4,609 matches
-
din punct de vedere moral 15. Hare susține ideea surprinzătoare că teoria morală schițată de Kant în Imm și Crp poate fi interpretată într-un fel care ar permite să se afirme că ea este în acord cu utilitarismul 16. Argumentarea lui se desfășoară, în principal, pe două planuri. Pe un prim plan, Hare confruntă diferite formulări date de Kant imperativului categoric cu principiul utilitarismului - acțiunile noastre sunt morale dacă ele promovează cea mai mare fericire posibilă pentru cât mai mulți
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și ajunge la concluzia că ele ar fi pe deplin compatibile. Pe un al doilea plan, Hare examinează cele patru exemple de maxime pe care le dă Kant în cea de-a doua secțiune a Imm pentru a stabili dacă argumentarea autorului este compatibilă cu principiile filosofiei utilitariste. Este vorba, într-o formulare pozitivă, de datoria de a ne conserva viața, de datoria de a fi cinstiți când facem promisiuni, de datoria de a ne cultiva înzestrările și talentele și de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ceilalți oameni. Concluzia la care ajunge Hare este că exemplele doi și patru - interdicția promisiunilor false și interdicția indiferenței față de suferințele semenilor care nu se pot ajuta singuri - sunt în deplin acord cu înțelegerea utilitaristă a cerinței universalizării maximelor acțiunii. Argumentarea lui Kant s-ar baza, în ambele cazuri, pe ceea ce autorii de limbă engleză numesc în mod curent generalizare utilitaristă. Este vorba de răspunsul la întrebarea „Cum ar sta lucrurile dacă maxima mea ar deveni o lege universală?”. Hare recunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
promovarea și distrugerea vieții. Maxima sinuciderii din dezgust de viață implică, așadar, o contradicție 24. Și în cazul respingerii maximei de a face promisiuni pe care știm că nu le vom respecta și nu avem intenția de a le respecta argumentarea lui Kant ar viza exclusiv structura maximei, și nu consecințele adoptării ei ca lege generală. Cel care face o promisiune își asumă o obligație, contractează o datorie. O promisiune este ceva pe care cel care o face și-l impune
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
25 Ultimele două exemple ale lui Kant se referă la maxime care prescriu datorii imperfecte. Putem gândi dar nu putem dori fără contradicție ca aceste maxime să nu fie universal respectate. Să considerăm cazul datoriei de a ne cultiva talentele. Argumentarea lui Kant este redată în felul următor. O ființă rațională, spre deosebire de una pur naturală, se distinge prin facultatea de a acționa potrivit reprezentării anumitor legi, adică în acord cu principii raționale obiective. De aceea, ființele raționale nu se pot limita
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
se pare că se poate reconstrui cel de al patrulea exemplu fără a face apel la considerații empirico-pragmatice pentru a întemeia maxime morale. Iar aceasta în armonie cu preocuparea fundamental rațională a întregii etici kantiene.27 Reconstrucția dată de Höffe argumentării lui Kant în cazul celor patru exemple este împărtășită de alți comentatori ai Imm. Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul propriei sale prezentări și discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian este un instrument de indicare a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian este un instrument de indicare a contradicției în gândirea și voința oricărei ființe raționale care ar refuza să accepte ca maxima acțiunii ei să devină lege universală.28 Asemenea reconstrucții ale argumentării lui Kant, care își propun să arate că o ființă rațională realizează evaluarea morală pe bază de considerații a priori, mi se par discutabile din cel puțin două puncte de vedere. Mai întâi, se poate observa că în argumentele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
morală pe bază de considerații a priori, mi se par discutabile din cel puțin două puncte de vedere. Mai întâi, se poate observa că în argumentele lui Höffe și Ludwig nu intervin doar considerații a priori. În cazul fiecărui exemplu, argumentarea se sprijină pe definiții sau precizări ale semnificației unor concepte cum sunt dezgustul de viață, promisiunea, ființă rațională versus ființă pur naturală, ființă cu puteri limitate. Or, acestea sunt concepte a căror semnificație nu poate fi stabilită independent de experiență
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Religia în limitele rațiunii pure, ed. cit., p. 226. 24. Vezi Otfried Höffe, Introduction a la philosophie practique de Kant, J. Vrin, Paris, 1993, pp. 111-113. 25. Ibidem, p. 118. 26. Ibidem, pp. 119-121. 27. Ibidem, p. 124. Pentru o argumentare asemănătoare, vezi și Reiner Wimmer, „Funcția dublă a imperativului categoric în etica lui Kant”, traducere de G. Lepădat, în M. Flonta, H.-K. Keul, Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iași, 2000, pp. 174-189. 28. Vezi Ralf Ludwig, Der kategorische
