4,181 matches
-
K gol, β0, iar condițiile de realizare a Cazului direct nu sunt îndeplinite, atunci β0 se poate realiza ca: (a) dativ (warlpiri); (b) ergativ (eschimosă), dacă α este un D/Dat, dacă α este V și β nu este un complement instrumental, dacă α este lexical și β este un complement/ablativ, dacă α este un N și β nu este un complement. Dacă principiile de mai sus determină distribuția Cazurilor structurale marcate, distribuția argumentelor în nominativ este determinată de Filtrul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nu sunt îndeplinite, atunci β0 se poate realiza ca: (a) dativ (warlpiri); (b) ergativ (eschimosă), dacă α este un D/Dat, dacă α este V și β nu este un complement instrumental, dacă α este lexical și β este un complement/ablativ, dacă α este un N și β nu este un complement. Dacă principiile de mai sus determină distribuția Cazurilor structurale marcate, distribuția argumentelor în nominativ este determinată de Filtrul K (S-Structură): Dacă α este un nominal fără proiecția
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
b) ergativ (eschimosă), dacă α este un D/Dat, dacă α este V și β nu este un complement instrumental, dacă α este lexical și β este un complement/ablativ, dacă α este un N și β nu este un complement. Dacă principiile de mai sus determină distribuția Cazurilor structurale marcate, distribuția argumentelor în nominativ este determinată de Filtrul K (S-Structură): Dacă α este un nominal fără proiecția K (DP sau NP) cu un centru nonvid și α este centrul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
își propune să demonstreze că Generalizarea lui Burzio (vezi Capitolul 3, 4.1.1.) nu este valabilă pentru limbile ergative, în locul căreia autorul propune Parametrul ergativ: Într-o limbă dată, un centru verbal X0 (V sau I) poate atribui Caz complementului (sau specificatorului acestui complement) dacă și numai dacă X0 atribuie rol tematic specificatorului proiecției XP. IP sau VP 3 3 Spec I' Spec V' θ 3 θ 3 I0 VP V D 3 AC Spec V' ERG Atribuirea Cazului în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
că Generalizarea lui Burzio (vezi Capitolul 3, 4.1.1.) nu este valabilă pentru limbile ergative, în locul căreia autorul propune Parametrul ergativ: Într-o limbă dată, un centru verbal X0 (V sau I) poate atribui Caz complementului (sau specificatorului acestui complement) dacă și numai dacă X0 atribuie rol tematic specificatorului proiecției XP. IP sau VP 3 3 Spec I' Spec V' θ 3 θ 3 I0 VP V D 3 AC Spec V' ERG Atribuirea Cazului în limbile ergative (Holmer 2001
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
necesare conceptual, adică la cele de interfață cu sistemele performative −; pe de altă parte, mecanismele tehnice: se renunță la operația de guvernare, fundamentală în GB, preferându-se operații "primitive", motivate conceptual, ale sistemului X-bară, relațiile specificator−centru (Spec-Head) și centru−complement (Head-Comp). Gramaticile (derivările sintactice) trebuie să fie interpretabile la cele două interfețe: interfața cu sistemul conceptual-intențional prin LF (forma logică) și cea cu sistemul articulator-perceptual prin PF (forma fonologică); dacă o derivare nu este convergentă la una dintre interfețe, atunci
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ci este asemănător unui Caz structural, depinzând de prezența unei anumite "regiuni" din configurația sintactică. Diateza ergativă (un tip special de diateză pasivă, care trebuie inserată (engl. merge) pentru a atrage predicatul care conține argumentul extern) selectează diateza pasivă drept complement. Propozițiile cu marcare ergativă și absolutivă sunt structuri dublu pasive: diateza pasivă joasă ridică/atrage un obiect afectat peste un Inițiator interpus, iar diateza ergativă pasivă ridică predicatul conținând argumentul extern peste absolutivul interpus. 4. SUBIECT ȘI OBIECT Studiul limbilor
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
supra, 4.1.): obiectul este orice termen nominal aflat în relație cu predicatul, în afară de subiect. Există o relație între obiect și pacient. Ipoteza autorului (Creissels 1995: 235): este posibilă o definiție generală a obiectului, dacă se pornește de la studiul proprietăților complementelor (diferite grade de solidaritate cu predicatul verbal). Obiectul este un tip formal de complement care, indiferent de lexemul verbal pe care îl însoțește, prezintă, prin comportamentul său sintactic, un maximum de solidaritate cu verbul. Obiectele sunt cerute de regimul verbului
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
subiect. Există o relație între obiect și pacient. Ipoteza autorului (Creissels 1995: 235): este posibilă o definiție generală a obiectului, dacă se pornește de la studiul proprietăților complementelor (diferite grade de solidaritate cu predicatul verbal). Obiectul este un tip formal de complement care, indiferent de lexemul verbal pe care îl însoțește, prezintă, prin comportamentul său sintactic, un maximum de solidaritate cu verbul. Obiectele sunt cerute de regimul verbului. Creissels (1995: 253−258) observă că, frecvent, există mai multe posibilități de marcare diferită
