KorAP: Find »[drukola/base=pic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...487 488 489 ...572 >

14,286 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

Pitic își privi Rolex-ul. Aș fi vrut să aduc iar vorba despre ușă, dar m-am gândit că ne lungim prea mult, așa că am renunțat. — Nu prea mai avem timp la dispoziție. Te-ai mai relaxat? mă întrebă Pitic. Un pic. — Să intrăm în subiect atunci. După cum ți-am spus și adineauri, am bătut drumul până la tine ca să-ți dăm o mână de ajutor. Dacă nu înțelegi ceva, întreabă-mă. Dacă pot să-ți răspund, îți răspund. — De acord. Deci, mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
gând să faceți? În ce calitate? — Astea da întrebări! zise Pitic întorcându-se spre Matahală de parcă voia să fie aprobat. Matahală dădu din cap și apoi își fixă iar privirile asupra mea. Mergi direct la țintă, nu-ți irosești nici un pic timpul. Pitic își scutură țigara în scrumieră de data asta. — Te rog să judeci lucrurile în felul următor. Am venit aici să te ajutăm. Deocamdată nu te interesează cărui sistem îi aparținem. Apoi trebuie să iei în considerare faptul că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și videoul. Sunt scumpe și abia mi le-am cumpărat. Și apoi raftul pe care am sticlele cu whisky. — Altceva? — Haina de piele, costumul din trei piese și jacheta cu guler de blană - model american. — Altceva? M-am gândit un pic dacă mai aveam și alte lucruri la care țineam. Nu în mod special și nu sunt omul care să-și țină în casă lucrurile de valoare. — Atât, am zis. Pitic a dat din cap. Matahală a încuviințat și s-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
să-ți spună altă poveste. Fiecare unghi are farmecul lui. Mi-ar fi imposibil să-i redau detaliile pe o foaie de hârtie. Mi-am dat seama cât eram de neputincios în fața lui. Am închis ochii. Voiam să moțăi un pic. Vâjâitul vântului nu slăbea deloc în intensitate. Copacii și Zidul mă apărau totuși de el. Înainte de a ațipi, m-am gândit la Umbră. A cam sosit momentul să-i înmânez harta, numai că detaliile nu erau puse la punct, în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ca o coajă de piersică. Briceagul putea servi foarte bine scopului urmărit. După ce a sterilizat lama, individul a lăsat-o puțin să se răcească. A rupt apoi cu mâna stângă elasticul chiloților, dezgolindu-mi penisul. — O să te cam doară un pic, dar trebuie să reziști, zise el. Am simțit un nod, cât o minge de tenis, urcându-mi din stomac în gât. Mi-a transpirat vârful nasului. Tremuram tot. Mi-era frică pentru penis. Dacă-i făcea ceva, nu mai aveam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și rana pe care mi-o făcuseră. O privi puțin, fără să facă vreun comentariu. — Ce fel de craniu? întrebă el. — Habar n-am. Aș vrea și eu să știu despre ce e vorba. Chiar nu știi? întrebă tinerelul fără pic de inflexiune în glas. Este foarte important. Ar fi bine să-ți amintești. Mărturia n-o mai poți schimba apoi. Să știi că Simbolatorii nu se aventurează până nu sunt siguri. Dacă au venit să caute craniul, înseamnă că știau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
apartamentul. Greu s-a mai scurs timpul! Aveam impresia că totul se întâmplase cu mai bine de zece ore în urmă. Prin fața mea treceau gospodine întoarse de la cumpărături. Ceapa verde și ridichile uriașe tronau deasupra sacoșelor. Le-am invidiat un pic. N-aveau frigiderele stricate și burta spintecată. Lumea lor - cu ceapă verde, ridichi, notele copiilor - era pașnică. Ele nu se gândeau la cranii de unicorni, la coduri secrete și permutări complicate. Duceau o viață cât se poate de obișnuită. M-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ele nu mă dau în vânt. După ce-am terminat de citit Rudin, am aruncat cartea pe raftul bibliotecii și m-am dus iar la bucătărie să mai scotocesc printre cioburile din chiuvetă. Chiar la fundul grămezii am găsit un pic de Jack Daniels cu etichetă neagră. Am turnat cu mare grijă în pahar și m-am întors în pat, de data asta cu Roșu și negru de Stendhal. Ce să zic? Aveam pur și simplu dispoziția să mă delectez cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Parker? — Cred