1,882 matches
-
de lemn și pe când tufișurile, care adunaseră umbrele încă de la sfârșitul după-amiezii, se uneau în aerul din ce în ce mai întunecat. Simțise briza pe obraji, auzise cum începeau să cânte greierii, prima întrebare ciudată a unei broaște în noapte, orăcăitul, din ce în ce mai puternic odată cu înserarea care se scurgea din pământ și din umbrele întunecate din jurul său. Ieșise din burțile negre ale tuberculilor de sub pământ, din ghiocurile ascunse de semințe și flori, din cărăbușii ca cerneala și din bambusul gol pe dinăuntru. Văzuse petalele albe ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
trecuse prin cap nici unul la lumina mohorâtă a lumânării. Erau strânși în jurul mesei joase de răchită, Vultur-în-Zbor iarăși fără rochie și Virgil fără pălărie, gândindu-se fiecare la lucruri diferite. — Muntele este de-a dreptul irezistibil la ora aceasta a înserării, începu Virgil Jones și nu primi drept răspuns decât câteva silabe. — Da, da, este, spuse Vultur-în-Zbor și fu răsplătit cu o privire cruntă din partea doamnei O’Toole. — Nu se poate să nu fi auzit păsările, încercă din nou domnul Jones
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
mei. Am dat să mă desprind ușor de el. Am văzut-o atunci pe ea sprijinită în ușorul ușii. Nu-i zăream fața, doar conturul trupului desenat în lumina firavă, stinsă a beculețului din capătul holișorului. O lumină pierdută, de înserare blândă, șovăind să pogoare în Lume. Mi-a făcut semn să nu mă mișc, să nu trezesc băiatul. A venit și s-a așezat pe marginea patului, lângă mine. A șoptit, amuzată: — Cu prostii de-astea îl adormi tu? — Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a Revoluției, lângă Biblioteca Universitară. Fusesem la Bibliotecă mai toată după-amiaza cu Lia. Era în primele zile de după începerea anului universitar. Cred că pe la sfârșitul lui octombrie. Am ieșit să fumez o țigară și să mă las toropit de mierea înserării bucureștene. Descoperisem atunci minunea amurgurilor, cu totul alta decât în satul nostru. Acolo asfințitul venea dintr-odată, ca și cum Dunărea înghițea Soarele. Întunericul năvălea dinspre pădure, dinspre baltă, un vălătuc greoi pogorât brusc peste sat. Rareori am trăit în sat bucuria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Descoperisem atunci minunea amurgurilor, cu totul alta decât în satul nostru. Acolo asfințitul venea dintr-odată, ca și cum Dunărea înghițea Soarele. Întunericul năvălea dinspre pădure, dinspre baltă, un vălătuc greoi pogorât brusc peste sat. Rareori am trăit în sat bucuria, mirajul înserărilor. Diminețile, în schimb, erau minunate. Lumina parcă pășea temătoare peste case, peste ogrăzi, peste dealuri, peste sufletele noastre. Soarele se urca lin, răsfățat, întârziindu-și venirea în Lume. Mai mult parcă se juca de-a răsăritul, copil alintat, râzând, dând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
juca de-a răsăritul, copil alintat, râzând, dând din mâini și zvâcnind de picioare când mama îl desfată, să-i schimbe pelincile, să-i curețe dusul somnului. Aici, în București, de la primele mele contacte cu universul lui, am trăit fascinația înserărilor. Amurgurile de toamnă, în special, au o molcomeală nesfârșită. Adeseori le-am asociat - fără să fac cine știe ce joacă metaforică, poetizantă - cu oboseala lentă care pogoară după pătimașe îmbrățișări. După împreunări mistuitoare, când trupul ei a devenit tu, când carnea ta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu prea înaltă, zâmbind parcă mereu speriată, încercând să se strecoare printre coloane de aer numai de ea văzute. La Karnak, mulți ani mai târziu, când am văzut sala coloanelor imense, mergând printre ele, am avut imaginea curvei ieșind, în înserare, în oraș. Mergeam și eu tot așa, strecurându-mă parcă printre imense coloane, căutând o ieșire, o poartă pe sub care să mă preling, precum cândva curva din R. încerca să treacă liberă, să se piardă în dusul ei. — Special am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mult la tăiat trestie-de-zahăr în Cuba. Neuitatele zafra cu care lagărul socialist ținea Cuba la sân. Au amenajat atunci un local cu specific cubanez, pe Bulevard, în localul fostului C.E.C. pe care plănuiam să-l jefuiesc în reveriile mele din înserările de la „Colombo“ (era și o agenție de turism pe acolo). Restaurant fusese și mai înainte acolo, căci după ce mutaseră C.E.C.-ul (mă turnase careva că voiam să-l jefuiesc?) doar au încropit un băruleț la intrare, cu o tejghea arcuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ceasul acela din înserat, când mă porneam spre casă, mă întâlneam acolo cu cineva de la Teatru sau de la Cinematografie și mă lăsam uitat în nepăsarea clipelor de taifas. Uneori chiar voiam să ajung mai devreme acasă. Într-o astfel de înserare, din mijloc de toamnă, cu ploaie urâtă, îmi beam romul la „Havana“ și notam ceva în carnețelul de care nu mă despărțeam niciodată, pe atunci. Nu observasem că, în stânga mea, cu capul proptit în mâini, o femeiușcă mă privea înduioșată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