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
natura constituenților nominali și de categoriile semantice: distincția definit/ nedefinit funcționează în limbile uralice și altaice, în persană și în ebraică; distincția animat/inanimat funcționează în foarte multe limbi indo-europene (de exemplu, folosirea prepoziției a în spaniolă ca marcă a complementului direct). Creissels (1995: 257) observă că, în mod frecvent, limba tratează diferit subiectul în funcție de apariția acestuia în construcții tranzitive sau intranzitive − subiectul e marcat numai în construcții tranzitive, iar subiectul construcțiilor intranzitive și obiectul construcțiilor tranzitive sunt nemarcate (georgiană, bască
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
rolul care ar fi atribuit obiectului direct este saturat în Lexicon − Rizzi 198649); ● există două intrări lexicale diferite, una tranzitivă, cealaltă intranzitivă (de exemplu, eat/a mânca); ● există verbe care pot avea structuri argumentale diferite, pot proiecta sau nu poziția complementului, în funcție de rolurile tematice atribuite în sintaxă; (b) abordarea sintactică − ordinea argumentelor din structura sintactică nu este determinată de verbul/predicatul însuși, ci de funcția pe care o ocupă în grup sau în propoziție. Hill și Roberge (2006: 7−8) susțin
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
doi actanți. Comună acestor accepții − subliniază autoarea − este capacitatea verbului/predicatului, în calitate de centru de grup, de a-și asocia două grupuri nominale, dintre care unul este așezat obligatoriu în poziție de subiect. Această accepție strict sintactică este legată de teoria complementelor directe sau indirecte (Blinkenberg 196050) care vin să completeze verbul. Aceste trei tipuri de definiții pot reflecta și situația din limbile ergative, din moment ce nu se face referire la rolul semantic al subiectului și al obiectului/obiectelor. Prin urmare, definițiile sintactice
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Fue enviado café 'A fost trimisă cafea'). Roberts (2007b) îl urmează pe Collins (2004)65, care a propus o analiză a pasivului folosind ipoteza smuggling (deplasarea PartP peste DP): PartP selectează VP; vP conține acest PartP, iar argumentul extern este complementul proiecției Voice; PartP se deplasează în Spec,VoiceP și de acolo obiectul e capabil să se deplaseze în afara VoiceP, în poziția subiectului; obiectul este smuggled peste argumentul extern; VoiceP este complementul auxiliarului pasiv be. Roberts (2007b) arată că acest tip
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
VP; vP conține acest PartP, iar argumentul extern este complementul proiecției Voice; PartP se deplasează în Spec,VoiceP și de acolo obiectul e capabil să se deplaseze în afara VoiceP, în poziția subiectului; obiectul este smuggled peste argumentul extern; VoiceP este complementul auxiliarului pasiv be. Roberts (2007b) arată că acest tip de analiză poate fi folosit și pentru a explica partiția ergativ−acuzativ: T/AspP atribuie Abs./ Nom. argumentului extern; v*P atribuie Erg./ Ac. argumentului intern; ergativul și acuzativul sunt trăsături
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
fapt ce reiese din compararea atât a limbilor între ele, cât și a unităților verbale dintr-o limbă dată. Faptul că verbele considerate în mod tradițional ca fiind intranzitive (în special folosindu-se drept criteriu incapacitatea acestora de a avea complemente directe) au comportament eterogen a fost consfințit în lingvistică de Ipoteza Inacuzativă, formulată de Perlmutter (1978) și anticipată, între alții, de Hall-Partee (1965)4. Perlmutter (1978: 162, apud Grimshaw 1987) a făcut următoarea clasificare a verbelor intranzitive: (a) inergative, predicate
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
tranzitive, inergative și inacuzative −, criteriile folosite pentru distingerea ultimelor două clase fiind diferite (semantice: subiectul inergativelor este Agent, iar al inacuzativelor, Temă; sintactice: argumentul unic al inergativelor este extern, iar argumentul unic al inacuzativelor este intern/generat în poziția de complement). Aceste clase de verbe nu sunt rigide, putând exista mai multe tipuri de treceri: ● treceri între tranzitive și inacuzative, o ilustrare a fenomenului alternanțelor de tranzitivitate (alternanța cauzativă − vezi infra, 5.): Ion deschide ușa > Ușa se deschide Nevasta îl îmbătrânește
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de treceri: ● treceri între tranzitive și inacuzative, o ilustrare a fenomenului alternanțelor de tranzitivitate (alternanța cauzativă − vezi infra, 5.): Ion deschide ușa > Ușa se deschide Nevasta îl îmbătrânește pe Ion > Ion îmbătrânește; ● treceri între inergative și tranzitive, prin adăugarea unui complement intern, de unde și posibilitatea de a trata inergativele ca tranzitive cu încorporare obligatorie și opacă a obiectului (Hale și Keyser 1993, Holmer 1999) − vezi infra, 4.3.1. și Capitolul 4, 4.: Ion dansează cu plăcere > Ion dansează rock'n-roll