că da, dar n-am cum să le caut în nebunia de-aici. Oricum, au făcut praf și aparatul stereo, așa că n-avem la ce asculta. Știi să cânți la vreun instrument? — Nu. — Pot să te ating un pic? — Nu. Sunt locuri care mă dor cumplit. După ce ți se vindecă rana, pot? Dacă nu se sfârșește lumea până atunci. Dar hai să vorbim despre lucruri mai importante! Aș vrea să mă lămurești în ce fel s-a schimbat bunicul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Se afundă din nou într-un somn etern. Îmi alunecă printre degete ca apa și se varsă pe pământ. De fapt, asta înseamnă a citi vise și așa mi se întâmplă tot timpul. Chiar tot timpul. După ce craniul rămâne fără pic de căldură în el, stors de toate visele pe care le-ar fi putut avea, i-l dau bibliotecarei și ea îl pune pe tejghea. Fac o mică pauză. Îmi pun mâinile pe masă, îmi reazem capul în mâini și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai am chef și de alte răni. — Stai liniștit! Sunt foarte atentă. A băgat pistolul în buzunarul drept al taiorului. Mi se părea tare ciudat că oricâte băga în el, nu se vedea nimic. Nici măcar nu s-a deformat vreun pic. Ce buzunar special o fi și ăla! Bine croit, nimic de zis. A deschis apoi carnețelul cu coperte din piele pe la jumătate și a studiat îndelung, la lumina becului, o anumită pagină. Mi-am aruncat și eu privirile peste ea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în mai puțin de treizeci și cinci de ore. Dacă-l găsim, sunt convinsă că totul o să fie în ordine, spuse ea apropiindu-se de mine și sărutându-mă sub ureche. Sărutul ei m-a încălzit și parcă mi-a alinat un pic durerea provocată de rană. Aveam acolo un punct foarte sensibil. Sau poate s-a sensibilizat pentru că n-am mai fost de mult sărutat de o fată de șaptesprezece ani. Așa ceva mi se mai întâmplase cu optsprezece ani în urmă. Dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
chiar că nu s-ar mai apropia nici un Întunegru. În timp ce unul funcționează, celălalt să stea la încărcat. N-ar avea de ce să ne mai fie teamă. Și cu timpul stăm binișor. — Grozav! — Ți-a mai venit inima la loc? — Un pic. De ambele părți ale intrării în sanctuar se aflau niște sculpturi în relief. Doi pești așezați în cerc, fiecare cu coada celuilalt în gură. Emanau un aer misterios. Capetele lor semănau cu partea din față a unui bombardier. N-aveau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și-atât. Nu vedeam absolut nimic. Mi-am luat-o drept țintă și-am urcat mai departe. Ca să se asigure că nu rămâneam în urmă, îmi mai adresa din când în când câte un cuvânt: „Ești?“ sau „Hai, încă un pic!“ La un moment dat m-a întrebat: — Nu vrei să cânți ceva? — Ce să cânt? — Orice. Cântec să fie. Nu-mi place să cânt dacă mă mai aude cineva. Hai, cântă ceva! Ca să nu mă mai sâcâie, i-am cântat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
dacă nu vrei tu să le auzi povestea. Dacă nu te întristează, eu n-am nimic împotrivă. — Ba ploua, ba stătea ploaia. Așa o ținuse de dimineață. Cerul se acoperise de nori groși care nici măcar nu s-au mișcat vreun pic. Eram în spital și lângă fereastră creștea un camfor uriaș. Era început de noiembrie și frunzele-i cam căzuseră. Priveam cerul printre crengile lui. Îmi place grozav să studiez copacii. — Eu n-aș putea spune că-mi displace, dar nici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
nimic. Aproape toate amintirile mele s-au topit. — Încearcă. Nu se poate să nu mai fie nici una. Dacă-ți vine ceva în minte, cască gura doar. Hai să ne gândim amândoi! Aș vrea să-ți fiu de folos. Măcar un pic. Am încuviințat. M-am concentrat iar, încercând să scot vreo reminiscență din fosta mea lume. Imposibil! Carapacea se întărise ca piatra. Începuse să mă doară iar capul. Despărțirea de Umbră mi-a fost fatală. Iarna îmi congelase sufletul. Mi-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Am clătinat din cap. Mă bucur că gândești astfel, dar nu pot. — De ce? Ai zis că ai nevoie de mine. — Da, am, dar deocamdată nu mă pot culca cu tine. Indiferent câtă nevoie aș avea de așa ceva. A căzut un pic pe gânduri și a început să lustruiască iar craniul. Eu am ridicat