12,591 matches
-
Miletului: a făcut să izbucnească în plâns publicul teatrului; a fost condamnat la o amendă de o mie de drahme pentru că a amintit despre nenorociri atât de apropiate și i-a fost interzis oricui ca pe viitor să reia această dramă". Din cauza acestei interdicții, Eschil situează Perșii în tabăra dușmană și nu la Atena. Piesa, creată în 472, evocă, la numai opt ani de la evenimente, victoria de la Salamina, scump câștigată, unde grecii i-au zdrobit pe perși. Așa cum va face mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trezește nicio milă spectatorului. În schimb, dacă sunt uniți printr-o relație de alianță, violența izbucnește între ei ca un scandal contra naturii, trezind milă și groază spectatorului. Din cauza rarității actelor de violență între cei apropiați, autorii dramatici își situează drama în aceleași familii, cea a Labdacizilor, cea a Atrizilor, după cum remarcă Aristotel, în capitolul 13 al Poeticii: "La început, poeții tratau la fel orice fabulă le venea la îndemână, în timp ce astăzi cele mai frumoase tragedii sunt compuse despre istoria unui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1 Teatrul grec (reconstituire a teatrului din Delos) El emite ideea că autorul dramatic trebuie să țină seama de spectacol, chiar din stadiul conceperii textului. Este necesar să "își aducă lucrurile sub ochi" și să-și imagineze de la bun început drama în spațiu. "Pentru a compune istorisiri și pentru expresie, pentru a le da forma terminată, trebuie să-și aducă la maximum scena sub ochi căci astfel cel care vede ca și cum ar asista la acțiuni ar ști cu mai multă eficacitate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
interpretează invers gândirea. Marile curente baroce, cel francez și cele străine, care predică neregularitatea, precum Lope de Vega în Arta de a face comedii, îl contestă pe Aristotel, dar, vom vedea, nu pot decât să se poziționeze în raport cu el. Teoreticienii dramei, Diderot, Beaumarchais, Louis-Sébastien Mercier în Franța, Lessing în Germania, Goldoni în Italia, întrețin cu el, peste secole, un dialog interminabil care se continuă, încă și mai polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și Artaud
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
iar cealaltă Antigonei lui Sofocle. Am înțeles că această duplicitate de acțiuni putuse dăuna piesei sale, care de altfel era plină de multe părți frumoase". De aceea, când compune Tebaida, a cărei materie o împrumută din Fenicienele, Racine își centrează drama exclusiv pe conflictul dintre Eteocle și Polinice. Unitatea de acțiune, lucru arătat de Aristotel, este o exigență proprie teatrului, cu care genul narativ, ce poate înmulți în voie episoadele, nu este niciodată confruntat. Ea este legată de percepția globală a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de inegalitatea comportamentului său28 și de adevărata lui incertitudine care este un viciu în artă ce nu a fost remarcat de Observator, dacă nu ar fi suficient ceea ce spune el pentru a ne face să-i aprobăm cenzura." Reacțiile teoreticienilor dramei, în secolul al XVIII-lea, vor fi identice. Louis-Sébastien Mercier, care va face totuși elogiul Cidului, prezentându-l ca pe "o adevărată dramă" în care zugrăvirea tandreței filiale atinge niveluri ale emoției rar egalate, condamnă din nou, în 1773, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu ar fi suficient ceea ce spune el pentru a ne face să-i aprobăm cenzura." Reacțiile teoreticienilor dramei, în secolul al XVIII-lea, vor fi identice. Louis-Sébastien Mercier, care va face totuși elogiul Cidului, prezentându-l ca pe "o adevărată dramă" în care zugrăvirea tandreței filiale atinge niveluri ale emoției rar egalate, condamnă din nou, în 1773, în Despre Teatru, sau Noul Eseu despre arta dramatică (Du Théâtre, ou Nouvel Essai sur l'art dramatique), scena de dragoste dintre Rodrigo și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu pot trece în acțiune, și că toți Anticii aduc deseori pe scenă actori care nu au nimic altceva de spus, în afară de faptul că vin dintr-un loc și că se întorc într-altul." Adresată de un personaj implicat în dramă altuia pe care asta îl privește tot atât de mult, povestirea nu este verosimilă decât dacă face parte integrantă din dialog. Funcția sa de informare în raport cu publicul trebuie să fie mascată cu grijă. Trebuie să pară plauzibil ca ea să apară la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de a face din spațiul scenic și din spațiile dramaturgice ce-l prelungesc o reflectare a spațiului referențial. O topologie realistă a locurilor presupus alăturate scenei, ignorată în dramaturgiile anterioare, începe să se constiuie timid, devenind mai complexă începând cu drama burgheză. Unitatea de loc generează, ca și unitatea de timp, un oarecare număr de dificultăți pentru autorul dramatic ce trebuie să motiveze venirea diferitelor personaje fără să pună în pericol verosimilul acțiunii. Într-un decor unic, într-adevăr, motivațiile ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
