14,797 matches
-
decât murind și învingând moartea: Înseamnă a învinge moartea prin moarte"44. În Așteptându-l pe Godot, Samuel Beckett schițează un om încremenit într-un prezent al nimicului, al dialogului fals, închis în monologul singurătății în doi. Personajele așteaptă un "dumnezeu" care nu vine. Părintele Stăniloae a văzut bine: în realitate, Dumnezeu îl așteaptă pe om. Mai mult, îi iese kenotic în întâmpinare (katabasis). Prin acest act, Dumnezeu unește timpul cu eternitatea spre a o face accesibilă pe cea din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
intensifică în gândirea modernă cu cât subiectivitatea se modelează pe obiectivitatea științifică și devine pură funcțiune a acesteia"92. Frază mustind de echivoc, de îndată ce părăsim sistemul de referință ateist și descoperim, în teologia Părintelui Stăniloae, subiectivitatea personalistă (nerepresivă), izvorând din Dumnezeul personal în Treime, ceea ce nu contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul său interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială, metafizica și teologia trebuiau să fie depășite, dar pentru clișeele lor, care au împins gândirea în ideologii. Golite de utopii, ele, însă, pot fi recuperate chiar la modul postmodern, așa cum au procedat Heidegger
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
epigonismului. Epigonii săi, spre deosebire de ai lui Nietzsche, sunt doar măști râzânde, sub care străjuiește nimicul: "Iară noi? Noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru, fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!" De aceea, pentru Eminescu, eterna reîntoarcere, ca simplă mișcare de preluare a măștilor din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mort, redus, adică, la neant. Pământul e în viziunea lui Eminescu o instanță divină coborâtoare, ceva de felul kenozei Mântuitorului, destinat sacrificiului, adică morții, care echivalează cu neantizarea egoismului nostru funciar. Sacrificiul Demiurgului se insinuează ca anihilare a monismului (unicității) Dumnezeului non-treimic, care încă poate fi cel al Vechiului Testament. Antropologia eminesciană este extrem de tulburătoare și de enigmatică. La poetul nostru, revolta lui Lucifer capătă nuanțe nemaiîntâlnite și ea se arată ca o revoltă împotriva unicității lui Dumnezeu încă iudaic, vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și de enigmatică. La poetul nostru, revolta lui Lucifer capătă nuanțe nemaiîntâlnite și ea se arată ca o revoltă împotriva unicității lui Dumnezeu încă iudaic, vechi testamentar. Eminescu e convins să răul egoismului care bântuie omenirea e o reminiscență a Dumnezeului nontreimic: "Făcuți suntem / După asemănarea-acelui mare / Puternic egoist, carele singur / Îmbrăcat în mărirea-i solitară / Ridică-n cer înnourata-i frunte. În van voim a reintra-n natură, / În van voim a scutura din suflet / Dorința de mărire și putere
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noapte") duce la preferința pentru poveste, care în imaginația lui ar fi ruptă de Grund, neorientată spre origine, ci spre ființa reală. Dar același lucru gândește și Eminescu, însă originea pe care o refuză el este identitatea ca unicitate a Dumnezeului non-treimic și întoarcerea la Dumnezeul care a primit sacrificiul venind pe pământ și redându-i lumina prin moarte. Omul eminescian redevine copil prin credință. De fapt, aceeași este și ținta supraomului nietzschean. Paradoxal, jocul simulacrelor postmoderniste este o piedică la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poveste, care în imaginația lui ar fi ruptă de Grund, neorientată spre origine, ci spre ființa reală. Dar același lucru gândește și Eminescu, însă originea pe care o refuză el este identitatea ca unicitate a Dumnezeului non-treimic și întoarcerea la Dumnezeul care a primit sacrificiul venind pe pământ și redându-i lumina prin moarte. Omul eminescian redevine copil prin credință. De fapt, aceeași este și ținta supraomului nietzschean. Paradoxal, jocul simulacrelor postmoderniste este o piedică la reîntoarcerea în copilărie, deși pariază
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ne rămâne inaccesibil. Așa și este: rațiunea umană este destinată să cunoască lumea fenomenală, ființa ca Dasein, în limbajul lui Heidegger. Nu altceva susține și teologia creștină. Numai că postamentul filosofiei postmoderniste este nihilismul dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu), pe când teologia se construiește de la antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
