de a pune în practică legile tacite de funcționare a cîmpului." În sport, acest lucru se numește simțul jocului. Produs al socializării, habitus este o structură mentală rezultînd din
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
acțiune care orientează perceperea situației și, deci, răspunsul adecvat. Habitus desemnează "simțul practic", ceea ce e de făcut într-o situație dată. Este "abilitatea de a pune în practică legile tacite de funcționare a cîmpului." În sport, acest lucru se numește simțul jocului. Produs al socializării, habitus este o structură mentală rezultînd din interiorizarea, de către agent, a structurilor obiective ale cîmpului social în care intervine. Așa arată limbajul acestui tip de sociologie, care se vrea un studiu științific și critic al realității
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
dintre nebunie și posibil, ne fac să ne gîndim la cîte pierde reflecția filosofică atunci cînd nu se deschide către poezie. Robert de Musil (1882-1942), autor al Omului fără însușiri, la rîndul său poet și filosof al posibilului, distinge între "simțul realului" și "simțul posibilului": Cînd vrem să trîntim fără probleme ușile deschise nu trebuie să uităm că tocul ușii e cît se poate de solid: acest principiu, după care bătrînul profesor s-a condus toată viața, nu e nimic altceva
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
posibil, ne fac să ne gîndim la cîte pierde reflecția filosofică atunci cînd nu se deschide către poezie. Robert de Musil (1882-1942), autor al Omului fără însușiri, la rîndul său poet și filosof al posibilului, distinge între "simțul realului" și "simțul posibilului": Cînd vrem să trîntim fără probleme ușile deschise nu trebuie să uităm că tocul ușii e cît se poate de solid: acest principiu, după care bătrînul profesor s-a condus toată viața, nu e nimic altceva decît o exigență
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
Cînd vrem să trîntim fără probleme ușile deschise nu trebuie să uităm că tocul ușii e cît se poate de solid: acest principiu, după care bătrînul profesor s-a condus toată viața, nu e nimic altceva decît o exigență a simțului realului. Dar, dacă există un simț al realului, și nimeni nu se va îndoi de dreptul său la existență, atunci trebuie să existe ceva pe care am putea să-l numim simțul posibilului. Omul dotat cu așa ceva nu va spune
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
ușile deschise nu trebuie să uităm că tocul ușii e cît se poate de solid: acest principiu, după care bătrînul profesor s-a condus toată viața, nu e nimic altceva decît o exigență a simțului realului. Dar, dacă există un simț al realului, și nimeni nu se va îndoi de dreptul său la existență, atunci trebuie să existe ceva pe care am putea să-l numim simțul posibilului. Omul dotat cu așa ceva nu va spune, spre exemplu: s-a întîmplat, se
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
nu e nimic altceva decît o exigență a simțului realului. Dar, dacă există un simț al realului, și nimeni nu se va îndoi de dreptul său la existență, atunci trebuie să existe ceva pe care am putea să-l numim simțul posibilului. Omul dotat cu așa ceva nu va spune, spre exemplu: s-a întîmplat, se va întîmpla sau trebuie să se întîmple cutare sau cutare lucru; el își va imagina: ar putea, ar trebui să se întîmple cutare lucru; și cînd
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
lucru; el își va imagina: ar putea, ar trebui să se întîmple cutare lucru; și cînd îi spunem despre un lucru că este cum este, el gîndește că ar putea la fel de bine să fie și altfel. Am putea, astfel, defini simțul posibilului ca pe facultatea de a gîndi tot ceea ce ar putea fi la fel de bine și de a nu considera mai important atît ceea ce este cît și ceea ce nu este"151. Musil construiește două figuri. "Omul realului" are un anumit simț
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
simțul posibilului ca pe facultatea de a gîndi tot ceea ce ar putea fi la fel de bine și de a nu considera mai important atît ceea ce este cît și ceea ce nu este"151. Musil construiește două figuri. "Omul realului" are un anumit simț al posibilului: pentru el, posibilul este dat și cunoscut (prin previziuni și calcule); posibilul reprezintă evoluția conservatoare a realului. "Omul posibilului" are un anume simț al realului: percepînd realul pe fond de posibil, realitatea este pentru el "posibilizare", iar posibilul
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
cît și ceea ce nu este"151. Musil construiește două figuri. "Omul realului" are un anumit simț al posibilului: pentru el, posibilul este dat și cunoscut (prin previziuni și calcule); posibilul reprezintă evoluția conservatoare a realului. "Omul posibilului" are un anume simț al realului: percepînd realul pe fond de posibil, realitatea este pentru el "posibilizare", iar posibilul este tot timpul invenție. În viziunea sa, posibilul primează asupra realității. Dumnezeul experimentator al lui Musil se opune atît celui imaginat de Spinoza cît și
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
carte încearcă să dea o dimensiune filosofică speranței care se află în lume"153. Viața e deschisă, lumea e în mod activ întoarsă către deschiderea orizontului, omul e purtat de o efervescență utopică explică filosoful german. El opune "realismului real" (simțul faptelor), "capacitatea utopică". Utopia de care e vorba aici n-are nimic de a face cu elucubrațiile himerice, cu reveriile abstracte. Utopia pe care o analizează este "posibilul real" (el vorbește despre "concretul utopic"). A nu se confunda cu "posibilul
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
rezuma, numim realism modul de a fi în lume care presupune că lumea este un conținător, o constrîngere, ceva independent. Realism implică exterioritate: credem în existența a ceva exterior, mai puternic decît dorința și voința, care se impune spiritului, corpului, simțurilor (văzului, simțului tactil...). Această definiție se întîlnește cu definiția formulată de Searle: "Ce este realismul? Pentru moment am definit realismul ca teza potrivit căreia lumea există independent de reprezentările noastre despre lume." Realismul este o teorie ontologică. Realitatea este, înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
realism modul de a fi în lume care presupune că lumea este un conținător, o constrîngere, ceva independent. Realism implică exterioritate: credem în existența a ceva exterior, mai puternic decît dorința și voința, care se impune spiritului, corpului, simțurilor (văzului, simțului tactil...). Această definiție se întîlnește cu definiția formulată de Searle: "Ce este realismul? Pentru moment am definit realismul ca teza potrivit căreia lumea există independent de reprezentările noastre despre lume." Realismul este o teorie ontologică. Realitatea este, înainte de toate, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
de umiditate, de roșeață, de aciditate și veți da la o parte însăși cireașa, pentru că ea nu e nimic altceva decît aceste senzații. Cireașa, vă zic, nu e decît un mănunchi de impresii sensibile sau de idei percepute de diferitele simțuri (...). Dar, dacă prin cuvîntul "cireașă" vreți să numiți o natură necunoscută, distinctă de toate aceste calități sensibile, și prin existența ei ceva distinct de percepția pe care o avem despre ea, atunci vă asigur că nici eu, nici altcineva din
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]