13,698 matches
-
precedentă nu o serviseră din cauză că a explodat o conductă de gaze la bucătărie și nu s-a putut pregăti mâncarea. Așteptând să fim scoși imediat și survenind o întârziere, am simțit o căldură în tot organismul. Simțeam cum îmi ard obrajii și gâtul, iar mâinile mi-au devenit roșii. Sufletește deveneam indiferent, blazat și lipsit de voință. Încercam să analizez ce se întâmplă cu mine, dar nu puteam, funcțiile intelectuale nu mai funcționau normal. Cineva, străin de mine, acționa asupra voinței
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
ajuns în capul ulicioarei pe care era casa, la poartă și în curte nu era loc de intrare. Finu’ Vasile striga cu autoritate: Dați-vă la o parte! A venit nașu’. Mi se făcea rușine și simțeam că-mi ard obrajii. Toată lumea era nedumerită, priveau mai ales la vestimentația mea; un oftat prelung, cu adâncă mirare în ochi, mă urmărea când treceam cu greu printre dânșii. Câteva femei voiau să-mi sărute mâinile, dar eu nu pricepeam intenția lor și ele
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
chema Petre Albu. Avea voce plăcută de tenor și antrena toată suflarea să laude pe Domnul. Am cerut voie să citesc Apostolul; mi-a trebuit o mare putere să-mi stăpânesc izbucnirea în plâns, deși lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, de bucuria pe care o simțeam în fața Dumnezeului celui Viu, care mă trecuse prin atâtea încercări și mă adusese acum înaintea Lui și a celor ce făceau acum cu mine un singur trup, ca o mărturie a puterii Lui. În timpul
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
La Fontaine, recurgînd la ceea ce Iorga considera drept o minciună convențională. Au pretins că "indivizii care au comis ofensa erau agenți bolșevici din Basarabia", iar scuzele au fost acceptate. Așa cum explica Iorga, "a trebuit să spună acest lucru ca să spele obrazul țării"100. La 30 ianuarie 1933, zgomotoasa paradă cu torțe pe sub Poarta Brandenburg anunța Machtergreifung-ul lui Hitler. Începuse marea dramă a Occidentului creștin, iar omul care apăruse din neant va duce Europa la tragedie. Iorga nu avea nici un fel de
Nicolae Iorga - O biografie by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1017_a_2525]
-
să mă descriu pe mine cel adevărat. Sunt zvelt și de înălțime mijlocie. Am o față ovală, cu un nas mic, drept, buze subțiri, și un ten deschis, uniform, delicat, care roșește ușor. Când ceva mă irită sau mă contrariază, obrajii mi se aprind ca para focului. Această trăsătură care pe vremuri mă supăra, a devenit mai târziu un fel de „marcă a fabricii“; și când am început să fiu considerat, în profesiunea mea, un tiran, s-a dovedit, în chip
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Wagner. Teatrul e un lăcaș de obsesii. Nu e un dulce tărâm al visurilor. Șomaj, sărăcie, deziluzii, cumplită nehotărâre (să mă apuc acum de asta și s-o pierd mai târziu pe cealaltă?), realitate pisată care ți se aruncă în obraz; și, aidoma ca în viața de familie, descoperi curând limitele înguste ale sufletului omenesc. Cu toate acestea, teatrul gravitează în jurul obsesiei. Toți dramaturgii și regizorii buni și majoritatea (nu chiar totalitatea) actorilor sunt oameni obsedați. Numai genii ca Shakespeare au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
alb, buclat, răspândea o veselă nepăsare, care nu învățase să îmbătrânească. Eu purtam blugi și o cămașă albă care-mi ieșise afară din pantaloni. Văzând cravata lui Gilbert, acul de cravată, discretul (sau mă înșelam oare?) fard care-i acoperea obrajii, m-am lăsat cuprins de un rapid val de milă disprețuitoare față de el, concomitent cu satisfacția stârnită de ținuta mea atât de potrivită, de vigoarea mea. L-am văzut pe Gilbert devenind conștient de toate acestea: mila, ținuta mea adecvată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ținea poșeta strâns lipită de piept și tremura ușor. Arăta ceva mai slabă. Părul bogat, pufos, castaniu deschis ca scorțișoara îi cădea pe umeri liber și încâlcit, iar briza i-l sufla, lăsând să i se vadă albul pielii capului. Obrajii îi erau foarte împurpurați, dar stătea perfect dreaptă și se uita la mine, iar gura roșie, de culoarea cărămizii arse, era fermă, exprimând bravură: o nobilă fecioară aflată înaintea execuției. Și Lizzie arăta mai bătrână, oricum mai bătrână decât fetișcana
