12,321 matches
-
de la Auschwitz menționa doar, generic, „victimele fascismului”. Rasismul nu Încăpea În vocabularul marxist: evreii morți erau asimilați postum În aceleași comunități locale care Îi prigoniseră În timpul vieții. Dar acum, presupusul cosmopolitism al evreilor - legăturile internaționale de care Stalin sperase să profite În lunile negre ce au urmat ofensivei germane - le era din nou reproșat, pe măsură ce taberele Războiului Rece se conturau, iar contactele și comunicările internaționale din timpul războiului deveneau În ochii lui Stalin o culpă retroactivă. Primele victime au fost chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau vulnerabili la acuzațiile că fuseseră contactați de agenți occidentali sau că au colaborat prea Îndeaproape cu necomuniștii În mișcările de rezistență. Josef Frank, un comunist ceh care a supraviețuit Încarcerării la Buchenwald, a fost acuzat În procesul Slánský că profitase de timpul petrecut În lagăr pentru a-și face cunoștințe dubioase printre „dușmanii de clasă”. Singurii comuniști care n-au avut de Înfruntat bănuielile apriorice ale lui Stalin erau cei care stătuseră mult timp la Moscova, sub supravegherea Kremlinului. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin extensie, ca fiind ea Însăși o amenințare fascistă. Eficacitatea tacticii comuniste se explică prin frica autentică și generalizată, În Europa, de o renaștere a fascismului sau de apariția din ruine a unor simpatii neofasciste. Antifascismul, conotând rezistență și alianță, profita și de imaginea favorabilă a Uniunii Sovietice din timpul războiului, de simpatia autentică pe care mulți occidentali o nutreau pentru eroii Învingători la Kursk și Stalingrad. Simone de Beauvoir nota În memoriile ei, generalizând ca de obicei: „Prietenia noastră față de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
America sprijină „revanșismul fascist”. Ostilitatea naționalistă față de „anglo-americani”, Încurajată În timpul ocupației, dar Înăbușită după eliberare, a fost scoasă de la naftalină și repusă În circulație În Italia, Franța și Belgia, precum și În Germania, de către Brecht și alți scriitori est-germani. Vrând să profite de teama nelămurită - dar generalizată - de un nou război, precum și de suspiciunea elitelor europene față de orice lucru legat de America, Stalin a inițiat o Mișcare pentru pace internațională. Din 1949 și până la moartea lui, „pacea” a fost cuvântul de ordine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nou soluții extreme, ca În anii ce au urmat primului război mondial, europenii din această perioadă sumbră s-au Îndepărtat de politică. Pe moment nu au fost sesizate decât vag consecințele acestui fenomen: neputința partidelor comuniste sau fasciste de a profita de greutățile traiului zilnic, faptul că economia, și nu politica, a devenit noul scop și limbaj al acțiunii colective, iar consumul și divertismentul au luat locul participării În viața publică. și se mai Întâmpla ceva. După cum remarca În mai 1946
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pactul nu era un ferm angajament american de a apăra flancul estic al Franței, ci o stratagemă pentru remilitarizarea Germaniei. Chiar și nemții erau reticenți, deși din alte motive. Konrad Adenauer a Înțeles perfect oportunitatea creată de noile circumstanțe: În loc să profite de ocazia reînarmării, RFG s-a abținut. În schimbul contribuției germane la apărarea Occidentului, Bonnul a cerut recunoașterea internațională deplină a RFG și amnistierea criminalilor de război germani aflați În custodia Aliaților. Presimțind că o astfel de Înțelegere ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evident nedemocratic, care i-a făcut pe istorici să trateze sistemul politic italian cu un anumit dispreț. Ocaziile pentru deturnare de fonduri, mită, corupție, favoritism politic și chiar jaf la drumul mare erau Într-adevăr numeroase și de ele au profitat În special creștin-democrații, care monopolizaseră practic puterea 13. Dar sub umbrela acestor aranjamente, statul și societatea din Italia s-au dovedit remarcabil de rezistente În fața dificultăților de moment și ale celor care aveau să urmeze. După standardele canadiene sau daneze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
minoritar În guvernele de coaliție ale lui Adenauer. Adenauer Însuși era suficient de vârstnic ca să-și amintească primii ani ai Imperiului wilhelminian, când Biserica Catolică fusese ținta campaniei de laicizare (Kulturkampf) a lui Bismarck. El a avut precauția să nu profite excesiv de noul echilibru de forțe, ceea ce ar fi riscat reaprinderea conflictului pe marginea relației Stat-Biserică, În special acum, când poziția neeroică a bisericilor germane sub naziști era Încă prezentă În memorie. Așadar, Adenauer a căutat de la bun Început să facă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
