1,324 matches
-
În stradă, Bîlbîie l-a prins de braț, "nu putem merge prea mult împreună, oricum, ești în uniformă, și eu nu pot să, mă înțelegi", Popianu înțelegea sau se făcea că înțelege, "chestiunea e gravă, extrem de gravă. Mai știe cineva?" Adjutantul Popianu ridică din umeri, "nu știu ce să zic, eu am trimis rapoarte la superiori, la Comana, la Oraș, n-am primit nici un fel de răspuns de ia ei, în schimb Stavri și Stoicescu mi-au dat de înțeles că ei știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
în fața mesei după ce strînse la repezeală hîrtia de ambalaj și cojile de mezelicuri, nu se mai ostenea să-și întindă masa, de fapt nu mînca, ci doar se hrănea, îl bătu ușor pe umerii căzuți "uite ce e, dom'le adjutant, te apuci și așezi totul pe hîrtie. E absolut necesar să rămînă ceva scris, pe vorbe nu te crede nimeni. Și nu știm ce ni se poate întîmpla, azi ești, de ieri nu mai ești!" Începu să rîdă să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
ce îi stătea în cale, "desigur, soarta, așa a fost să fie, îl cunosc pe Bîlbîie de cîțiva ani, am petrecut o toamnă și o iarnă încîntătoare la Vladia, am o casă acolo, în tovărășia lui și a prietenului său, adjutantul Popianu. A fost o întîmplare, nimic premeditat nici măcar nu făcea parte din soarta noastră comună. Sincer să fiu, și uitasem de el, însă l-am întâlnit la o recepție în casa Basarab Cantacuzino. Era o petrecere cam balcanică, de aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Mihail era omul cel mai puțin potrivit pentru a purta un dialog pe tema afecțiunii. ,, Mi s-a părut a fi agitat, nu-și găsea locul, cel puțin în ultima săptămînă, iar pe deasupra l-a adus la mine și pe adjutantul Popianu!" Mihai Mihail a pufnit "ăsta cine mai e, adjutantul Popianu?" Pangratty îi explică în cîteva cuvinte că Popianu e un tip dat dracului, șef de post în Vladia, care venise în București ca să-și clarifice niște nelămuriri în legătură cu niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
un dialog pe tema afecțiunii. ,, Mi s-a părut a fi agitat, nu-și găsea locul, cel puțin în ultima săptămînă, iar pe deasupra l-a adus la mine și pe adjutantul Popianu!" Mihai Mihail a pufnit "ăsta cine mai e, adjutantul Popianu?" Pangratty îi explică în cîteva cuvinte că Popianu e un tip dat dracului, șef de post în Vladia, care venise în București ca să-și clarifice niște nelămuriri în legătură cu niște bătrîni țăcăniți care se retrăseseră în fundul ăla de lume ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
s-a răsucit din dreptul ferestrei, totul reintrase în normal. "Vă rog să mă scuzați, dar, știți, încerc să mă obișnuiesc cu ideea, a fost o situație îngrozitoare, inconștient am tot amînat relatarea... faptelor. Deci, Bîlbîie l-a adus pe adjutantul Popianu, care mi-a relatat tot felul de aiureli despre Vladia. Nimic nu mai era din ceea ce lăsasem acolo în urmă cu cîțiva ani. Știam că lucrurile au tendința să se schimbe, nu zic să se degradeze, să se schimbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
nici cînd Bîlbîie l-a adus pe Radul Popianu, un ins aproape sfîrșit, dacă nu alcoolic, atunci măcinat cu totul de meschinăria vieții de provincie, în care se afundase cu plăcerea porcului ajuns în noroi, nu s-a emoționat cînd adjutantul, intrînd în casă și văzîndu-l după atîția ani, l-a împuns cu degetul în piept zicîndu-i "scăpași data trecută, prințe, dar să știi că data trecută nu înseamnă și ultima dată". Și cît era de nespălat și nedormit, mirosea îngrozitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
numai la atentatul de la Senat ori la afacerea sindicaliștilor din tipografii ori la călătoria sa la Viena, cînd era cît pe ce să nimerească într-o țesătură atît de deasă, încît să nu mai iasă niciodată viu, cine știe, un adjutant, oricît de nenorocit ar fi, tot adjutant rămîne, telefoanele și hîrtiile secrete pentru cei de teapa lui fuseseră inventate și dacă mergea ceva bine atunci poșta militară și telefonul mergeau. Referințele se țineau după el mai ceva decît umbra proprie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
afacerea sindicaliștilor din tipografii ori la călătoria sa la Viena, cînd era cît pe ce să nimerească într-o țesătură atît de deasă, încît să nu mai iasă niciodată viu, cine știe, un adjutant, oricît de nenorocit ar fi, tot adjutant rămîne, telefoanele și hîrtiile secrete pentru cei de teapa lui fuseseră inventate și dacă mergea ceva bine atunci poșta militară și telefonul mergeau. Referințele se țineau după el mai ceva decît umbra proprie, îl urmăreau și în cel mai desăvîrșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