rang înalt, într-un trecut îndepărtat. Pentru Bajazet (Baiazid), singura dintre tragediile sale în care pune în scenă evenimente cvasi contemporane, Racine explică, în A doua prefață, că a reintrodus o distanță între spectatori și personaje prin îndepărtarea în spațiu. Drama se petrece în Turcia, regiune misterioasă prin exotismul său, pentru spectatorii secolului al XVII-lea. "De fapt, nu l-aș sfătui pe vreun autor să ia ca subiect al unei tragedii o acțiune atât de modernă ca aceasta, dacă ea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
legate prin relații de alianță, așa cum le definește Aristotel, alianță de sânge, căsătorie sau prietenie, pentru ca intensitatea pateticului să fie maximă. Cei doi autori dramatici nu uzează totuși de relațiile de alianță în același fel. Corneille situează în majoritatea timpului drama eroului în cadrul conflictului dintre două datorii, cea care este prescrisă de relațiile de sânge, cea care este dictată de relațiile de dragoste sau de prietenie. Aceasta este forma pe care o îmbracă la el dilema. "Opozițiile între sentimentele firești și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
puțin elevat și nu se apropie de frumusețea și strălucirea celorlalte, dacă nu împrumută din pompa versurilor sau din măreția spectacolului sau din orice alt agrement care vine din altă parte decât de la subiect." (Discurs despre Tragedie) Rareori situează Corneille drama numai la nivelul transgresiunii alianței de sânge. El tratează desigur de două ori, în 1635 în Medeea și în 1661, în Lâna de aur (La Toison d'or) povestea Medeei care-și omoară copiii avuți cu Iason pentru a-l
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o decide în curând. Relația tată/fiică este și ea funestă. Agamemnon ordonă moartea Ifigeniei, chiar dacă sacrificiul este impus de o cauză politică. Trebuie ca vânturile să fie favorabile pentru ca armata grecilor să poată pleca pe mare înspre Troia. Deci drama raciniană are loc întotdeauna la nivelul transgresării incestului, într-o relație de ură primitivă, în timp ce la Corneille, conflictul se naște între două relații de dragoste, una având legături de rudenie, cealaltă fiind în legătură cu dragostea sau cu prietenia. 7.5. Greșeala
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Pentru a se justifica, Racine se ascunde după spusele lui Tacit, "cel mai mare pictor al Antichității", din care s-a inspirat pentru a-și crea personajul. El se mai justifică prin faptul că tratează aici mai mult despre o dramă privată decât despre o dramă politică. "Nero este aici în mediul său privat și în cadrul familiei sale, iar ei (docții) mă vor scuti de a le aduce la cunoștință toate pasajele care ar putea ușor să le dovedească faptul că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se ascunde după spusele lui Tacit, "cel mai mare pictor al Antichității", din care s-a inspirat pentru a-și crea personajul. El se mai justifică prin faptul că tratează aici mai mult despre o dramă privată decât despre o dramă politică. "Nero este aici în mediul său privat și în cadrul familiei sale, iar ei (docții) mă vor scuti de a le aduce la cunoștință toate pasajele care ar putea ușor să le dovedească faptul că nu am a-i face
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
facă." Pentru Racine, nu ar putea să existe vreo îndoială asupra identității victimei. Ucigașul își înfăptuiește actul în deplină cunoștință de cauză. Ceea ce ignoră eroii lui Racine este numai consecința pe care actul o va avea asupra lor înșiși. "Pateticul dramei raciniene constă în cea mai teribilă dintre descoperiri de către personaje: oroarea acțiunilor lor", scrie Eugène Vinaver în Conversații despre Racine (Entretiens sur Racine, Nizet, 1984). Hermione cunoaște identitatea victimei sale, dar nu-și dă seama, în momentul în care ordonă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de Aristotel, asta rezultă din faptul că tragedia corneliană exaltă măreția omului, în timp ce tragedia greacă, ca și cea a lui Racine, deploră neputința umană. De aceea, Corneille încearcă să înlocuiască teama cu alte pasiuni, ca admirația virtuții, deschizând astfel calea dramei burgheze. " În admirația față de virtutea sa, scrie el în Examen la Nicomède, găsesc o modalitate de a purifica pasiunile, de care nu a vorbit Aristotel, și care este poate mai sigură decât aceea pe care o prescrie pentru tragedie prin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în fața spectatorilor, imaginea vreunui viciu, că aproape nu au altceva în minte decât aceste nebunii; se va vedea atunci cu ușurință că este imposibil să unești această meserie cu puritatea Religiei noastre." (Tratat despre Comedie, cap. 2) Capitolul III Revoluția dramei În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un val zdruncină din adâncuri teatrul european, doborând principiile imuabile care îl fondau din Antichitate pentru a-i pune baze noi. Pregătită încă înainte, chiar, de nașterea Clasicimului, de precursori precum