caldei familiarități În fața unei audiențe de masă - o performanță pentru care politicienii europeni erau mai puțin pregătiți decât omologii lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi abuzată de orice șarlatan capabil să o manipuleze cum trebuie. Așa s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avut succes cam la același tip de om). Adoptată de gânditori de toate culorile politice, ea mergea mână-n mână cu planurile de reformă socială cel mai bine intenționate. Dacă ținta este ameliorarea globală a condiției umane, de ce să nu profităm În același timp de cuceririle științei pentru a face anumite ameliorări mărunte? De ce să nu Încercăm, pe măsură ce prevenim sau eliminăm defectele condiției umane, să prevenim (sau să eliminăm) făpturile umane imperfecte? În primele decenii ale secolului XX, proiectele sociale sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
retrospectiv, e limpede că egalizarea forțată a salariilor În Suedia social-democrată a redus economiile private, inhibând astfel investițiile viitoare. Era clar Încă de pe atunci că redistribuția efectuată de guvern și compensațiile sociale fixe Îi favorizau pe cei care știau să profite: Îndeosebi clasa de mijloc educată, care se va lupta pentru a-și menține privilegiile recent dobândite. Progresele „statelor-doică” din Europa - fie că au fost introduse de social-democrați, de catolici paternaliști ori de conservatori și liberali cu o aplecare spre prudență
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
președinte François Mitterrand) au declarat În pripă falimentul autorității: puterea era a nimănui. Declarații periculoase și iresponsabile: după cum nota Raymond Aron, „un președinte ales prin sufragiu universal nu poate fi dat afară ca un rege”. De Gaulle și Pompidou au profitat imediat de greșelile stângii. Ei au avertizat că o lovitură de stat comunistă amenință Franța 17. La sfârșitul lunii mai, de Gaulle a anunțat alegeri anticipate, cerându-le francezilor să aleagă Între guvernul legitim și anarhia revoluționară. Dreapta a demarat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nouă și nedisciplinată care afecta vechile instituții muncitorești. Când muncitoarele semicalificate au căutat sprijinul sindicatului comunist pentru a cere micșorarea normelor li s-a spus să ceară mai bine mărirea salariilor. În aceste circumstanțe, de tensiunile sociale din Italia au profitat nu organizațiile clasice de stânga, ci grupările neoficiale ale stângii „extraparlamentare”. Liderii lor - comuniști disidenți, universitari care teoretizau autonomia muncitorilor, purtători de cuvânt ai organizațiilor studențești - au identificat primii noile surse de nemulțumire În sectorul industrial și le-au inclus
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Din cei 30.000 de evrei rămași În Polonia, circa 20.000 au plecat În 1968-1969; au rămas doar câteva mii, În special bătrânii și tineretul - inclusiv Michnik și colegii lui studenți, care Își executau sentințele. Printre cei care au profitat de aceste tulburări se numărau Moczar și suporterii săi, care au preluat funcții de partid și de stat rămase vacante după plecarea evreilor. Perdanții, pe lângă evreii polonezi, au fost: instituțiile educative ale țării (care au pierdut mulți savanți și profesori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
i-a cerut ajutorul lui Brejnev pentru a Înfrunta opoziția locală. Sosit la Praga În decembrie 1967, liderul sovietic a dat doar recomandarea obscură ca președintele cehoslovac să facă ce crede de cuviință: „E treaba voastră”. Colegii lui Novotný au profitat de ocazie: la 5 ianuarie 1968, Comitetul Central al Partidului Comunist Cehoslovac a ales un nou prim-secretar În persoana lui Alexander Dubček. Noul șef era tânăr (avea 47 de ani, cu șaisprezece mai puțini decât Novotný), provenea din aripa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1969, au fost o ocazie de doliu național: pentru Palach și pentru democrația pierdută a Cehoslovaciei. La următoarea ieșire În stradă a demonstranților pro-democrație (după un meci În care Cehoslovacia a bătut Uniunea Sovietică la hochei pe gheață), Kremlinul a profitat de ocazie pentru a-l Înlătura pe Dubček, Înlocuit la 17 aprilie 1969 de unul dintre foștii săi colegi, Gustáv Husák. Ca slovac și fostă victimă a unui proces politic (În anii lui Stalin fusese Închis pentru „naționalism”), Husák era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În 1980 la München, În timpul festivalului Oktoberfest) nu au reușit să destabilizeze republica, deși au suscitat În cercurile politice conservatoare remarci iresponsabile despre nevoia de a Înfrâna libertățile civile pentru a face „Ordine”. Mai Îngrijorător e faptul că grupul Baader-Meinhof profita de un fond general de simpatie pentru ideile sale din partea unor intelectuali și universitari altminteri pacifiști 10. Una dintre