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Roberge 2006: 20) arată că trecerile între clase sunt posibile pentru că nu există nicio justificare a tipologiei tranzitiv vs intranzitiv: verbul are aceleași proprietăți semantice și sintactice, indiferent dacă e tranzitiv sau intranzitiv; rădăcina verbală este legată de poziția de complement, iar tranzitivitatea apare ca urmare a diferitelor operații sintactice care validează relația dintre verb și complement. Prin urmare, în concepția autorilor, tranzitivitatea nu e o trăsătură lexicală, ci sintactică. 2. VERBELE ERGATIVE/INACUZATIVE ÎN LUCRĂRILE LINGVISTICE ROMÂNEȘTI DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
tipologiei tranzitiv vs intranzitiv: verbul are aceleași proprietăți semantice și sintactice, indiferent dacă e tranzitiv sau intranzitiv; rădăcina verbală este legată de poziția de complement, iar tranzitivitatea apare ca urmare a diferitelor operații sintactice care validează relația dintre verb și complement. Prin urmare, în concepția autorilor, tranzitivitatea nu e o trăsătură lexicală, ci sintactică. 2. VERBELE ERGATIVE/INACUZATIVE ÎN LUCRĂRILE LINGVISTICE ROMÂNEȘTI DESPRE LIMBA ROMÂNĂ 2.1. Unele intuiții asupra specificului clasei verbelor ergative apar în gramaticile vechi românești. De exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
discută, în treacăt, Ipoteza Inacuzativă, folosind următoarea reprezentare a unui enunț inacuzativ: S 3 pro GV 3 V GD Vin câțiva copii Această configurație presupune că subiectul gramatical ocupă poziția care este rezervată, în mod obișnuit, argumentului intern/obiectului direct, complement al centrului V0. În enunțurile cu verbe ergative, poziția subiectului este ocupată de elementul vid pro, care nu primește rol tematic de la V. Analiza propusă ilustrează situația în care "subiectul" verbului inacuzativ este generat în poziția de complement (în interiorul VP
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
obiectului direct, complement al centrului V0. În enunțurile cu verbe ergative, poziția subiectului este ocupată de elementul vid pro, care nu primește rol tematic de la V. Analiza propusă ilustrează situația în care "subiectul" verbului inacuzativ este generat în poziția de complement (în interiorul VP) și rămâne in situ. Autoarea nu propune o analiză și pentru exemple de tipul Copiii vin (acasă), în care "subiectul" iese din domeniul VP, deci părăsește poziția sa inițială de complement. Autoarea discută și Generalizarea lui Burzio (vezi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
verbului inacuzativ este generat în poziția de complement (în interiorul VP) și rămâne in situ. Autoarea nu propune o analiză și pentru exemple de tipul Copiii vin (acasă), în care "subiectul" iese din domeniul VP, deci părăsește poziția sa inițială de complement. Autoarea discută și Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.), arătând că subiectul verbelor inacuzative are rolul Temă, iar cel al verbelor inergative, rolul Agent. Niculescu (2008) adoptă teoria formulată de Moro (1997)10, conform căruia enunțurile cu verbe
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
argumentul unui verb ergativ este un fals subiect, un obiect tematic promovat ca subiect structural printr-o regulă gramaticală. Haegeman (1994: 323) consideră că verbele inacuzative sunt verbe cărora le lipsește argumentul extern și care nu pot atribui Cazul acuzativ complementului. Această definiție îi permite autoarei să includă pasivele în clasa inacuzativelor. Levin și Rappaport Hovav (1995: 3) menționează definiția rezultată din Generalizarea lui Burzio (vezi infra, 4.1.1.) − un verb inacuzativ nu ia argument extern/este incapabil să atribuie
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
asociat cu un grup delimitator (*Ion a hoinărit până acasă). Holmer (1999) propune un alt tip de analiză pentru verbele de mișcare, încercând să cuprindă și situația din bască 18: verbele de mișcare atribuie două roluri, Temă (subiectului) și Țintă (complementului direcțional), dar nu atribuie rolul Agent. Aceste verbe proiectează un VP dublu, care dă seamă de inacuzativitatea verbelor și de dubla atribuire a rolurilor 19. Pentru verbele cauzative este nevoie de un VP dublu, relația dintre verbul cauzativ tranzitiv și
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
derivate, nu și cele primare −, contrar generalizării propuse pentru engleză. Este adevărat însă că ponderea verbelor derivate este considerabil mai mare decât a celor primare. Deși în engleză, ca și în româna actuală, verbele din această subclasă semantică nu acceptă complementul intern, în româna veche erau posibile, marginal, construcții de tipul a adormi un somn (vezi Capitolul 4, 4.). Din punctul de vedere al raportului dintre verbele care denumesc evenimente având cauză internă și cele având cauză externă, autoarele citate au
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]