dintr-o situație mai "delicată", atunci putea fi sigur că vor interveni într-un fel sau altul cei doi mitropoliți și vreo cinci voievozi cîți se putuseră număra pînă în acele zile în familia sa. Era liniștit pentru că niciodată nici un adjutant și nici un general care erau plătiți de Stat n-ar fi avut atîta putere, încît să-l înfunde cumva pe Șerban Pangratty. Numai dacă nu erau plătiți de Stat, ci de altcineva, de altcineva care să fi numărat tot atîția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Bîlbîie, dar Leonard Bîlbîie murise aproape prostește, de necrezut, însă moartea lui era adevărată și se petrecuse înainte de a-și face datoria. Doar el și Radul Popianu mai puteau interveni ca planul Vulturului Alb să nu se împlinească. El și adjutantul Popianu, dar Popianu nu o va face niciodată. Nu mai putea să o facă. La rugămintea lui Bîlbîie, desigur, altfel nu se putea explica nimic, Popianu luase în serios rolul de mesager al Comitetului din Vladia, grăbind desfășurarea evenimentelor. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Pe o capră de tăiat lemne aveau un felinar de vînt cu o lumină galben-roșiatecă. Bîlbîie, palid, așezat pe o ladă, se străduia să pară nepăsător. Ceilalți nici nu s-au uitat la mine, ci îl cercetau cu privirea pe adjutantul Popianu, care arăta ca vai de el, de parcă atunci ar fi coborît dintre dealurile Vladiei. Era de zece zile în București, dar Bîlbîie se îngrijise să arate cît mai boțit. Neras, cu ochii lăcrimînd, i-o fi pus ceva praf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
în București, dar Bîlbîie se îngrijise să arate cît mai boțit. Neras, cu ochii lăcrimînd, i-o fi pus ceva praf sub pleoape, era în stare bietul Leonard, cu o cămașă ruptă în spate, mai bine zis sfîșiată destul de credibil. Adjutantul Popianu făcea o figură grozavă. Și eu l-aș fi crezut că a venit pe ascuns, furișîndu-se printre vagoane, dormind pe sub un gard de spini ca să nu fie reperat. Popianu era destul de sigur pe vocea lui, nici un tremur, nici o ezitare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
acțiunii. Vom răzbate sau vom pieri. Așa să ne ajute Dumnezeu!" Inginerul Corvino făcu un pas înainte, o mișcare atît de neprevăzută, încît toți ceilalți, chiar și Bîlbîie, tresăriră, cerîndu-i emoționat lui Radul Popianu să repete cuvînt cu cuvînt mesajul. Adjutantul îi privi întrebător pe ceilalți doi membri ai triumviratului, aceștia aprobară muțește. Își drese vocea și rosti a doua oară, de astă dată fără nici o inflexiune, alb, ca o păpușă mecanică, textul mesajului. Dacă n-ar fi știut că totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
nr. 4, 1971). Era vara. În familia doctorului era zarvă mare. Adrian Marino, prietenul lor, care compunea programul literar la Radio, fusese dat afară. Venise la Voiculescu să-i solicite ajutorul, să pună o vorbă la prietenul lor N.M. Condiescu, adjutant regal și consilier a lui Carol, regele, să se revină asupra măsurii, Voiculescu fiind om cu trecere la Casa regală, lucra la Fundația Culturală, nu? Numai că și Voiculescu avea necazurile sale. Fusese chemat de regele Carol și rugat să
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
mare, Rozina, care-și sărbătorea majoratul, „tati, dacă nu ești la tort și șampanie te ... dezmoștenesc!” Mașina, echipajul și „bagajul” se apropiau de intersecția drumurilor care duc spre Bacău și spre Iași când maiorul spuse rigid și exact: Laserele! Plutonierul adjutant, Ghiță Asoltanei execută o manevră pe un minicomutator, În locul farurilor sclipeau cu intermitență două mici raze laser care anunțau pe cei de la Miliția rutieră că trebuie să salute discret și să nu-i oprească din misiune și În același timp
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
Între ei! Până la Rediu au Întâlnit un tractor cu remorcă și două cărucioare trase de niște țigănuși care s-au speriat de moarte crezând că dihania ce venea pe nesimțite Îi va strivi sau Îi va mânca de-a dreptul. Adjutantul i-a ocolit cu grijă, Îi văzuse prin camera cu infraroșii din dotarea mașinii și la fel a procedat și cu cele câteva pâlcuri de puradei teribiliști care nu prea aveau la ce să se grăbească a intra În casele
