1,498 matches
-
Lodge, Author, Author!/ Autorul, la rampă! (apărut în 2004, în original, în 2006 și, revizuit, în 2009, în traducere românească), la care mă refer aici, ar permite fie și parabolic o investigație complexă, totală, a esenței auctorialității. Foucault suprapune funcția auctorială cu înseși mecanismele dinamicii socio-culturale, dîndu-i dimen siuni epopeice, pe cînd Lodge, în analiza lui artistică a două decenii din viața lui Henry James, intră mai degrabă în resorturile intime, obscure, subliminale, ale condiției de autor. Și totuși, romanul lodgian
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
angoasa creației pînă în amănuntele conținutului ei masochist, de "damnare" și "disperare". De aceea, vreau să cred, cazul lui Henry James rămîne aici mai mult un pretext pentru generalizare și nu prilejul unei incursiuni în excepțional. Vorbind despre generalitatea situației "auctoriale" a lui James, să observăm că publicarea romanului Author, Author! A fost înconjurată de un număr de coincidențe misterioase. Cu șase luni mai devreme de ieșirea pe piață a cărții semnate de David Lodge (tot în 2004), Colm Toibin scoate
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sensul vital al libertății individuale. "Plecarea" devine, ca atare, o nevoie existențială și, totodată, existențialistă. Primăvara neagră ilustrează (chiar și la nivelul unei ideologii implicite!) principiul asumării acestei libertăți. Parisul este fundalul (mai degrabă liric decît epic!) al entuziasmului inițiatic auctorial. Personajele care interacționează cu naratorul-autor descind dintr-un fel de realism magic sud-american, adaptat la rigorile lirismului romanului de început de secol XX. Enigmatice și simbolice, aceste "apariții" narative (par "apariții", întrucît nici unul dintre ele nu are consistență psihologică, traver
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
aceea, caracterizat, în ansamblul său, drept "literatură despre Literatură". E o investigație postmodernă, hipnotizantă, a circuitelor fenomenologice din actul artistic, devenit, iată, subiect de roman. Entuzi asmul "încifrator" al lui Murakami reactualizează marile epopei alegorice ale mitologiei, unde fiecare gest auctorial reprezenta o mișcare înspre lumea tropilor, o rotație către zona translucidă a semioticii. În pofida faptului că palierul simbolic al romanului ocupă prim-planul construcției, scriitura lui Haruki Murakami nu rămîne criptică. Firele intrigii țesute "între lumi" și legate subtil de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
al lui Nabokov, devenit artă pură. Dacă ar fi să conceptualizăm emoția în cauză, emoție, desigur, estetizată, ar trebui probabil să vorbim despre tensiunea erosului interzis, despre presiunea ireductibilă a sexualității nepermise. Volumele care au adus o astfel de "stare" auctorială la apogeu literar sînt amintita Lolita și chiar mai tulburătoarea, din unghiul tematicii ne-canonice, Ada or Ardor: A Family Chronicle/Ada sau Ardoare: O cronică de familie (1968). Capodopera din 1955 ne oferă un protago nist descompus identitar de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
literatură care se conduce după principiul decanonizării, al inovației și al introspecției absolute. Orientarea noilor direcții în literatura europeană impune o mișcare de liberalizare masivă a actului creator; noua manieră de a face literatură reclamă tendința de manifestare a independenței auctoriale față de orice șabloane etice, estetice sau sociale cu rol coercitiv: Această tendință de poziționare trimite, în aparență, la un spațiu cultural al nimănui, spațiu care înlocuiește o raportare a literaturii de tip tradițional la un sistem de repere bine delimitat
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
străbate din reverberațiile intime ale textelor" (Introducere..., p. 126), sunt importante nu doar pentru faptul că articulează viziunea unui autor-personaj omniprezent, ci și pentru că pun în lumină efortul conștiinței critice de a găsi elementele comune și unificatoare ale diverselor ipostaze auctoriale pe care textul le oferă receptorului. A descoperi și a descrie autorul care trăiește în paginile unei opere (cf. G. Călinescu..., p. 226) reprezintă, așadar, în primul rând, un act de cunoaștere, deschiderea intersubiectivă spre alteritate, spre conștiința care articulează
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de delimitare a profilului moral, intelectual și emoțional al celui ce scrie. Din punct de vedere lexico-semantic, acest palier de viziune este asumat discursiv de structuri verbale și substantivale din sfera psihologiei și psihanalizei, căi privilegiate de scrutare a interiorității auctoriale. Din numeroasele fragmente care ar putea fi circumscrise unei analize psihologice sui-generis a instanței creatoare, oferim doar câteva exemple care ilustrează importanța pe care Elvira Sorohan o acordă înțelegerii omului "din spatele textului": Ipostaze... "Eul social al revoltatului, oprimat sau înfrânt
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
