1,877 matches
-
că am nevoie de un tovarăș, de un vânător din partea locului, de o luntre care să mă ducă la băteliști și ascunzișuri - și lăsam vânatul în liniște să se strecoare pe luciu, să se ridice în unghiuri lungi pe roșeața asfințitului, și, cu sufletul plin de frumusețea locurilor, de miile de glasuri ciudate ale amurgului în bălți, de minunatele colorații ale apei sub bătaia celor din urmă raze, rătăcii mult, la întâmplare, fără țel hotărât. Când mă întorsei, crâșmarul se uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe Marin, și treaba e gata! Pe onoarea mea! Și rămase în fața crâșmei, cu mânile în șolduri, cu nădragii largi umflați ca de vânt, privind fericit în urma mea, pe când eu mă cufundam repede pe Corbul meu în umbrele Bărăganului, spre asfințitul șters, aproape stâns. A doua zi pe la toacă, cum descălecai, Sandu se repezi pe ușa crâșmei ca izbit de cineva și răcni la un țânc numai de o șchioapă, care se prăjea la soare: —Mă, tătuță, mă! fuga la neică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deodată un măcăit aspru mă scutura din liniștea ce mă cucerise, aripi băteau și rața se înălța săgetând pe deasupra pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da în asfințit, o pulbere de aur se strecura prin pletele verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o liniște nețărmurită, lăsând o cărare de solzi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din privirea pătrunzătoare, rotundă, ascuțită, verde ca și apa stătătoare a Iezerului, privire care mă neliniștea. Într-o săptămână, patima pândei, a vânatului bălții, îmi intrase în suflet, în sânge, în simțuri. Veneam în galop întins, cum da soarele spre asfințit, treceam repede prin crâșmă, unde mă aștepta Marin și gălăgiosul sfat al lui Sandu, umpleam pentru pușcaș o gărăfioară de țuică și plăteam două pacuri de tutun, și ne coboram spre pânza stufăriilor. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
două pacuri de tutun, și ne coboram spre pânza stufăriilor. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al unei paseri deștepta ca un răcnet singurătățile și mă făcea să tresar. Cu ochii deschiși mari, cercetam văzduhul la linia pămătufurilor roșcate, spre asfințitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deasupra noastră. —Astăzi n-o să întârziem, neică Marine? —De ce? n-o să întârziem! Și trecem încet-încet, tot mai în adâncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deșteptate ale locuitorilor bălții, înfioră stufăriile până departe, ca înaintea vremii rele. Și la asfințit, pe jumătate de cer cuprins de munți de nouri, s-a arătat deodată un tighel de aur frânt, neregulat, pe toată marginea îngrădirii întunecate. Parcă ar fi încremenit pe cer un fulger rupt, ca o amenințare. Are să vie vremea rea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
neregulat, pe toată marginea îngrădirii întunecate. Parcă ar fi încremenit pe cer un fulger rupt, ca o amenințare. Are să vie vremea rea, neică Marine!... Vânătorul nu întoarce capul; vâslește încordat; și din lulea se înalță pânze ușoare de fum. În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când lopețile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfințit se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe departe. Din când în când țipă prelung, cu glas de trâmbiță. Și luntrea se strecoară prin marginile luncilor, intră iar în trestii, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor. Așa urca lin spre asfințit, și de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzișurile. În țihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaia deasă și caldă de raze; roiuri de musculițe se roteau ici-colo, țesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
zbor tăcut și mierle care fâlfâiau cârcâind spăriate. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfârșită - părea că vine de deasupra, din cerul albastru, ori printre frunzișuri, cu strecurarea vântului. Într-un rând, aproape de asfințitul soarelui, într-o zi liniștită de septemvrie, mă întorceam din luncă și veneam gânditor pe podul răsunător de fier. Apa râului curgea pe dedesubt largă și lină, cu strălucire întunecoasă. În stânga, pe malul dinspre Galați, o bulgărie își întindea răzoarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
apoi, cu brațele puse pe genunchi, cu bărbia rezemată de brațe, rămase un timp uitându-se la podar. Se sculă după aceea și se îndreptă pășind rar, spre zarzavaturile lui. Rămăsei cu bătrânul și cu mortul. Soarele se scufundase; la asfințit crescuse o întinsă roșață purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea țărmurilor, venind pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de moarte. Nu aburea vântul; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălțile Brăilei, și treceau prin smârcurile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vânt. Se deslușeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfințitului, izvorau ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și mergea domol spre căsuța de lângă pod. Era vremea cinei. Nu-l mai văzui. Lumina din asfințit stătea încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemișcat și singur în tăcerea țărmurilor. Iar în fund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
hudiții. Apucă la dreapta, prin umbra de cărbune a zidurilor; se întoarse; apoi începu a umbla încet. În jurul ei zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul înainta încet și umbra lui îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispărând în bolți și iar apărând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