ochii, am privit tavanul înalt și becul galben ce atârna din el. Oricât de împietrită îmi devenea inima și oricât de tare mă pecetluia iarna, nu aveam de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pentru mama avea o mare însemnătate tot ce spunea. — Însemnătate? — Da, pentru că lungea sau scurta cuvintele folosind un accent aparte. Ba ton mai ridicat, ba mai coborât... ca șuieratul vântului. În timp ce priveam craniul din mâinile ei, am mai scotocit un pic printre amintiri. Ceva m-a frapat și-am zis: — Cânta, deci. Și tu poți vorbi pe tonuri? — Cântecul nu e vorbă. E cântec. — Vrei să-mi cânți un pic? Am inspirat adânc și m-am gândit câteva clipe la ce-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
vântului. În timp ce priveam craniul din mâinile ei, am mai scotocit un pic printre amintiri. Ceva m-a frapat și-am zis: — Cânta, deci. Și tu poți vorbi pe tonuri? — Cântecul nu e vorbă. E cântec. — Vrei să-mi cânți un pic? Am inspirat adânc și m-am gândit câteva clipe la ce-aș putea cânta, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nici măcar o melodie. Se pierduseră toate din memorie. Am închis ochii și-am oftat adânc. — Nu pot. Nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mi-ai spus și mie că sunt gropi pe-aici? N-am mai apucat. De aceea am țipat la tine să te oprești. N-am auzit. — Hai s-o întindem repede! Atenție! Vezi că sunt multe gropi. Mai avem un pic și scăpăm, dar trebuie să ne mișcăm iute. Dacă nu, ni se suge sângele, adormim și nu ne mai trezim pe veci. — Sângele? Fata a îndreptat lanterna spre groapa periculoasă în care căzusem pe jumătate. Era perfect rotundă, de parcă fusese

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
atât e mai dificil să găsești o cale concretă de ieșire din criză. Nici nu se mai poate pune frână imaginației care se afundă tot mai mult în abisul morții. Subconștientul se pune în mișcare în defavoarea ta. — Hai, încă un pic! Mai avem puțin și scăpăm, zise ea. Ajungem într-un loc unde o să fim în siguranță. Am încuviințat doar, pentru că nu mă simțeam în stare să mai scot nici un sunet. Abia apoi mi-am dat seama că dădusem degeaba din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
aici. Abține-te până atunci! strigă fata, strângându-mă de cot. Stai liniștită! N-o să mă vezi vomitând. Înghițeam salivă tot mai des. — Nu-i nimic! Se întâmplă oricui. Știu că s-au adunat prea multe, dar mai rabdă un pic. Se vor termina, nu vor dura o veșnicie. — Sunt convins. Dar mie mi se părea că nu se mai sfârșesc gropile, de parcă n-am fi făcut decât să ne învârtim pe loc. M-am gândit iar la ziarele de dimineață

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
copilăria mea. Voiam să pot crede într-o minune. Cât naiba mai urcă apa asta? am întrebat-o pe fată. Era cu vreo doi-trei pași mai sus decât mine. — Urcă, urcă. Mult. Dacă vrei să te salvezi, mai înaintează un pic. Oricum, până sus de tot nu ajunge. Înțelegi măcar atâta lucru? — Și câte trepte mai sunt până sus? — Destule. Grozav răspuns! Nici nu-mi era greu să-mi imaginez ce ne aștepta. Am urcat mai departe spre turn, cât am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
folosesc alpiniștii. Îmi ajungea cam până la piept. Am tras tare de ea și mi s-a părut bine ancorată. — E mâna bunicului. Pentru noi a lăsat-o în jos. Sunt absolut convinsă. — Ca să fim siguri, hai să mai urcăm un pic. Să ocolim o dată turnul. Mă enerva la culme că trebuia să fiu mereu atent unde puneam piciorul, dar am făcut un ocol. Funia era la locul ei, în aceeași poziție. Din treizeci în treizeci de centimetri avea un punct de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
din lemn. N-am văzut nici coș de fum, nici calorifer. Acolo doarme Umbra, zise Paznicul. Nu-i chiar atât de rău pe cât pare. Are apă curentă și toaletă. Mai există o cameră la subsol. Acolo chiar că nu intră pic de curent. Recunosc că nu-i hotel, dar e oricum un adăpost. Vrei să intri? — Nu, o să stăm de vorbă aici. Începuse să mă doară capul din pricina mirosului din gheretă. Chiar dacă era puțin cam răcoare, preferam să respir aer curat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]