a eului" și canalele de comunicare paralele prin care autorul comunică și se comunică, atât într-un plan de suprafață, cât și într-unul de adâncime. Concluzii Urmărind modul în care discursul critic al Elvirei Sorohan își asumă problema instanței auctoriale, am delimitat câteva câmpuri lexico-semantice care se referă, implicit sau explicit, la diverse aspecte legate de problema autorului în literatură și în critica literară. Rolul lor este, în primul rând, acela de a descrie această instanță, prin variate determinări metaforice
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
inițiați. Într-o cronologie editorială coerentă, acestea reflectă preocuparea de fond și supremația de specialist ale Elvirei Sorohan, pentru care fiecare subiect este explicit un motiv de reașezare și regândire a discursului istoriografic, cu argumente durabile, cu logică, în empatie "auctorială" și examen al contextului, cu spirit de geometrie și finețe. Categoria va fi, așadar, reprezentată de volumele consistente și perene în judecata lor critică: Iluminismul transilvan, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași, l974; Cantemir în cartea hieroglifelor, Editura Minerva, București
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
Editura Junimea, Iași, 2000 (ediția a doua, revăzută, 2001); iar, pentru capitolul privitor la Dimitrie Cantemir, Singurătatea scriitorului, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", Iași, 2004. O categorie distinctă o formează însă cărțile de contur monografic, axate pe studiul logicii personalității auctoriale, interesate de explicația adâncă, psihologică, a dimensiunii creatoare, rezonantă în scrisul artistului. Adevărată placă turnantă a ideologiei, a "ideografiei" unei opere, personalitatea (singularitatea) autorului, dar și riposta individuală la spiritul gregar, inform, la modă și tradiție, la constrângere și dictatură
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ale protagoniștilor, iubitori ori ctitori de carte, în ipostaze diferite, de la simplul cititor la autor, traducător, diortositor, protector sau finanțator. Astfel, comentariile vor fi organizate pe trei paliere, vizând să distingă în textele predosloviilor: 1. Metafore ale cărții și modele auctoriale implicite, alături de metafore ale lecturii construind un model ideal al cititorului; 2. Imagini ale scriitorului-cărturar. La care se adăuga, pentru precizie, și o a treia ofertă de exemplaritate umană în raporturile cu cartea: 3. mecenatul. 2. "Oglindî văzâtoare pre Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
dragosté pravoslavii voastre, fără numai să ne cunoașteți, cum că ne sârguim pentru folosul obștii, și ostenelile noastre ca niște părinți iubitori de fii vă le dăruim. Priimiți dar daru cu dragoste, că toți vă veți folosi [s.n.]". Un eu auctorial care cercetează și vrea să își comunice explicit opinia își face tot mai simțită prezența ("Insă eu dintru acésté descoper[ă] lucruri minunate, aflu liniia némului rumânesc" Episcopul Chesarie, în predoslovia la Mineiul pe ianuarie, Râmnic, 1779), vizând tot mai
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
precum în același text prefațatoriu al lui Theodosie, exultând că, de acum "nu ne vom mai împruta [...], ce și noi ca ale noastre le vom avea și altora cui va trebui de acestea, osârdie vom împărți". De o parte, modelul auctorial al cărturarului ce scrie sau tălmăcește în limba proprie și care (proiectând simbolic ipostaza exemplară a Apostolilor transcriind istoria hristică sub inspirația Duhului Sfânt), sunt receptați ca intercesori între cei simpli și neînvățați (proști, în limba perioadei) și sensul Scripturii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
își amenajează un teritoriu imaginar al unei libertăți pe care niciunul din cele două spații luate separat nu i-ar fi conferit-o, pe care nicio instanță enunțiativă solidă și coerentă nu i-ar fi permis-o. Și astfel, modulațiile auctoriale configurează un loc polifonic în care se topesc identități, țări, limbi și tradiții, într-un vesel și cutremurător imn adresat diversității vieții. Și rătăcirii. În sensul pe care i-l conferă Edouard Glissant anume ceea ce incită ființa să-și părăsească
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
de texte incitante din creația sa, îndeosebi înainte de apariția fiecărui nou roman. Sau, cum ar fi să ni-l imaginăm pe burduhănosul și greoiul Balzac într-o emisiune de-a lui Bernard Pivot? Cine i-ar mai cumpăra cărțile? "Personajul" auctorial și elementele paratextuale au, prin urmare, o tot mai mare și mai directă incidență asupra percepției publice a unui text. Editorii și librarii iau în calcul tot felul de detalii aparent minore pentru a atrage și a reține atenția Regelui
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ore, la ralenti. Cam la fel se întîmplă și cu desfășurările cinematografice întortocheate și adesea surprinzătoare ale Nașterii. Desigur, în cele din urmă, proporțiile monumentale atinse de roman devin indigeste, dar pînă și asta pare să facă parte din pactul auctorial. Unul din prietenii copilului Yann, cu nume extravagant, rezumă astfel ambiția acestui demers globalizant: "Pot umple întreg universul cu verbul meu, se lăudă Marc-Astolphe. Nu sunt un nimeni. Sunt grozav de mondial. Am o mare putere asupra cuvintelor." Iată, de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