soarele; amurgul de toamnă se lăsa rece. Focuri ardeau la bordeie. Se auzeau mugete de vite, lătrături de câni, glasuri felurite de oameni. Într-un răstimp de liniște, sunară tropote de cai, apoi chemări prelungi pe coasta dealului. Spre rumeneala asfințitului se ridicară deodată cu cârâiri și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede în lumina amurgului, apoi dispărură. Humelnicul și Niță Lepădatu se apropiau de bordeie și glasurile oamenilor întorși de la muncă se auzeau acuma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
presărate de sălcii pe luciul lacului. Îmi strânsesem sculele. Nu mai aveam nici putere, nici dorință să prind cu vechile viclenii crapii Dunării. Mă simțeam însă atras de ascunzișurile necontenit înoite, în cotloanele și printre ostroavele apei. Cu mult înainte de asfințit eram singur, cu totul desfăcut și despărțit de tovarășii mei. Luntrea se strecura printre draperii de liane. Ștefan Gâdea, omul meu, simțind ce caut, mă ducea într-un loc pe care îl știa el. Fără să-mi spuie el nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în sfârșt zidurile orașului Tombuctu. Firește, la capătul unei călătorii prin deșert, toate orașele sunt frumoase, toate oazele seamănă cu grădina Raiului. Dar nicăieri viața nu mi s-a părut atât de surâzătoare ca la Tombuctu. Am sosit acolo la asfințitul soarelui, întâmpinați de un detașament de soldați trimiși de seniorul orașului. Cum era prea târziu pentru a mai putea fi primiți la palat, am fost conduși spre locuințele care fuseseră prevăzute pentru noi, fiecare potrivit rangului. Unchiul meu a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
persoană găsită pe străzi va fi biciuită în public până la sânge. Șapte grade însemna mai puțin de o jumătate de ceas. M-am uitat în jurul meu. La toate colțurile străzilor nu mai erau decât soldați care priveau cu nervozitate spre asfințit. Necutezând nici să alerg, nici să întreb în ce direcție s-o apuc, de teamă că voi părea suspect, m-am mulțumit să merg de-a lungul fluviului, grăbind pasul și trăgând nădejde că până la urmă casa va fi ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în semn de bucurie. Cadiii cei mari își împodobiseră porțile cu muselină țesută cu fir de aur și presărată cu boabe de chihlimbar, iar chimvalele răsunau în citadelă. Interdicția privitoare la ora stingerii fiind ridicată, muzica și cântecele răsunară la asfințitul soarelui în toate colțurile orașului. Apoi, când coborî cu adevărat noaptea, focuri de artificii izbucniră la malul apei, întâmpinate de aclamații frenetice. Cu această ocazie, cuprins de veselia generală, am simțit dintr-odată un irezistibil imbold să mă îmbrac după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
-și fiii să alerge mai repede. În apropiere se auzi urletul lupilor. În acea clipă, totul se schimbă brusc. Valerius se văzu pe sine, adult, în mijlocul unui amfiteatru roman, strângând în mână o sabie, bine proptit pe picioare. Soarele la asfințit scălda arena într-o lumină roșiatică; o clipă, lumina aceea îl orbi. Mulțimea urla, încurajându-l pe adversarul său, un gladiator înarmat cu o plasă și un trident. Valerius îi întâlni privirea limpede, de nepătruns; avea chipul plin de cicatrice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
clipă, apoi, cu un gest hotărât, își duse mâna la șold și scotoci sub haină. În clipa următoare, un jet de urină coloră zăpada în galben. În acel gest, Valerius recunoscu ușurat semnul de bun venit. Seara, cu puțin înainte de asfințit, în satul celt înconjurat de păduri, unde era cu neputință să ajungi dacă nu cunoșteai locurile, Valerius, Tarosh și ceilalți războinici fură întâmpinați de bărbați, femei și copii. Toți se adunară în jurul lor, vociferând veseli. În coliba lui Tarosh - solidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mort. Otho... Dacă am înțeles bine, Otho a pus să fie ucis... Întotdeauna m-am temut că șarpele ăla e avid de putere, zise Vitellius. Din istorisirea lui Hector, mai află că Otho poruncise și uciderea lui Piso, iar pe la asfințit se dusese mai întâi în Senat, apoi pe Palatinus. — Otho... L-au ales împărat pe Otho! izbucni Vitellius, consternat. Pe el, nu pe mine! Și doar știau că fusesem deja... — El e împărat la Roma acum, îl întrerupse Hector. Otho
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
venea să creadă că prietenul său era încă în picioare, în ciuda rănii, nu-i venea să creadă că stătea acolo viu, cu picioarele depărtate, cu scutul în mâna stângă și pumnalul în dreapta, cu capul apărat de coiful căruia soarele la asfințit îi împrumuta străluciri roșietice. Skorpius se ridică. Coapsa și spatele îi sângerau. Se clătină. Luă încet tridentul și se aruncă înainte furios, dar fără apărare. — Ucide-l imediat! Grăsanul de lângă Valerius era agitat. — Acum e ușor să-l ucizi. Ucide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
chaldeean. De altfel, ce altceva i s-ar putea prezice unuia care și-a ucis primul născut ca să moștenească averea lăsată de mama lui? Se îndreptă spre ieșire. — Voi porunci să se pregătească cina. Nu vedeți că soarele e aproape de asfințit? 24 Antonius nu putu să doarmă. Când Titus se aplecă deasupra lui, chemându-l în șoaptă, întredeschise ochii. — Sunt treaz. Se ridică. — Pleci acum? Se așezară în grădină, la masa de sub copaci. Pe cer sclipeau ultimele stele. O briză ușoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]