2,106 matches
-
ghebos ce stătea în odaia de oaspeți între soba de teracotă și pat. De cum intrai pe ușă, privirea îți cădea pe el. Uneori, când cei din casă se aflau suficient de departe în grădină, deschideam geamantanul acordeonului și priveam instrumentul. Clapele albe și negre semănau cu lințoliul alb și iarba neagră din fotografie. Geamantanul acordeonului era obiectul de cult al bunicii mele. Intra zilnic nu în camera locuită de noi, ci de geamantanul acestui acordeon. Îl privea mută așa cum într-o
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
la sinucidere încât îmi pierea cu totul din minte cât de irevocabil ar trebui pentru asta să mă răzbun pe mine însămi. Îmi vârâsem două pietre mari în buzunarele de la palton - atât de mari că nu mai reușeam să închid clapele de la buzunare. Totul era cum trebuie să fie - dar atunci de ce am mai scos și pus pietrele iarăși jos? Am reținut locul de pe mal unde le pusesem. Ne știam acum reciproc,eu pe ele și ele pe mine, și mai
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
Dvořák. Au fost un summum și maximum la care am ajuns, spre disperarea mamei și spre amuzamentul fratelui meu. Când intram în salon, aveam impresia că pianul era un dragon cu o coadă lungă, neagră, care rânjea la mine cu clapele lui albe. R.P. Cum decurgeau lecțiile din copilărie? Vă amintiți de vreo recompensă? Dar de vreo sancțiune? Părinții dum neavoastră erau flexibili, pretențioși sau intransigenți față de randamentul dumneavoastră școlar? A.R. Nu am primit nici recompense, nici sancțiuni. Nu am
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]
-
i-a dat puțin sau deloc de furcă, fiind ceva neînsemnat. Într-o zi, pe când citea rugăciunile Maicii Domnului pe treptele mănăstirii, înțelegerea lui începu să se înalțe 1: era ca și cum ar fi văzut Sfânta Treime sub chipul a trei clape de orgă. Îl podidiră atâtea lacrimi și suspine, încât nu se putea stăpâni. Luă parte în acea dimineață și la o procesiune care ieșea din mănăstire, însă nu-și putu stăpâni lacrimile 2 până la prânz; după-masă nu putu să vorbească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
calm, aproape umil. Erai lîngă ușă cînd am venit eu, tovarășe fizician, zice Brîndușa, apăsînd pe cuvîntul "fizician", cred că ai citit programul afișat. Se apleacă spre unul din cele două interfoane, fără măcar să-mi arunce o privire, bate două clape și așteaptă pînă îi răspunde o voce de bărbat. Tovarășe inginer, i se adresează Brîndușa, mîine dimineață la șapte patruzeci fix să fiți la mine cu planul construcției anexă la secția de acid cianhidric. Închide interfonul, se așază mai bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Șeful se uită lung la mine, cu o figură crucită: Dom' Vlădeanu, zice el, nu-mi miroase a bună, Totuși, haideți să mai jucăm o carte. Să-l sun eu pe șeful Administrativului. Se întoarce spre interfon și bate două clape. Tovarășe Condurache, spune Don Șef cînd i se răspunde, sînt Ștefănescu și vreau să știu, urgent!, ce s-a întîmplat cu garsoniera pe care trebuia s-o primească tovarășul Vlădeanu. Vlădeanu? A, da, ăla de scrie teatru. Nu. E vorba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
șezut, cu spatele rezemat de ușă și cu sticla alături. Uiți că ne șterpeleai săptămînal cîte o cazma și-o vindeai pe-o sticlă de rachiu, iar muncitorii plăteau ce furai tu?... Adu-ți aminte... Don Șef apasă cu putere clapa de închidere a interfonului, roșu de furie: Porcul dracului! Manevrează cum vrea el locuințele în combinatul ăsta. Se oprește, își trece palmele peste obraji, apoi își aprinde o țigară. Și credeți că n-o să pice? o fac eu pe optimistul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
găsiți pe tovarășul Amariei, că-i trecut de două jumate... Strîng mîna lui Olaru, mulțumindu-i, apoi trec strada, spre clădirea Comitetului Județean P.C.R. Intru la portar și-i spun că vreau să merg la tovarășul Amariei. Portarul bate două clape la interfon și așteaptă. Da, vă rog! se aude o voce de femeie. Tovarășă secretară, sînt portarul. Un tovarăș insistă să vorbească cu tovarășul Amariei. Sînt Mihai Vlădeanu, de la combinat, intru eu în vorbă înainte ca secretara să dea un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
foarte atent, să pot începe un nou ciclu. Între mine și Vlad, comenzile încep să zboare scurt și ferm. Interfonul începe să vorbească parcă e vocea lui Graur, deși nu cred -, dar nu putem să-l ascultăm, așa că lovesc brusc clapa de închidere, lăsîndu-l să cîrîie înfundat. Cînd terminăm comenzile de pilotare a unui ciclu, deschid interfonul. Sînt Graur, aud în interfon. Mihai, spune-mi relația de la separator dintre tensiunea în filtrare și cîmpul electromagnetic. Ce te-a apucat, Petre?! mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