curînd prin intermediul unor vise revelatoare, se vor apropia, extrem de lent, de adevăr. Acesta adevărul istoric e secundar, în viziunea autoarei, care urmărește îndeaproape emoțiile protago niștilor, reacțiile lor, descumpănirea, durerea, dar și țîșnirea vitală către lumina unui nou început. Demersul auctorial nu e unul istoric, deși, evident, umbra tragediei acestui continent plutește peste fiecare cuvînt, ci unul ficțional, de creație pură și de explorare a memoriei. Cronicile nu au reținut și relatat viața intimă, gîndurile și trăirile acelor oameni, concepția lor
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
vicisitudinilor războiului și ale vieții familiale de către doi (?) copii isteți și descurcăreți, care se mișcă cu dezarmantă dezinvoltură morală într-o lume feroce, denaturată. Dar mai mult decît stilul abrupt și conținutul scandalos derutează narațiunea asumată de o indicibilă voce auctorială, cu bruște schimbări de focalizare (nu știi niciodată cine vorbește, unul din cei doi gemeni, celălalt, un narator omniscient? cînd crezi că ai prins un fir, descoperi că era o pistă falsă și tot așa pînă la surpriza finală, cînd
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
reprezintă o dislocare ce-i ruinează unitatea interioară. Prin urmare, orice tentativă de identificare cu sine, asumată prin cuvînt, nu va face decît să agraveze această diferență de sine, acest ultim stadiu al diaforei. Eul scindat face să șchioapete funcția auctorială cea care, în mod obișnuit, atestă coerența și legitimitatea spuselor antrenînd în acest dezechilibru certitudinea noastră de cititor potrivit căreia discursul este proprietatea exclusivă a unui enunțător unic. Deci discursul nu mai apare ca topos esențial al eului totalizant, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
orgoliu creator, obnubilat de responsabilitatea sa de a da viață sau moarte personajului care îl imploră... nu face nimic. În orice caz, Roussy mizează pe această curiozitate maladivă, care ne face să mergem pînă la capăt, "debarasîndu-se" de autoritatea sa auctorială pe spinarea bietului cititor, care termină cartea cu un viu sentiment de culpabilitate și de neputință. NU MAI CITI. NU VREAU SĂ MOR. ÎNCHIDE CARTEA. E VIAȚA MEA ÎN JOC. NU EȘTI MAI BUN DECÎT CEILALȚI. ȘI TU VREI SĂ
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
autorului pare a fi chiar aceea de scriitură; chiar dacă Foucault recunoaște că în mod riguros conceptul de scriitură nu mai face nici o trimitere la cel de autor, nu-i consolidează poziția și nici nu mai reprezintă un semn al intenționalității auctoriale, ci încearcă de deslușească în general "condiția oricărui text", totuși rămâne posibilitatea ca în utilizare curentă, scriitura "să transpună într-un anonimat transcendental caracteristicile empirice ale autorului"295. Întrebarea care cere un răspuns ar fi: "nu transpune noțiunea de scriitură
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
această situație 302. Pentru Foucault, de asemenea, absența "vocii" din spatele discursului face parte din intenția de suprimare a instanțelor autoritare și a miturilor întreținute. Astfel, autorul devine o funcție, necesară încă bunei organizări a universului de discurs, indiferența în legătură cu reprezentarea auctorială conturându-se chiar într-un "principiu etic fundamental al scriiturii contemporane". Pozițiile în care se exercită funcția autorului 303 (ca identificări de "locuri goale", dezactivate în teoria contemporană) sunt: numele autorului (care nu este nici o descripție definită, dar nici un nume
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
atitudini și stiluri contradictorii, refuzând să ofere o viziune stabilă asupra lumii, astfel încât cititorului i se conferă un rol activ, de opțiune între diversele niveluri prezentate. Din moment ce întreaga practică postmodernă pune sub semnul întrebării noțiunile de consens sau de autoritate auctorială, cititorul este invitat să se implice în procesul scrierii propriului său text. Autoreflexivitatea este o altă trăsătură distinctă a discursivității actuale ce subevaluează referențialitatea limbajului, potențând spațiul intertextualității. Conștientizarea discursului ca discurs prin considerarea lui ca realitate primară a determinat
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Ibidem. 297 Despre problemele utilizării pronumelui personal "eu", în literatură în special, s-a scris foarte mult, teoria naratologică modernă propunând multe abordări în acest sens. De observat aceste dificultăți ale comportamentului narativ și ale identificării eului textual cu eul auctorial într-un fragment din Mihail Bahtin: "Dacă eu povestesc (sau redau în scris) un eveniment care mi s-a întâmplat mie însumi, eu, ca narator (sau scriitor) al acestui eveniment, mă aflu în afara acelui timp-spațiu în care s-a petrecut
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]