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și am oprit-o din nou. — Nu. Nu vreau îmbrățișările și sărutările tale. Trebuie să pleci și să chibzuiești limpede. Câteva picături de ploaie porniră să cadă, și pe rochia ei albă apărură pete lungi, întunecate. Își atinse cu palmele obrajii înfierbântați și apoi, în continuarea aceleiași mișcări, se aplecă și își culese geanta de pe jos. — Pleacă, Lizzie, fetițo, nu vreau să ajungem la o discuție confuză sau la ceartă. La revedere. Scoase un scâncet jalnic, se întoarse și o zbughi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Da. — Și eu la fel. M-am pensionat. Unde locuiești? — Sus pe deal. — Într-unul din bungalovuri? — Da. Apoi adăugă: E o vedere frumoasă. Și ea se bâlbâia. Batista cu care se tamponase îi întinsese puțin ruj de buze pe obraji. — Te-ai măritat, nu-i așa - ești încă... Vreau să spun, soțul tău încă mai... adică acum... ai un soț? — Da, da, o, da. Soțul meu trăiește... e cu mine, da... locuim... locuim acolo. Am rămas tăcut, în timp ce un întreg
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
pe chip o expresie de spaimă, care s-a spulberat pe dată. Pe urmă n-am mai putut vedea nimic decât ochii ei mari, aproape violeți, oarecum înghețați și voalați, de parcă priveau dincolo de mine. Am simțit că mi se aprind obrajii, blestematul val de roșeață năpădindu-mi gâtul și fa]a. În mod deliberat, nu-mi pregătisem nici o frază. Am spus doar: — Scuză-mă, tocmai treceam pe aici reîntorcându-mă dintr-o plimbare, și m-am gândit să intru pentru o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
putea să-l ajut. — Să-l ajuți? Da, de ce nu? De pildă bănește, sau... am o largă experiență a lumii, Hartley... oricum, a unei anumite lumi. Ce vrea să fie, ce studiază? Hartley scoase un suspin adânc, apoi își frecă obrajii cu mâinile-i roșii. Își scoase batista, cea pătată cu ruj de buze. Ochii i se umplură de lacrimi. — Hartley... draga mea... — A plecat, a fugit, e pierdut, nu știm unde e. N-am mai aflat nimic despre el de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
emfatică, și încă nu deschisese ușa. Fără îndoială, dorea ca în momentul când va deschide ușa s\ mă expedieze cât mai rapid. M-am simțit trădat de blestemata mea tendință de a roși. Fața și gâtul meu își schimbaseră culoarea, obrajii îmi ardeau. Am răspuns pe cât de degajat și rece am putut: — Bine, e în ordine, dar sper să revii la gânduri mai bune. La urma urmei, suntem vecini. Și dacă-ți închipui că sunt mare ștab, ori că mă țin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
când am ajuns în sat, pășeam agale. Senzațiile sfredelitoare de furie, frică și de rușine clocotitoare începeau să se domolească treptat. Fugisem ca un câine bătut? Am hotărât că răspunsul la această întrebare nu avea nici o importanță. Mi-am atins obrajii încinși și mi i-am răcorit cu dosul palmelor. Și pe măsură ce senzațiile violente se înmuiau, un alt sentiment mai întunecat, mai adânc, a ieșit cu încetul la suprafață. Sau mai curând era vorba de două sentimente, strâns, sumbru împletite laolaltă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
fost o provocare la război. Eu am rămas așezat. Lizzie purta un impermeabil cafeniu-deschis și o eșarfă indiană, foarte lungă, galbenă, pe care acuma și-o desfășură din jurul gâtului, o împături cu grijă, și o așeză pe masă, lângă poșetă. Obrajii îi erau roșii ca para focului (la fel și ai mei). Părul îi era acoperit de perluțe de apă. Poate că ploua afară. Rosina ridică scaunul și-l trânti într-o parte, pe lespezile de pe jos. Apoi îmi strigă: — Ești
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
am adresat lui Lizzie: — Plouă? Lizzie mi-a răspuns: — Nu cred. Am continuat: — Rosina tocmai se pregătea să plece. M-am ridicat exact la timp și am dat ocol mesei, așa încât ghearele sângerii ale Rosinei, dând să se înfigă în obrazul meu, abia de-mi atinseseră gâtul. Lizzie se retrase către ușă. Am înfruntat furia Rosinei, având masa între noi doi. — Ascultă-mă! Nu te-am mințit. Nu există nici un fel de aranjament între mine și Lizzie. A picat din senin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