La dracu! înjură Vlad. Nu mai aveți loc în combinatul ăsta unul de celălalt?! Unde naiba o să mai încăpeți dacă lumea nu vă încape?! Șefule, strigă Cornea în interfon, am terminat montajul. Mulțumesc, tov maistru! îi spun după ce apăs pe clapa de deschidere a microfonului. Cînd o să luați Ordinul Muncii, fac eu cinste. Chef mare, precum unii, la cabana combinatului de la Poiana Brîndușelor. Vînat proaspăt, păstrăvi și femei. Dacă ai bani. Ce zici, meștere? Cornea nu-mi răspunde, și eu înțeleg
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să-l facă să nu poată fi în același timp în două tabere opuse - și cu Securitatea, și cu „frații“ din exil). La el, însă, absolut nimic nu era exclus. Sau, cu propriile sale cuvinte, „la toți le-am tras clapa și ca cealmaua“ (Ion Caraion despre el însuși, în tr-un interviu intitulat „Spitalul amorului“, citat de Monica Lovinescu în revista Limite, nr. 36- 37/ noiembrie 1982, Paris). Dacă ne-am permis acest (ultim) excurs anticipativ, a fost pentru că rolul malefic
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
zâmbet cu putință. Biata de ea! Să vezi ce față o să facă atunci când o să audă că Becky Bloomwood nu dă doi bani pe recepția pentru care se străfoacă ea. Că mironosița Little Miss Perfect, clienta ei preferată... o să-i tragă clapa! Trebuie să-mi păstrez calmul. Să scap cumva din situația asta. — N-o să-i spui nimic lui Robyn. — De ce, mă rog? — Pentru că nu poți! Pur și simplu nu... Nu mai pot continua și încerc să-mi păstrez calmul. Alicia, ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Nu știam că te ocupi de catering! — Ei. Schițează un mic gest autoironic. Îmi fac și eu de lucru cum pot. Copiii sunt mari acum și... — Știi, Aaron, băiatul ei, e în formație! face mama mândră nevoie mare. Cântă la clape! Și să știi că sunt foarte buni! Și au repetat întruna Unchained Melody, special pentru... — Ia, gustă un pic asta! zice Lulu, vârându-și mâna sub folia protectoare de deasupra unui platou și scoțând o tartină. Astea sunt noile noastre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
dinăuntru, judecând după chilia austeră în care nimerisem și în care mă văd chinuindu-mă și chinuind pianul. Dar în care văd, mai ales, pereții aceia de un alb atât de proaspăt, parcă de abia zugrăviți (cum să fi nimerit clapele când eu mă uitam la pereți!), în care simt - până astăzi - ceea ce simțim de obicei în orice cameră goală: un fel de curiozitate, un fel de neliniște... Și totuși cât de legat mă simt de încăperea aceea în care nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
întuneric și de comoditatea relativă a fotoliului improvizat, simțindu-se în siguranță, „păzită” de noi a adormit și sforăie încetișor. Descoperirea mă înveselește, râd și o strig, ca să o readuc la datorie, să privească mai departe filmul căruia îi trăsese clapa. Doina mă mustră. E prea târziu însă: mama s-a trezit deja, nu e deloc supărată, zâmbește „vinovat”, amuzându-se ea însăși de situația în care se află: prinsă „în culpă” și „demascată”. Izbucnim în hohote, „incidentul” ne-a apropiat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
alunecarea unui acordeon-șarpe care se desface și se strânge succesiv, parcă simulând convulsiile unui muribund. În apropierea instrumentului muzical devenit, în fine, inert, în spasmele morții degetele omului care cântase până nu de mult la el se agită pe niște clape imaginare, căutând un ultim acord. Tot în Arsenal e de remarcat secvența execuției, de un tragism concentrat; niciodată, până atunci, și de atunci, o astfel de scenă nu ne-a comunicat un mai halucinant sentiment al realității, nu ne-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
un anormal cu bani (sau un anormal angajat de un alt anormal cu bani) executa o rapsodie de Liszt, pălmuind cu dexteritate obrajii unui întreg șir de bieți oameni aliniați smirnă, plătiți pentru a întruchipa un instrument muzical sui-generis, cu clape de carne, și a face posibilă această cinică extravaganță. E mai suportabilă o asemenea originală experiență decât una - „banală” - de lagăr? Umilit a fost și tata, pe când era școlar. Născut în 1905, avea 13 ani în 1918 și nu știa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
