1,350 matches
-
grupelor sociale. Orice încercare de explicare va eșua în idei confuze care vor sfârși prin a construi un „curent de opinie” catastrofic, apocaliptic, absurd. Apare o nouă mentalitate: mentalitatea de criză, model de gândire negativă care combină conflictul cu salvarea, absurdul cu miracolul. Într-o a doua etapă, vom observa apariția unor soluții salvatoare. A unor veritabile „conduite de refugiu” prin care persoana sau grupele social-umane, vor cauta să se pună la adăpost, să evite pericolul. De regulă acestea sunt veritabile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
experiența demonizaților Evului Mediu, dizidenții politici ai secolul XX sunt victimele ideologiilor totalitare. Culpabilizarea bolnavilor este, de fapt, o falsă problemă. Ei sunt victimele unui stat, al unei puteri politice care se impune prin teroare. Tensiunea socială, nesiguranța, angoasa, insecuritatea, absurdul vieții, vor constitui „o stare de spirit” generală, o veritabilă psihoză colectivă a fricii, prin preluarea de către masele sociale a culpabilității statului și a puterii politice. Această situație creată va da naștere unei reacții protestatare de un tip particular, extrem de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dus și mi-am cumpărat o carte. pe birou am poza ta. Și toată lumea mă întreabă cine e ăla care seamănă cu Putin... te sărut, te îmbrățișez... sunt fericită cum nu am mai fost demult și foarte... vie, deși înțeleg absurdul întregii situații, nu pot decât să simt că, într-un fel, tot ce am trăit până acum, nu a fost decât un mod de a mă pregăti pentru ceea ce se întâmplă, că mă simt de parcă ai fost tot timpul undeva
[Corola-publishinghouse/Science/84984_a_85769]
-
animalelor/ e cineva ascuns/ în inima sărată a oceanului?/ repetară și ciclopii neliniștiți// e cineva în miezul adormit al materiei/ și are nevoie de ajutor?” (Despre materie), în timp ce Orașul cu un singur locuitor (1982) marchează o mai pronunțată familiarizare cu absurdul: „În diminețile tăcute desăvârșite/ obișnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară/ prin parcul municipal// mă urc în picioare pe una din băncile ude/ și încep să cânt visător/ un bărbat și o femeie se opresc în fața mea/ ascultă răscoliți apoi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290587_a_291916]
-
cunoștințelor superficiale și dispersate, generatoare de noi forme fără fond, de diletantism, amatorism și, adesea, de insuportabilă și catastrofală poligrafie culturală. Cineva scria la noi, cândva, despre toate: și despre Iosif Vulcan și poezia braziliană, și despre indieni, lupta cu absurdul și despre pasiuni, și despre neoclasicism și Urmuz și multe altele. Totul într-un stil apos, omogen, cu o disponibilitate egală și fără nici o competență precisă, reală, în toate direcțiile. Definitiv perimată, ea este și definitiv uitată. Acest pseudo-enciclopedism autodidact
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
creator de univers stabil, potrivit logicii aristotelice, a terțului exclus. În vreme ce pentru limba română, actualul și virtualul conotațiilor cuvintelor, înghețate în rostire, au o forță egală și ace eași valoare ontologică, fără să joace separat sau opozitiv. În mod fundamental, absurdul nu există în viziunea românească despre lume, căci nimic nu ar putea contraria o logică care admite (fără a-l numi astfel) terțul inclus și mai multe niveluri de realitate, care întreține astfel cu timpul o relație organică, nelineară, de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
îi incumbă atunci cînd atacă asemenea subiecte. Personajul bătrînei Ioana, de exemplu, protagonista nuvelei Coji de portocală, biată ființă uitată de lume și regimuri în străfundurile unei temnițe comuniste, cu o soartă demnă de o povestire urmu ziană, în care absurdul îi dispută tragicului întîietatea, este o figură pe care nu o poți șterge ușor din memorie, odată cu închiderea cărții. Băbuța aceasta, zdrobită de inepția nivelatoare a unei ocîrmuiri care a promovat în funcții doar secături imbecile, ai cărei bărbat și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
cel al Frumosului. Acum, ni se propunea adorarea Omului, în toată superbia sa arogantă de stăpînitor al universului, și a Progresului inevitabil. Dar, treptat, știința și-a băgat coada în toate constructele epistemologice, hazardul s-a impus ca lege și absurdul sau nonsensul existenței a invadat conștiințele. În tot acest timp, Mallarmé trăia retras din lume și străin de aceste dezbateri sau, cel puțin, așa se credea, sculptîndu-și meticulos straniile bibelouri poetice. În realitate însă, la fel ca și confrații săi
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