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-i pune baze noi. Pregătită încă înainte, chiar, de nașterea Clasicimului, de precursori precum Guarini în Italia, Tirso de Molina în Spania, Ogier în Franța, această revoluție se realizează datorită a doi teoreticieni majori, Diderot și Louis-Sébastien Mercier. Creatori ai dramei burgheze, ei îl vor influența profund pe Lessing care, fondând teatrul german, se plasează sub egida lor. Goldoni, a cărui operă îmbracă o originalitate de netăgăduit, participă și el, datorită reformei pe care o întreprinde, la această mișcare. În ciuda specificității
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reflectare, profund novatoare, este de o importanță majoră, chiar dacă nu a produs în Franța vreo capodoperă. Introducând o ruptură definitivă cu concepțiile antice și clasice, ea face ca teatrul Vechiului Regim să treacă în lumea modernă. Este deschis drumul pentru drama romantică, care se angajează cu hotărâre pe el, păstrând majoritatea principiilor dramei burgheze, părăsind totuși un imperativ important, acela al realismului, pe care teatrul naturalist se va grăbi să-l reinstaleze. 1. Lope de Vega și precursorii dramei La începutul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Franța vreo capodoperă. Introducând o ruptură definitivă cu concepțiile antice și clasice, ea face ca teatrul Vechiului Regim să treacă în lumea modernă. Este deschis drumul pentru drama romantică, care se angajează cu hotărâre pe el, păstrând majoritatea principiilor dramei burgheze, părăsind totuși un imperativ important, acela al realismului, pe care teatrul naturalist se va grăbi să-l reinstaleze. 1. Lope de Vega și precursorii dramei La începutul secolului al XVII-lea, în Europa, în epoca barocă, cu câteva decenii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
drumul pentru drama romantică, care se angajează cu hotărâre pe el, păstrând majoritatea principiilor dramei burgheze, părăsind totuși un imperativ important, acela al realismului, pe care teatrul naturalist se va grăbi să-l reinstaleze. 1. Lope de Vega și precursorii dramei La începutul secolului al XVII-lea, în Europa, în epoca barocă, cu câteva decenii înainte ca în Franța să se fi impus clasicismul, unii partizani ai neregularității concep un teatru în libertate. Guarini, în Italia, își publică Compendiul poeziei tragi-comice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
artă de a face comedii, în 1609, Ogier, în Franța, Prefața la A doua ediție a lui Tyr și Sidon, tragi-comedie de Jean de Schélandre, din 1628. Principiile lor anunță, cu un secol și jumătate mai înainte, pe cele ale dramei. Numai teatrul elisabetan, care vede totuși, de la 1558 la 1642, sub cele trei domnii a Elisabetei, a lui Iacob I și a lui Carol I, marile creații ale lui Marlow, Shakespeare, Ben Jonson, Cyril Tourneur etc., nu are teoreticieni. Câteva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să luăm în considerare starea teatrului înainte de apariția Clasicismului. Arta nouă de a face comedii [în aceste vremuri] (Arte nuevo de hacer comedias en esto tiempo)1 de Lope de Vega (1562-1635) este un text novator care pregătește calea pentru dramă. În acest discurs, pronunțat în fața Academiei de la Madrid înainte de 1608, și publicat în 1609, Lope de Vega, care a produs deja patru sute douăzeci și patru de piese de teatru 2, își apără arta împotriva detractorilor care îi reproșează că se îndepărtează de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
singură acțiune, aveți grijă ca fabula să nu fie nicidecum episodică, prin asta vreau să spun, că nimic nu intră acolo care se îndepărtează de prima structură; nici nu putem nimic lua din ea fără a distruge toată combinația."4 Drama burgheză, apoi cea romantică, va menține și ea această unitate. Ea nu va fi repusă în discuție, în teatrul occidental, decât la începutul secolului al XX-lea, de către Expresioniști, în țările Europei de Nord, de Jarry, apoi de Apollinaire și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]