amplificată poate și de oboseala atâtor zadarnice speranțe. Intrasem cu tot cu viața și sărăcia noastră într-o mlaștină unde pașii se înfundau în neștiut până la dispariție. Am intrat. Stătea lipit de tocul ferestrei bătând cu un singur deget în clapa lemnului. Un minut-trei. Afară mașina, aceeași mașină sau una asemănătoare cu cele care, sub perdeaua nopții se opreau în porți stârnind disperarea. - De ce nu răspunzi la chemările partidului? - Am avut ore la școală. - Ce ore, tovarășe? Noi suntem școala. - Da
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
un bilet cu indicația de direcție. După ce ne săturam de bătut coclaurii din Șorogari și poposeam să prânzim, la adăpost de vânt, într-o văiugă, în zare se profila și Gruia. Când ne observa, lua coastele dealurilor în goană, cu clapele căciulii pălălăind ca niște urechi de cocker. Aproape nemțoaică, mama lui îl crescuse metodic, cu o severitate înjumătățită de dragoste. Prevestea viitorul odraslei, care deborda de imaginație și zburdălnicie, numai în științele exacte. Am dus cu ea o luptă necurmată
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
că pianistul e o natură prea sensibilă. Poate că, de multe ori, Divizia A e mai complicată decît o nocturnă de Chopin. Dar Dan Grigore vorbește concret despre o lume pe care Mircea Sandu o vrea abstractă și apoi mîngîie clapele la banchetul de iarnă al Rapidului. Șmecherii din peisaj își rîd în barbă, își șoptesc între ei clasicul „ușor cu pianul, că se varsă clapele“ și pregătesc viitorul discurs globalizant despre sate, terenuri și fotbal feminin. Pregătiți-vă să observați
Raport de cornere. C`t se `ntinde plapuma Sportului? by Alin Buz\rin () [Corola-publishinghouse/Science/856_a_1764]
-
vorbește concret despre o lume pe care Mircea Sandu o vrea abstractă și apoi mîngîie clapele la banchetul de iarnă al Rapidului. Șmecherii din peisaj își rîd în barbă, își șoptesc între ei clasicul „ușor cu pianul, că se varsă clapele“ și pregătesc viitorul discurs globalizant despre sate, terenuri și fotbal feminin. Pregătiți-vă să observați ce mult le pasă! decembrie 2002 Apolitic, dar pînă cînd? Atmosfera de Piața Matache din fotbal l-a oripilat și pe Adrian Porumboiu. Ca o
Raport de cornere. C`t se `ntinde plapuma Sportului? by Alin Buz\rin () [Corola-publishinghouse/Science/856_a_1764]
-
stradă, dansurile macabre, muzica dureroasă (Weber, Chopin): Cântă încet din Weber: "gîndirile din urmă"- Poema unui geniu ce-apune maiestos, Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă Pe-o tristă armonie cu sunet dureros! Și degetele-i albe pe clapele sonore Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind - Erau în miez de noapte târzii și tainici ore... Parcă simțeam pe Weber lângă clavir murind!... * Și-am plâns - precum ar plânge amantul după dricul Iubitei fidanțate purtat spre cimitir; Și-am
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
se cutremură de acordurile pianinelor funerare: Acorduri murmurate de negre pianine Atinse-ncet și dulce de mâini ce-au tresărit Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit, Sub lacrimi neștiute în tainice suspine. Și mâna diafană ce lunecă pe clape Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormânt E tot minunea veche mai sus de orice cânt, Iar ochii par o mare de-adînci și triste ape. Alte instrumente pastorale, flaut, orgă, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor stă
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Pe visurile stinse din suflete-ostenite. Arcușurile albe în noaptea solitară Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse Păreau c-așteaptă semne și strunele vibrară, Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse! Și degetele fine, în umbră, sclipitoare, Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate Pe flaute de aur în seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate. Murise însă cântul de veche voluptate Și triste și stinghere viorile părură În noapte-ntunecată de grea singurătate, Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
între perioada clasică și cea romantică. în ciuda faptului că mediul familial nu i-a fost favorabil, Beethoven a început să ia lecții de pian încă de la 10 ani. Dotarea muzicală exceptională i-a fost recunoscută de cum a pus mâna pe clapele pianului, ajungând în scurt timp să ia lecții cu Wolfgang Amadeus Mozart. în scurt timp începe să compună, dezvoltându-și din ce în ce mai mult cariera în muzică. în anul 1798 apar, însă, primele semne ale scăderii auzului, iar câțiva ani mai târziu
Creativitatea artistică la copilul cu dizabilități by Cleopatra Ravaru () [Corola-publishinghouse/Science/688_a_1326]