voi, frate? Ce să învăț, când și voi nu mai știți cum să-l lingeți pe Ceaușescu ăsta al vostru că v-a dat patriotismul și securiștii.“ Amețisem. De unde pornisem și unde ajunsesem. Se întunecase de-acum. Început de noiembrie. Înserare cețoasă. Probabil și plouase, nu de mult, cât timp stătuserăm noi în bodegă. I-am amintit că risca să nu mai găsească deschis la ambasadă. „Nu-i nimic“, a mormăit Matvei. „Chiar de-a închis, tot mă primește. Acu’ la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu mizeriile clipei și ale zilei, cu viața de nenoroc pe care o duceam alături de toți ceilalți amărâți ai unei istorii și ai unui timp care nu mai aveau nici o noimă. Nici o coerență. Preferam să mă cufund în astfel de înserări mocirloase, așteptând troleibuze de care puțin îmi păsa dacă vin sau nu la timp, dacă mai circulă sau nu, dacă mai duc spre vreo stație anume, dacă mai sunt stații pe undeva sau dacă nesfârșitul bulevard al multilateralei nu cumva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
preajmă și care credeam că are răbdare să mă asculte. Așteptau doar și statuile, plopii, bisericile la locurile lor de ani, de zeci și zeci de ani. Nu-i reproșam nimic lui Mihai. Îl întrebam doar, cu toate nedumeririle acelei înserări de decembrie mocirlos: „Bravule, ce se întâmplă cu noi? Atât de nenorociți am ajuns, încât ne furăm până și cepele?! Pentru asta te-ai jertfit tu la Turda?“. Am dat să-l mai întreb ceva, eram plin de întrebări profunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
erai să cazi din car când te întorceai cu ai tăi de la strâns fânul de pe câmp. Sau cum era să te îneci, într-o vară, în ghiolul de la Bășinoasa. Amintiri vagi, fără contur, dar care uneori, ca în astfel de înserări lângă măreața statuie a unificatorului de țară, țâșnesc, bucurându-te. Nu se bucura Bumbu. Ca să-mi facă plăcere totuși, și-a arătat și el surpriza revederii. „Ia uite, dom’le, cum se întâlnesc oamenii. Te țin minte, cum să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
intrarea în parc, pe stânga este blocul în care a locuit Victor Eftimiu, pe dreapta un altul, în care stătea Bătrâna cu trabucul. Am fost, într-o după-amiază de noiembrie sau început de decembrie, la venerabilul poet. Fusese într-o înserare de toamnă (noiembrie) la noi la Facultate. Murise atunci, cred, Emil Petrovici sau N.N. Condeescu. Aș putea să verific, dar las dusul amintirii să-și urmeze cursul, jucându-mă doar de-a rememorarea. Un joc în care nici nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
parcă doar anume pentru veverița care tocmai traversa aleea și care, pentru o clipă, oprită, s-a ridicat sprijinită în coadă să privească stăruitor spre orbul cu muzicuța lui. Părea a asculta nedumerită cântecul acela mai mult șoptit. În târziul înserărilor de toamnă, mai ales, o însoțeam pe Ester spre casa ei din Piața Kogălniceanu, unde spunea că se mutase nu de mult. Locuise și după terminarea facultății, mulți ani, pe Calea Victoriei, într-un bloc nou de la capătul dinspre Splai. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Se simțeau urmăriți, vânați și tot povesteau ce-a pățit unul, ce i s-a mai întâmplat altuia. Erau speriați și se gândeau că nu le-a mai rămas decât să fugă, să-și piardă urma. Într-o astfel de înserare, Pr. s-a așezat chiar la masa mea. Stătea cu spatele la cei patru sau cinci de la masa vecină. A comandat o votcă și încă una pentru mine, mimând încântarea că mă revede după atâta timp. N-aveam chef de efuziunile lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în care am cumpărat poșeta pentru Vichi (aprobarea mi-o dăduse chiar tovarășa Negrițoiu de la raionul de partid), după-amiaza când i-am dus-o (locuia într-o cămăruță chiar deasupra cinematografului „București“, pe Bulevard), minunarea ei și plimbarea în aceeași înserare, prin Cișmigiu, mândră nevoie mare de poșeta ei. Indiferentă la faptul că încă zece-douăzeci de alte femei