avatarurile noastre, nu doar pentru că noi le-am creat, ci pentru că ne dau această iluzie imersivă a cufundării într-un între, un neloc, un spațiu al libertății aproape absolute, pe care cotidianul euclidian și aristotelic ni-l interzice. Roussy alege absurdul fantezist și virtualul, Cioran preferă să alunece între etichete, să se cunoască în imposibilitatea unei cuprinderi globale, unitare. Alături de ei, ne aflăm simultan "în" și "în afara" universului personal. "Mă dezindividualizez văzînd cu ochii", constată Cioran, "Să o terminăm odată cu acest
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mai ales își închipuie că imaginea trebuie să se supună legilor lumii fizice. El n-admite ca poetul să privească la roata cea de foc a soarelui, asta fiind o "stranie îndeletnicire și periculoasă" pentru sănătatea ochilor. În felul acesta absurdul semnificativ, temelie a poeziei, ilogicul organic ce formează esența visului și a mitului sunt repudiate. Maiorescu e întîi de toate un mare polemist care știe să tragă profit din împrejurarea de a trăi într-o lume inferioară nivelului său, punând
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
curând însă Macedonski, împins de temperament spre arta-lux, începu să profeseze arta pură, scoasă complet din zona inteligibilului:"Logica Poeziei este ne-logica față cu proza, și tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare însăși absurdul". Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 - 1920), pline de acrobații de metri și de strofe prozaice, se mai pot culege puține elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasă a unei grote haotice, văzute cu acea imensitate zveltă
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
pe baza unor excerpte tendențioase din corpul articolelor, încearcă să demonstreze afilierea jurnalistului la diverse grupări politice 513. În acest sens, Eminescu a fost revendicat pe rând ca marxist, legionar, comunist, conservator, liberal și lista continuă cu etichete care frizează absurdul. Vorbind despre pericolele unor asemenea interpretări, Al. Paleologu subliniază incapacitatea interpreților de a-și păstra calmul intelectual și afectiv atunci când vine vorba de Eminescu 514, situație care a condus la comentarii excedentare, fără ancoră în litera textelor. Astfel de atitudini
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
nuvele, textele din Camera copiilor propun o narațiune dificilă la lectură, care urmează, ca într-o mișcare filmică, mozaicul unui univers sui-generis prin aglutinarea unor percepții prezente, fantezii și frânturi de memorie, alunecând toate într-o metamorfoză lentă, marcată de absurdul generator de straniu, în notă onirică. Prin urmare, diversele relatări se pot comunica unei sensibilități „ca realitate complexă, integrală, nerezumabilă”, însă „ele nu se pot comprima într-un aspect logic: nu se pot povesti. Scriitorul vizează construirea sau amintirea acelor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289512_a_290841]
-
la „Viața românească”, „Adam”, „Facla”, „Azi”, „Lumea românească”, „Meridian”. După cel de-al doilea război mondial, revine cu poezie în „Viața românească”, „Revista literară” și „Flacăra”. Își luase oficial numele de Benjamin Bonciu. Semna H. Bonciu ori cu pseudonimul Sigismund Absurdul. Producția lirică de tinerețe intră în volumele Lada cu năluci (1932), Eu și Orientul (1932). În 1934, însoțit de o scurtă dar elogioasă prezentare datorată lui T. Arghezi, apărea romanul Bagaj... Strania dublă existență a unui om în patru labe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285811_a_287140]
-
placheta Eu și Orientul, ar fi un antidot pentru rănile insului „crescut din otrăvite plante”. Cu Brom, poetul revine în forță asupra răului care îl roade, psalmodiindu-și spaimele în fața golului și nimicniciei (Bleah) ori dând (în Sonetele lui Sigismund Absurdul) mostre excelente ale „umorului de spânzurătoare”: sarcasm, grimase, stridențe, joc cu absurdul (Adio, Gongul cel pedestru). Ultimul volum, Recviem (1945), scris la moartea soției sale, glorifică iubirea limpezită, intrată în absolut, a cuplului, dar nici acum B. nu se poate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285811_a_287140]
-
din otrăvite plante”. Cu Brom, poetul revine în forță asupra răului care îl roade, psalmodiindu-și spaimele în fața golului și nimicniciei (Bleah) ori dând (în Sonetele lui Sigismund Absurdul) mostre excelente ale „umorului de spânzurătoare”: sarcasm, grimase, stridențe, joc cu absurdul (Adio, Gongul cel pedestru). Ultimul volum, Recviem (1945), scris la moartea soției sale, glorifică iubirea limpezită, intrată în absolut, a cuplului, dar nici acum B. nu se poate opri să nu observe fondul obscur, ambivalent, al patimii, încât balansul continuu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285811_a_287140]
-
era con? tient de sl? biciunile regelui Carol, astfel c? se ferea din calea lui �că s? nu? l m�nie pe rege�. Atunci c�nd cineva a propus ca Antonescu s? fie f? cut academician (o lingu? eal? care friza absurdul), Iorga s? a opus ideii de dragul demnit?? îi Academiei, dar mai ales pentru c?? i era team? s? nu? l supere pe rege. A intervenit pe l�ng? colonelul Urd? reanu, pe l�ng? profesorul Lep? datu ? i pe l�ng