sursele simpatiei locale era o nostalgie crescândă pentru trecutul pierdut al Germaniei În cercurile literare și artistice. Exista sentimentul că Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de dexteritatea mediatică a trupelor pop, care Își câștigau pâinea adoptând ironic stilul precursorilor lor imediați și luându-l În zeflemea. Așa cum literatura de consum și jurnalismul de scandal exploataseră cu succes alfabetizarea de masă, muzica punk din anii ’70 profita de apariția unei piețe muzicale. Etichetată drept contra-cultură, ea parazita În realitate cultura oficială, evocând imagini violente și un limbaj radical În scopuri adesea comerciale. Limbajul fățiș politizat al punk-ului, ca În hitul Anarchy in the UK (1976) al celor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mulți (mai ales dintre adulții tineri educați din nord-vestul Europei) au Început să privească bunăstarea materială și comercialismul deceniilor precedente ca pe o moștenire apăsătoare, aducătoare de false valori și bunuri de prost-gust. Prețul modernității, cel puțin pentru cei care profitaseră din plin de ea, Începea să pară puțin prea mare, iar „lumea dispărută” a părinților și bunicilor lor, din ce În ce mai atrăgătoare. Politizarea acestor nemulțumiri culturale a fost, În cele mai multe situații, opera unor activiști deprinși cu tacticile unor partide mai tradiționale În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu ieșirea țării din CE25. Așa se face că, În acești ani, Comunitatea Europeană a dobândit o imagine deloc măgulitoare de obor instituționalizat, În care statele tocmeau alianțe politice În schimbul recompenselor materiale. Iar recompensele erau reale. Spaniolii și portughezii au profitat semnificativ de pe urma „Europei” (deși nu atât de mult ca Franța); Îndeosebi negociatorii spanioli au devenit experți În obținerea de avantaje financiare pentru țara lor. Însă potul cel mare a revenit Atenei: inițial rămasă În urma Comunității (În 1990, ea și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țara lor. Însă potul cel mare a revenit Atenei: inițial rămasă În urma Comunității (În 1990, ea și nu Portugalia era cea mai săracă țară a Comunității), Grecia a beneficiat din plin de apartenența sa la CE. De fapt, Grecia a profitat atât de mult deoarece era atât de săracă (În 1990, jumătate din cele mai sărace regiuni din Comunitatea Europeană aparțineau grecilor). Apartenența la CE a Însemnat pentru Grecia un al doilea Plan Marshall: numai Între 1985 și 1989, ea a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la dușmani. Aceștia i-au permis să se erijeze În glasul unic al amărâților frustrați și jupuiți de fisc, pe care ea venea să-i elibereze după zeci de ani de domnie a intereselor mascate și a paraziților subvenționați care profitau de generozitatea plătitorului de impozite. Economia britanică s-a ameliorat incontestabil În timpul lui Thatcher, după un declin inițial În perioada 1979-1981. Prin eliminarea firmelor ineficiente, creșterea competiției și demoralizarea sindicatelor, productivitatea și profitul afacerilor au crescut spectaculos. Vistieria a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de piață: cum să produci un bun, să-i pui un preț și să-i găsești un cumpărător. Chiar și după ce o Lege a Activităților Lucrative Individuale din 1986 a autorizat inițiativele private limitate (pe scară mică), cei care au profitat de ea au fost surprinzător de puțini. Trei ani mai târziu, În Întreaga Uniune Sovietică existau doar 300.000 de oameni de afaceri la o populație de 290 de milioane. În plus, orice potențial reformator al economiei era pus În fața
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se schimbaseră pentru totdeauna. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice(PCUS) a fost discreditat fatal - purtătorul de cuvânt al partidului a condamnat public lovitura de stat a colegilor săi abia pe 21 august, când complotiștii erau deja În Închisoare, iar Elțîn profitase deja de ezitările fatale ale partidului și Îl scosese În afara legii În Federația Rusă. Gorbaciov, care În public apărea nesigur și debusolat, a avut nevoie de timp ca să Înțeleagă impactul schimbărilor. În loc să laude parlamentul rus, poporul rus sau pe Elțîn
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult, În vreme ce șase milioane de catalani prosperau, vechile zone industriale ale regiunii basce erau În declin. șomajul era ceva obișnuit, iar venitul mediu În regiune era mai aproape de nivelul național decât de cel catalan. Naționaliștii basci nu au reușit să profite de aceste probleme În mare măsură fiindcă, din cele două milioane de locuitori, majoritatea erau recent stabiliți În regiune - deja, În 1998, numai o persoană din patru mai vorbea euskera, limba bascilor. Cum era de așteptat, ei nu erau deloc interesați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]