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
dreaptă strigând: Ia ieși din mașină să-ți pocesc eu mutra ta de jmecher care vrei să mă sperii! Hai, repede! Cum misiunea le cerea o deplină stăpânire a situației și luarea celor mai eficiente măsuri pentru asigurarea secretului ei, adjutantul Ghiță spuse pe un ton Împăciuitor, În timp ce tare ar fi vrut să-i dea țăranului clonțos câteva șuturi În fund: Hai, bădie, dă căruța mai Încolo că mi-a murit bateria și nu-s jmecher ci s necăjit! Mihai, om
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
și Întunecate chiar și În timpul zilei iar În noaptea neagră părea o imensă pată de smoală. Nu se auzea decât fâșâitul roților și abia perceptibil zgomotul surd al motorului. În apropierea celor cinci tei Îngemănați, maiorul Roznoveanu ordonă scut: Patru! Adjutantul Ghiță Asoltanei opri motorul, cei doi Își făcură din cap un semn bine știut și după un minut scrutau Împrejurimile și adâncul râpii prin cele două camere video cu raze infraroșii. Vreme de două minute au stat neclintiți dar toate
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
abia atunci maiorul Roznoveanu Începu să coboare În râpă. Ajuns lângă locul curățat se aplecă și descuie cu grijă capacul, Îl deschise larg, aprinse lanterna cu infraroșii și inspectă vreme de o secundă interiorul acelei incinte apoi privindu-l pe adjutant făcu un semn scurt cu capul, un fel de „da” și peste alte cinci minute și zece Înjurături, Ghiță Asoltanei sosi cu „bagajul” și gâfâind Îl depozită În incinta metalică. Apoi Încercând În negrul nopții să distingă ceva pe fața
Învierea pământeană by Val Andreescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1269_a_1901]
-
Era beată toată bateria, mergând pe drum În Întuneric. Mergeam spre Champagne. Locotenentul continua să călărească pe câmp spunându-și „Dacă-ți zic că-s beat, mon vieux. O, sunt terminat“. Am ținut drumul acela toată noaptea pe Întuneric și adjutantul Își tot ținea calul lângă bucătăria mea, spunându-mi „Trebuie să-l stingi. E periculos. Cineva o să-l observe.“ Eram la cincizeci de kilometri de graniță și adjutantu-și făcea griji din cauza focului de la bucătăria mea. A fost un drum tare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
lumina pe deasupra nămeților. Săpaseră un șanț de-a lungul colibei și În fiecare zi senină razele soarelui străluceau pe zid, reflectând căldura pe zăpadă și lărgind, astfel, șanțul. Era spre sfârșitul lui martie. Maiorul stătea la o masă de lângă perete. Adjutantul său era așezat la altă masă. Maiorul avea două cercuri albe În jurul ochilor, urme lăsate de ochelarii de soare. Restul feței fusese arsă de soare, apoi bronzată și apoi arsă din nou. I se umflase nasul și Începuse să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
apoi Își freca fruntea și obrajii, și pe urmă, cu mare delicatețe, Își masa nasul. După ce termină, se ridică-n picioare, luă farfurioara și se duse În camera mai mică, unde dormea. — Mă duc să mă culc puțin, Îi spuse adjutantului, care, În acea armată, nu era un ofițer numit de o comisie. Termină tu ce mai e pe-aici. Da, signor maggiore, răspunse adjutantul. Se lăsă pe spătarul scaunului și căscă. Scoase din buzunarul hainei o carte cu coperțile Îmbrăcate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
se duse În camera mai mică, unde dormea. — Mă duc să mă culc puțin, Îi spuse adjutantului, care, În acea armată, nu era un ofițer numit de o comisie. Termină tu ce mai e pe-aici. Da, signor maggiore, răspunse adjutantul. Se lăsă pe spătarul scaunului și căscă. Scoase din buzunarul hainei o carte cu coperțile Îmbrăcate-n hârtie și o deschise. Apoi o lăsă jos și-și aprinse pipa. Se aplecă cu coatele pe masă ca să citească și pufăia din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
uite. Nu putea să citească liniștit până nu termina. Soarele se ascunse În spatele unui munte, așa că lumina nu se mai reflecta pe peretele cabanei. Un soldat intră și vârî În sobă niște crengi de pin ciopârțite. — Încet, Pinin, Îi spuse adjutantul. Maiorul doarme. Pinin era ordonanța maiorului. Era un băiat tuciuriu. Pregăti focul În sobă, punând cu grijă crengile de pin, Închise ușița și se-ntoarse În spatele cabanei. Adjutantul continuă să se uite prin hârtii. — Tonani! strigă maiorul. — Da, signor maggiore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]