se plimbau cu poșete identice pe aleile parcului. — Vă uitați la poșetă? Fata vecinului se oprise lângă mine cu o găleată cu gunoaie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nesfârșitul text care se construiește întruna cu noi, dar în afara noastră. Sunt cărțile toate doar zdrențe ale cenzurii. Adeseori, la „Mureșul“, în fața turțului autentic și a inevitabilelor chifteluțe cu înlocuitori de pește, aveam impresia că la un anume ceas al înserării trecea pe Lipscani însuși Marele Cenzor cu ultima mea autobiografie în buzunar. Chiar el, Marele Cenzor, despre care discutasem cu Ester, cândva, în zăbava clipelor îmbrățișate, cu gândurile parcă plecate din noi în plutiri pe fascinantele aripi ale fluturelui dăruit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu ultima mea autobiografie în buzunar. Chiar el, Marele Cenzor, despre care discutasem cu Ester, cândva, în zăbava clipelor îmbrățișate, cu gândurile parcă plecate din noi în plutiri pe fascinantele aripi ale fluturelui dăruit de Ghidale. Urca Marele Cenzor în înserare, dinspre Splai. Un ins de fum și ceață, într-un costum verzuliu, în carouri, cu un fel de odgon atârnat de brațul stâng. Se oprea la Plăcintăria din dreptul gangului care dădea în curtea interioară, unde fusese cândva redacția ziarului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
părintește pe frunte, apoi ridică mâna dreaptă făcând o închinăciune asupra lor, lăsându-le somnul în ocrotirea Tatălui Ceresc. Greierașul Tăcerea serii își așternea încet-încet vălul peste curtea inundată de verdeață. Căldura zilei se lăsase la pământ, apăsată de răcoarea înserării. Deodată, liniștea fusese tulburată de un sunet duios și cald. Cri-cri! Cri-cri! Fetița ridică degetul arătător, pe celelalte le strânse în pumnișor, apropie degetul spre ureche, iar ochii i se deschiseră a mirare și spuse: Ia! Ce se aude? Este
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
nou mai bun, cu sănătate și belșug în casă, primindu-și răsplata cu un colăcel, un măr, câteva nuci, bomboane fondante și uneori chiar bani. După câteva ore de forfotă și zarvă, liniștea începea să se aștearnă peste sat odată cu înserarea. Obosiți dar voioși, copiii se retrăgeau încet-încet către casele lor. Cele trei surori s-au întors acasă, s-au oprit în prag și au început urarea către părinți, așa le învățase tata din primul an când au plecat cu uratul
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
Drumul Hoților”. ― Auzi dumneata. „Drumul Hoților!” Brrr! Te trec fiorii! - s-a minunat unul care ședea lângă povestitor. ― Dar asta nu înseamnă să nu continui povestea - l-a îndemnat învățătorul. ― Era mare nenorocire să te apuce noaptea sau chiar doar înserarea pe această cale. Una-două te trezeai că ieșeau din codru câțiva lotri cu pistoale la chimirul ghintuit, care te întrebau unde ți este punga cu parale. Și să te fi ferit Sfântul să n-o fi scos la vreme!... Codrii
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
pe ea? Și atunci”... Când soarele a urcat în crucea zilei, s-a desprins din loc și, cu mare băgare de seamă, a pornit pe marginea pădurii. Nu avea curajul să se desprindă de umbra codrului... A rămas în așteptarea înserării, urmărind cu mare grijă orice mișcare din poiană. Până la apusul soarelui, nu i s-a părut nimic deosebit. Pistoalele încărcate le-a înfipt bine în chimir. „Acum, fie ce-o fi! Am să merg la han!” - a hotărât lotrul. Se
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
Le-a scos din chimir, a cercetat încărcătura și le-a așezat la îndemână... După ce au băut pe îndelete, hangița s-a culcușit la pieptul lotrului, ca o pisică... Hangiul care a stat toată ziua într-un sat vecin - odată cu înserarea a pornit spre casă. Purta pușca în mână. Voia s-o simtă cât mai bine... Nici nu-și mai amintea de câte ori i-a verificat toate măruntaiele. „Să fiu sigur!” Când a ajuns la han, a rămas o vreme la fântână
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
grozavă, iar ordinele curgeau ca grindina. „Ați luat cutare lucru? Oamenii sunt la locurile lor? Muniția de manevră este cât scrie la regulament?” Și câte altele... Răspunsurile veneau imediat, că altfel... Să te ții șmotru. Până la urmă, a venit și înserarea... La ordinul comandantului, am pornit. Caii de la tunul unde eu eram ajutor de comandant s-au opintit și au urnit „balaurul” din loc. Am pornit ca o liotă de lăieți cu corturile... Fiecare comandant de tun veghea ca totul să
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]