spus. Ce mișcător! exclamă Rosina. Dar ce i-ai spus, Charles, hai să auzim adevărul! Înșfăcă poșeta lui Lizzie, o aruncă pe jos și o izbi cu piciorul. Lizzie nu-i dădu nici o atenție, se uita fix la mine, cu obrajii arzându-i de emoție, cu buzele umede și ochii iluminați de abnegația autodăruirii. Eram foarte mișcat. — Lizzie, drăguțo... fat\ dragă... — Ai venit plasată, Lizzie, interveni Rosina. Charles se însoară cu o femeie cu barbă, nu-i așa, Charles, nu-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
măcar o să am o grădină, așa mi-am zis... Dar, nu! iacătă c-a răsărit el aici! E nostim, nu? — Vai, iubitule, nu... îți place aici, ți-a plăcut aici... — Nu-mi spune asta acum, vrei să te scuip în obraz? Pur și simplu ne-am prefăcut c-am fi oameni cumsecade și liniștiți... Nu ne-am prefăcut prea tare. — N-o lua iar de la capăt! — Ei bine, atunci n-o lua nici tu. Ar trebui să fii mai atentă. Altă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
deschis ușa. Hartley a zburat în casă asemenea unei păsări speriate. Era singură. În primele clipe părea la fel de năucită și de fâstâcită ca și mine. Poate că o orbise întunericul la care trecuse brusc. Stătea locului, apăsându-și mâinile pe obraji, de parcă se împiedica să nu strige. Eu, înnebunit și buimăcit, lăsasem ușa deschisă și acum, grăbindu-mă s-o închid, m-am poticnit de ea. Când am atins-o, i-am simțit căldura coapsei. Am închis ușa și abia atunci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
țineam la depărtarea brațului întins, cuprinzându-i umărul cu o mână, în timp ce cu cealaltă mișcam lumânarea astfel încât să-i lumineze fața. Ochii îi erau adânc îngropați în straturi de riduri, pleoapele îi erau cafenii, ruginite, de parcă ar fi fost pătate, obrajii fleșcăiți și moi își pierduseră rotunjimea și aveau o culoare vag rozalie, poate din cauza pudrei aplicate în grabă. Părul scurt, cărunt, ondulat, era uscat și părea tocit, desigur în urma atâtor ani și ani de folosire a unor coafeze nepricepute. Depășise
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
masă, iar eu i-am acoperit-o cu mâna mea. Charles, ascultă-mă, trebuie să-ți vorbesc, și avem atât de puțin timp. Își atinse ochii cu dosul palmei celeilalte mâini, și lacrimile reținute porniră să i se prelingă pe obraji. După care adăugă: — O, Charles, dragul meu, dragul meu! Își înclină capul și-l împinse spre mine, cu o mișcare de câine credincios. I-am mângâiat părul uscat și aspru, i-am desfăcut ușurel bigudiul care atârna și l-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și groaza să poată înceta și să ne redobândim liniștea. Dacă s-ar întoarce... s-ar putea să fie... îngrozitor. — Adică? — Îngrozitor. Lacrimile lente continuau să se prelingă, iar ea își pleca pleoapele, ca să le lase să-i lunece pe obraji. Continuă: — Aș vrea să nu fi adoptat niciodată un copil, a fost vina mea, Ben are dreptate, am fi dus-o mai bine fără el. Atunci aș fi putut fi cum trebuie, iar Ben ar fi fost... așa cum am vrut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
arăta mai puțin frumos, sau poate că doar mai murdar și mai neîngrijit. Avea tenul palid al celor cu păr roșu, dar pletele lungi, nepieptănate erau soioase și ar fi avut nevoie de o baie. Fața îi era îngustă, cu obrajii supți, aducând oarecum cu un cap de lup. Ochii aveau o lucire luminoasă, rece, albastru-cenușie (albastrul era puțin pestriț și stropit, ca una dintre pietrele mele), și-i ținea întruna mijiți. Poate că era miop. Gura îi era mică și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
lași să afle ce s-a întâmplat cu tine. — O.K., atunci îi puteți spune că m-ați văzut. — Asta nu-i de ajuns. Trebuie s-o vezi tu personal. Trebuie să vină aici. Titus arăta azi și mai frumos, obrajii îi erau ușor arși de soare, iar părul moale, luminos, îi încadra conturul osos al feței. Maioul oribil i se uscase, dar purta tot cămașa vărgată, deschisă la gât. — Mi-ați spus că-i vedeți “întâmplător“. Asta mi se pare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
lui albe erau mai libere și mai naturale. Își cumpărase de la Magazinul Pescarilor pantofi de pânză, pantaloni ușori de doc și o jachetă largă de bumbac, pe care o purta acum peste o cămașă albă. Renunțase la fardul deplorabil al obrajilor. Erau zile frumoase pentru Gilbert. Se simțea util. Mă ajuta să cuceresc o femeie, alta decât Lizzie, și se angajase într-o aventură la care participa și un băiat fermecător. Ochii îi străluceau de vitalitate și curiozitate. Am ajutat-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]