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/959_a_2467]
-
aer. Mai puțin însă și la noi, țară puțin participativă politic și cu opțiuni lipsite de anvergură. Piesa scrisă în 1962 vorbea despre o lume aparent poleită, cea a Forțelor Aeriene Regale Engleze. Scena de la Casandra devenea tabără de recruți. Absurdul, umilirea, prostia, înregimentarea, nebănuita mitocănie din Albion, drama creată de mecanismul militar ruginit și dezumanizat țineau de text. Mai presus de el era actul teatral nud, depresurat de "jocul de scenă", emoția pură, francă, cuceriri care pentru noi, atunci, au
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a integrat firesc în weltanschauung-ul său aceste idei: că lumea este și rațională și irațională (uneori "își iese din țâțâni", știau prea bine toți acești maeștrii respectați), că scânteia comică este și semn al tragicului cotidian și, deopotrivă că absurdul și drama pot fi maligne sau benigne. Nu se știe, cu certitudine, dinainte. Dar, mai ales, Alexa Visarion știe că nu trebuie, niciodată, sub nici un pretext ca, dimensiunea etică să lipsească: nici din viața cea obișnuită, nici din cea conținută
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
compozițiile sale de după momentul convertirii pot sugera speculația unei... derapări de natură psihică. Exacerbarea efectelor compoziționale, insolitul cromaticii, aerul bizar al gesticii, toată această recuzită șocantă ar putea trimite la o posibilă... derapare. Nu e însă decît plăcerea jocului cu absurdul, cu mimarea nebuniei. Percepută, de altfel, ca atare. Plăcînd, captivînd. Dar Van Gogh? Dar Dali? Dacă Van Gogh e marcat maladiv, aceasta cabrîndu-i, violent, pictura (contorsiunile care antrenează elementele peisajului), Dali își joacă (sau, poate, nu) nebunia, complăcîndu-se în splendorile
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
inundă casele cu grozăvii incredibile, iar... ăștia, poftim, ne întreabă de tablouri! Și dacă, restrîngîndu-ne la spațiul nostru, în care condiția materială a celui de pe trotuar, întrebat ce tablou are în casă, pe perete, e cea prea bine cunoscută, atunci absurdul teatrului ionescian pare a fi chiar la el acasă. Printre cei care se străduiau să răspundă chestiunii în discuție, un haios de vîrsta a treia a putut înșira chiar genuri: 1. un goblen, 2. "unul cu mine" (și se arăta
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
Prea îmi păruse, în primul moment, suspect de abrupt junele arămiu, ca să-i bănuiesc umorul latent. Iată că-l avea. Și iată că, transferat dincoace, în cartea lui de debut, avea să potențeze, ca o picantă exergă, pasajele în care absurdul urmuzian se logodea cu deraierile dialogale din Cuibul de cuci al lui Ken Kesey. Se convertea, așadar, în artă a cuvîntului. Cînd, în dialogul nostru nu prea departe, nici el, de cel al Cucilor a mai venit mărturisirea oaspetelui meu
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
cu "Zburători", atunci inima-mi s-a muiat și mai tare, îndemnîndu-mă să pun imediat mîna pe... creion și să scriu, cu o plăcere absolut nouă, despre necunoscutul încă Irinescu. Dacă ar fi să-i pun în scenă teatrală cartea, absurdul (urmuzian) m-ar îndemna să am în vederea scenariului chiar și antologia de versuri din prima jumătate a volumului, de un insolit aproape țicnit, dacă n-ar ieși "Fabricată în atelierele Irinescu", așa cum singur își pune firmă propriului său... supradadaism. Antologie
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
cu pricina, dar starea de spirit pe care piesa o evocă am experimentat-o cu toții deprimat de întunecată. Sub aparențele celei mai cenușii banalități se împînzește, ca o metastază, nefirescul. În traiul de zi cu zi, cîteodată sub înfățișări ciudate, absurdul se înfiripă. Și cum ar putea fi altfel într-o existență împăienjenită de uniformitate, în care indivizii, supuși presiunii unui context mortificant, își pierd treptat prospețimea și conturul interiorității. O dezlegare ar fi: evadarea. Numai să nu se producă prea
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
așteptat ca sentimentul absurdului să ne "cîștige" și pe noi, în virtutea unor imanențe de cu totul altă natură. Literatura absurdă și-a făcut loc foarte greu în traducerile noastre, în temeiul inexistenței absurdului în viața omului de tip nou...! Dar absurdul începuse deja să se manifeste ca dominantă a vieții noastre. Vidarea de conținut a realului, criza valorilor, amurgul umanismului, ne conduceau către absurd. Iraționalul se impune ca valoare. în locul inteligenței administrația , în locul intimității -colectivismul. Presiunea politică este, în "Regulamentul de
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]