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în același an 1797, Kant a publicat în numărul din septembrie al revistei Berlinische Bläter un articol intitulat în mod semnificativ „Despre un pretins drept de a minți din altruism”. Aici el a reluat și a dezvoltat, pe baza unei argumentări mai ample, punctul de vedere formulat în Pmtv. Articolul lui Kant a reprezentat un răspuns la un text al francezului Benjamin Constant din publicația La France en l’an 1797, Sixième cahier, no. 1. Constant respingea aici interzicerea în genere
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
se ascunde nimeni în locuința lui, va fi posibil ca ucigașul să părăsească imediat casa și să-și întâlnească victima care a făcut același lucru. În acest caz, cel care a mințit va putea fi acuzat împreună cu ucigașul. O asemenea argumentare nu ne apare convingătoare. Nu credem că vreun tribunal îl va acuza pe cel care a mințit cu intenția neîndoielnică de a împiedica o crimă împotriva unui om nevinovat. Este cu deosebire surprinzător să întâlnim o asemenea argumentare la Kant
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
O asemenea argumentare nu ne apare convingătoare. Nu credem că vreun tribunal îl va acuza pe cel care a mințit cu intenția neîndoielnică de a împiedica o crimă împotriva unui om nevinovat. Este cu deosebire surprinzător să întâlnim o asemenea argumentare la Kant, care insista, cum știm, asupra ideii că acțiunile noastre trebuie să fie judecate, nu în funcție de consecințele lor, ci în funcție de mobilurile lor, în speță în funcție de faptul dacă sunt înfăptuite sau nu din datorie. Or, cine ar putea contesta că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în funcție de mobilurile lor, în speță în funcție de faptul dacă sunt înfăptuite sau nu din datorie. Or, cine ar putea contesta că cel care minte pentru a salva viața unei ființe nevinovate a acționat din datorie? S-ar putea eventual obiecta că argumentarea lui Kant privește doar aspectul juridic, și nu cel moral. Kant însuși nu accepta însă că decizia juridică ar putea fi in genere despărțită de judecata morală, și cu atât mai puțin într-un caz ca acesta. Kant a contestat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
i-o atribuie Constant, și anume că a spune numai ceea ce este adevărat este în toate împrejurările o obligație morală. În realitate, Kant ar fi substituit termenului de adevăr pe cel de veracitate, căruia i-a conferit o semnificație morală. Argumentarea lui Hofmeister pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt adevărate. Lipsa de veracitate și minciuna nu reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mai fi scris el o replică? Replica lui Kant are sens numai dacă admitem că el a respins punctul de vedere că în anumite situații a nega adevărul este un act îndreptățit din punct de vedere moral. Să admitem, de dragul argumentării, că așa cum susține Hofmeister spunerea unui neadevăr ar reprezenta pentru Kant o minciună doar atunci când noi îi dăm de înțeles persoanei căreia îi spune acest neadevăr că intenționăm să spunem adevărul. Or, atunci când îi spunem ucigașului că persoana care se
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în acest caz, este una destul de slabă deoarece relația dintre minciuna servitorului și crima pe care a facilitat-o a fost una accidentală 29. Exemplul lui Constant este foarte diferit. Câteva considerații asupra acestei teme pot fi relevante pentru evaluarea argumentării cuprinse în răspunsul lui Kant. Singura explicație a disponibilității lui Kant de a discuta cu Constant, pornind de la exemplul propus de acesta din urmă, este acela că filosoful a acceptat provocarea de a-și susține teza că îndatorirea veracității este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lui Kant, cu deosebire filosofia lui teoretică expusă în Critica rațiunii pure, este un monument al gândirii filosofice de o amploare și complexitate fără egal. Perceperea lui corectă, atât în liniile sale principale, cât și în toate detaliile analizei și argumentării, cere o privire îndelung exersată. Ni se sugerează că mulți dintre gânditorii care fac abstracție de concluziile la care a ajuns Kant sau pretind că l-ar fi depășit nu îl cunosc sau nu îl înțeleg. O înțelegere și expunere