bunăoară, ci introduce perspectiva cea mai optimistă în lume, echivalând cu o creație continuă. Adică nihilismul inițial, dus până la capăt, e cu adevărat singura chance a lumii, cum zicea Vattimo, căci numai refuzând Identicul, centrul, lumea viază cu adevărat. Un Dumnezeu, presupun filosofii diferenței, s-ar fi comportat "tiranic", n-ar fi lăsat lumea liberă, împreună cu omul, să se repete în noi ipostaze la nesfârșit. Or, adevărul e tocmai contrariul, încât sofistica cea mai dezolantă se insinuează în speculația postmodernistă. Problema
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unei ființe infinite prin mijloace finite". Așadar, transmodernismul deschide calea cunoașterii speciale, prin revelație, iar nu prin "complexele de cultură" asumate de modernism și de postmodernism, în lumina relativismului care însoțește orice schimbare de paradigmă culturală. Conform acestora, există un Dumnezeu al medievalismului mistic, altul al postmodernismului empiric ș. a. m. d. "A încerca să-L cunoști pe Dumnezeu prin asemenea căi de cunoaștere limitate e ca și cum ai încerca să ții tot nisipul din lume în palma ta". Există un fundament biblic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de la Princeton și comilitonii. Neo-gnosticii își proclamă opțiunea pentru o religie prin excelență monoteistă. Nimic de reproșat, fiindcă toate marile religii contemporane sunt monoteiste. Dar ei n-au sesizat posibilitatea existenței capcanelor în monoteism, prima dintre ele fiind ispita panteistă. Dumnezeul gnostic e difuz. Filosofii introduc conceptul de transversal, care, folosit cu abilitate, ar fi putut deschide calea transmodernității. Ion Popescu-Brădiceni l-a și inventat în acest scop (numindu-l transversalie), dar ca instrument al unei hermeneutici transmoderniste 273. Dumnezeu-Spirit deține
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Monismul lor se-ntoarce la etica omogenizantă a materiei macrofizice, deși pretind a porni de la Spirit. Dar mai există și o mare doză de mistificare și de mutilare a monoteismului creștin. Ei cred că achizițiile științei contemporane pledează pentru un Dumnezeu unic, care nu mai are nevoie să se ipostazieze Treimic în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Pentru ei, reluând celebra profeție a lui Nietzsche, "Iisus, și nu Dumnezeu, este cel care a murit, pentru miliardele de oameni și miliardele de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cotată ca superioară Treimii creștine, deoarece ultima e integral "masculină", pe când prima include central feminitatea zeiței Isis, alături de Osiris și de Horus. Iisus a fost, în realitate, un magician, inițiat în misterele egiptene și în această postură a făcut "minuni". Dumnezeul lui era Helios (Amon-Ra), dovadă ultimele cuvinte spuse pe cruce, Eli! Eli! Lama sabactani?, care, în traducere corectă semnificau: "Soare! Soare! De ce m-ai părăsit?" De altfel, în acele momente cerul se întunecase, aluzia la Soare fiind și mai evidentă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fiind condamnate a fi un fenomen sectar sau elitar, specific narcisismelor de grup. În zona de non-rezistență absolută e vidul plin al logicii cuantice, acel nimic care produce lumi, prescris ca atare de Sfânta Scriptură, căruia Basarab Nicolescu îi spune Dumnezeul Nimic 327, dar care poate lăsa loc unei ambiguități care să ne arunce în eroare, căci nu Dumnezeu este Nimic, ci a creat lumea din nimic, confirmând plinătatea vidului. Este adevărat că taoismul identifică vidul cu Dumnezeu (Dao), dar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai tainice daruri făcute de Dumnezeu omului, în timp sălășluind șansa mântuirii. Clipa zeletiniană se apropie de momentul hotărârii omului de a deschide la bătaia în poartă a lui Dumnezeu: Clipa descarcă / din suflet greul, / deodată parcă-n / el văd Dumnezeul". Astfel arată concentrările gândului afectiv la C. D. Zeletin, concentrări rafinate, de mare poet, deschizător de drumuri către o nouă paradigmă poetică. Dialogul său cu Dumnezeu, pe care arareori îl numește, este atât de interiorizat, încât se poate vorbi, oximoronic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
n. n.). Și totuși gândirea sa are intonații religioase". Ființa "se dă" omului prin Lichtung "și ea îl interpelează pe om", pentru el Ființa nefiind Dumnezeu, "ci o infinită alteritate"408. Dar în teologia Părintelui Stăniloae chiar așa stau lucrurile cu Dumnezeu care "îl interpelează pe om" într-o "infinită alteritate" Treimică. Ontologia fundamentală a lui Heidegger este una dintre marile opere ale transmodernității avant la lettre, din secolul al XX-lea. De aceea, reamintesc, filosoful și teologul grec contemporan, Christos Yannaras