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de douăzeci de ani, o pretenție pe care el abia se străduiește să o atenueze 57. Este interesant de observat că în această lucrarea demersul lui Noica este demersul standard al susținerii unei interpretări, în confruntare cu alte interpretări, prin argumentarea capacității ei de a restitui acea coerență internă spre care năzuiește orice sistem de gândire. După ce rezumă un număr considerabil de reacții la provocarea lui Jacobi, cum sunt cele ale lui Kuno Fischer, Hermann Cohen, Hans Veihinger, Alois Riehl, Bruno
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conștiinței, constatată prin introspecție, nu este una și aceeași cu identitatea postulată de matematică, și aceasta este părerea tuturor oamenilor de știință, atunci insufieiența filosofiei kantiane devine clară pentru oricine.” Admițând că există în genere o unitate a conștiinței, continuă argumentarea lui Motru, aceasta nu poate fi decât una relativă, empirică. Atunci organizarea impresiunilor venite prin simțuri nu se realizează prin mijlocirea unei speciale funcțiuni de unitate sintetică a priori, ci se realizează prin mijlocirea obișnuitelor funcții sufletești, care își au
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
textul articolului se fac referiri îndeosebi la dreptul oamenilor de a face uz de propria lor rațiune în examenul critic al formelor vieții religioase, al instituțiilor religioase și, într-o măsură mai mică, în examenul critic al legislației. Premisa întregii argumentări, o premisă neformulată ca atare, este cea a supremației rațiunii, a calității ei de tribunal suprem îndreptățit să judece, să accepte sau să respingă orice fel de pretenții ce privesc cunoașterea sau moralitatea. Este potrivit să ne oprim puțin asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
îndreptat în egală măsură împotriva încercărilor raționaliștilor de factură mai tradițională de a împăca rațiunea cu credința printr-o fundamentare rațioală a dogmelor religiei revelate, cât și împotriva tentativelor unor raționaliști mai radicali, a deiștilor, de a proba printr-o argumentare constrângătoare existența lui Dumnezeu și de a fundamenta în acest fel religia naturală. Evidențierea caracterului iluzoriu al argumentelor deiste nu înseamnă însă renunțarea la proiectul unei religii întemeiate pe rațiune. Acest proiect va căpăta o elaborare nouă, originală în filosofia
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a remarca faptul că audiența este sensibilă nu numai la ceea ce se spune, ci, cu deosebire, la felul cum se spune. Cititorul va fi adesea nu numai atras, dar și convins mai degrabă de un „scris frumos” decât de o argumentare oricât de strânsă 22. Să reținem și străduința de a scrie mai „literar” a nu mai puțini dintre autorii de lucrări teoretice, care sunt înclinați să vină în întâmpinarea gustului publicului cult pentru a câștiga o audiență cât mai largă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațiuni reci, impersonale înseamnă a sta sub semnul mediocrității. În medii intelectuale influente, demnitatea culturală pare să fie asociată cu infraraționalul sau cu supraraționalul. Marile idei nu ar avea nevoie să fie sprijinite prin producerea de temeiuri și argumente. O argumentare sistematică este resimțită drept prozaică, posacă, plictisitoare, până la urmă drept probă a lipsei de spirit. Intelectuali rafinați freamătă când citesc o propoziție cum este cea a lui Cioran: „În afară de poezie, metafizică și mistică nimic n-are nici o valoare.”24. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
creierul este lacheul inimii”, până la o manieră caracteristică de tratare a unor subiecte academice. Un exemplu ni-l oferă cuprinzătorul „Cuvânt înainte al traducătorului” la o recentă traducere românească a Meditațiilor metafizice ale lui Descartes. Scutindu-se de ostenelile unei argumentări laborioase, prin raportare la o porțiune cât de cât semnificativă dintr-o uriașă literatură de comentarii și exegeză care nu a lăsat nimic necontroversat, autorul afirmă că opera filosofului francez, cu deosebire metafizica lui, ar reprezenta „împlinirea unei misiuni de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
inaugurată de Kant, ar recomanda mai multă prudență în abordarea unui asemenea subiect. Nu sunt, oare, datori cei care contestă separarea sferelor cunoașterii și credinței, la mai bine de două sute de ani după Kant, să ia asupra lor provocarea unei argumentări susținute? Cât privește relația mentalității populare cu spiritul luminării, nimic nu o exprimă mai bine decât reprezentările despre relația omului cu divinitatea, reprezentări ce configurează profilul religiozității într-o anumită colectivitate. In scrierea sa despre religie, Kant deplânge tendința foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]