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
1.15). Scopul legii era sedeq, interpretat de obicei prin „dreptate” sau „virtute”, si însemna „calea cea dreapt]” sau ceea ce este normal. În Deuteronom st] scris: Sedeq, sedeq, vei tr]i și vei moșteni p]mântul pe care Iahve, Domnul Dumnezeul ț]u, ți-l d]. (Deut. 16.20). Sedeq este exprimat în legea biblic] atât sub form] cazuistic] (jurisprudenț]), cât și apodictic] (obligație). Când legea a fost consfințit] ca fiind aplicabil] în toate timpurile și tuturor generațiilor, a luat formă
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
ce faci tu acum. Hainele s]-ți fie albe, în orice vreme, si untdelemnul s] nu-ți lipseasc] de pe cap! Gust] viața cu nevasta, pe care o iubești în tot timpul vieții tale deșarte, pe care ți-a dat-o Dumnezeu sub soare, în aceast] vreme trec]toare; c]ci această îți este partea în viat], în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. Tot ce g]sește mâna ta s] fac], f] cu toat] puterea ta! C]ci în locuința
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
oameni. Proteste profetice deplâng violarea drepturilor celor s]răci, ale v]duvelor și orfanilor de c]tre cei bogați și puternici. În secolul al VIII-lea î.Hr., Miheia a cerut poporului: „Faceți dreptate, iubiți bun]tatea și fiți umili în fața Dumnezeului vostru” (6.8). Amenințarea profetic] a dezastrului, îndreptat] împotriva poporului în aceeași perioad], i-a însp]imântat pe unii, ins] a fost ignorat] și luat] în batjocur] de altii (Isaia. 28.14-22). Spre sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., s-
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
împotriva aproapelui ț]u; (f) s] nu poftești nimic din ceea ce este al aproapelui ț]u (inclusiv nevasta aproapelui ț]u, ceea ce arăt] c] Decalogul nu este chiar un monument închinat sensibilit]ții feministe). Celelalte patru porunci („Eu sunt Domnul Dumnezeul ț]u...”, „S] nu ai alți dumnezei afar] de Mine”, „S] nu iei numele Domnului Dumnezeului ț]u în deșert”, „Adu-ți aminte de ziua de odihn], că s] o sfințești”) se refer] la aspecte teologice și canonice. Mai tarziu
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
poftești nimic din ceea ce este al aproapelui ț]u (inclusiv nevasta aproapelui ț]u, ceea ce arăt] c] Decalogul nu este chiar un monument închinat sensibilit]ții feministe). Celelalte patru porunci („Eu sunt Domnul Dumnezeul ț]u...”, „S] nu ai alți dumnezei afar] de Mine”, „S] nu iei numele Domnului Dumnezeului ț]u în deșert”, „Adu-ți aminte de ziua de odihn], că s] o sfințești”) se refer] la aspecte teologice și canonice. Mai tarziu, rabinii au ales s] deduc] sau nu
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
inclusiv nevasta aproapelui ț]u, ceea ce arăt] c] Decalogul nu este chiar un monument închinat sensibilit]ții feministe). Celelalte patru porunci („Eu sunt Domnul Dumnezeul ț]u...”, „S] nu ai alți dumnezei afar] de Mine”, „S] nu iei numele Domnului Dumnezeului ț]u în deșert”, „Adu-ți aminte de ziua de odihn], că s] o sfințești”) se refer] la aspecte teologice și canonice. Mai tarziu, rabinii au ales s] deduc] sau nu din Biblie aceast] împ]rțire pe categorii: între obligații
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
important] doctrin] etic] a Bibliei ebraice: imitatio Dei, imitarea lui Dumnezeu (vezi eseurile scrise de Saphiro și Buber în Kellner, 1978). Doctrina biblic] legat] de imitatio Dei se concretizeaz] în versete precum: „Fiți sfinți, c] Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev. 19,2); „Acum, Israele, ce altă cere de la tine Domnul, Dumnezeul ț]u decât s] te temi de Domnul, Dumnezeul ț]u, s] umbli în toate c]ile Lui, s] iubești și s] slujești Domnului, Dumnezeului ț]u
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
scrise de Saphiro și Buber în Kellner, 1978). Doctrina biblic] legat] de imitatio Dei se concretizeaz] în versete precum: „Fiți sfinți, c] Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev. 19,2); „Acum, Israele, ce altă cere de la tine Domnul, Dumnezeul ț]u decât s] te temi de Domnul, Dumnezeul ț]u, s] umbli în toate c]ile Lui, s] iubești și s] slujești Domnului, Dumnezeului ț]u, din toat] inima ta și din tot sufletul ț]u” (Deut. 10,12
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]