1,260 matches
-
dulcelui, dalbului, desfătării, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguraului, suavității etc. „A gusta dulcea bucurie”, a bea „dulcea/roua de cerești plăceri” și, În genere, viața În acest eden dulce sugerează o Întîrziere În desfătare, o prelungire a plăcerii, o moleșire a gesturilor. Murmurul apei invită, spune chiar poetul, la „dulce moliciune”. Privind luna ce se Înalță și danturile albei baiadere, sultanul se Îmbată de o „dulce desfătare”. Chiar violența se manifestă și se risipește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
acest eden dulce sugerează o Întîrziere În desfătare, o prelungire a plăcerii, o moleșire a gesturilor. Murmurul apei invită, spune chiar poetul, la „dulce moliciune”. Privind luna ce se Înalță și danturile albei baiadere, sultanul se Îmbată de o „dulce desfătare”. Chiar violența se manifestă și se risipește În acest climat de moliciune dulce. Există o plenitudine a peisajului În Florile Bosforului, Conrad etc. Însă, din pricina abuzului de parfumuri, sonuri divine, culori, plenitudinea se Întoarce spre viciu, iar viciul caută tonurile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
etc. Obiectele (fizice și morale) primesc aceleași determinări abstracte și sînt, de regulă, valorificate prin capacitatea lor de a desfăta. De a participa, altfel zis, la configurarea unui paradis oriental În care legea supremă este amorul și scopul existenței e desfătarea. Este surprinzător faptul că Bolintineanu ține departe poezia lui sudică de orice mitologie. Chateaubriand, Hugo cultivă miturile greco-latine. Cel dinții creează un peisaj edenic bazat În Întregime pe valorile lumii grecești. CÎnd intervine elementul otoman, el reprezintă violența și fanatismul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al voluptăților molatice, al spețelor vegetale suave, al reliefurilor armonioase. Un mic univers, strîns În jurul unui lac enorm, un univers de parfumuri, culori, unde totul invită la lux și voluptate: aer parfumat, ceață azurată, valuri transparente, acrobația delfinilor, pasiuni fatale, desfătări dulci, dulci... Figura dominantă În poezia simțualistă a lui Bolintineanu este, putem zice, seducția. Seducția, repet, prin lingușire, prin acumulare de bunuri strălucitoare, prin cultul suprafețelor. Instrumentul ei predilect este privirea. Privirea dintîi, matinală, inocentă și privirea din urmă, bolnavă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Deplasîndu-se spre zona alpină, fantezia lui Bolintineanu caută locurile Închise și Încearcă o penetrație dincolo de linia vizibilului, realului. Fantasticul pătrunde În poem și, odată cu el, o mitologie autohtonă neguroasă, aceea pe care o complică pînă la absurd În Traianida. În locul desfătării, mai viu este acum blestemul, mai puternică este conjurația spiritelor negre. Curios, poezia capătă mai multă substanță din contactul cu acest obiect fantastic. În fine, privirea cedează auzului Întîietatea. Vuietul universului În fierbere și galopul nebun al cavalelor stăpînesc acum
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
temă, „libidinia cea mai trivială, concupiscența aceea fără gingășie”... Trivială, În sens propriu, poezia erotică a lui Bolintineanu nu este pentru că ea nu părăsește niciodată zona suavității. Momentul suprem În idila bolintineană este Îmbrățișarea. Sărutul este figura de vîrf a desfătării. Arătarea pulpei, deschiderea sinului, citate de G. Călinescu ca dovezi de vulgaritate, sînt nevinovate gesturi, Înecate dealtfel Într-un val de lumină și acoperite de mai multe straturi de roze și crini. Trivială cu adevărat este imaginea prea convențională a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
atingeți nicidecum Pe frumoasa mea Ioană, Pe românca macedoană, Floare cu plăcut parfum, ......................................... Are-n meși piciorul ei, Nud, alb, mic ca o Diană Sub al piersicii tulei, Sub șalvarii de sultană!”... Aceste grațioase făpturi beau pînă la fund cupa desfătării, dar, Încă o dată, Bolintineanu evită să ne introducă În „cămara de misteri”. Reputatul lui senzualism este destul de decent. La vedere rămîne doar expresia celei mai clare pudori. Să se observe, În Legendele istorice și Basme, unde femeile au un loc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
față / purpura-n ivoriu noată, se răsfață / rîură senin”): numai În momente de mare emoție, cum este aceea descrisă În Hial (Florile Bosforului). Cum se Împacă, totuși, figura inocentei, cu răsfățul, dorința aceea grăbită să atingă pragul de sus al desfătării ce se observă În toată erotica bolintiniană? Rumeneala ascunde, În fapt, o mare primejdie. Figura inocenței este, În realitate, anticamera amorului magic, acela care Îmbată simțurile. CÎnd fața se roșește, cu delicatețe, de emoție, ochii se Întunecă de focul interior
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trebuie să atingă, prin inocență, treapta magicului. Efectul imediat este beția dulce („și amorul magic ne Îmbată dulce”), răsfățul acela viclean pentru că este ambiguu: o exaltare a grației, un joc al inocenței, dar și o subtilă perversitate, o Întîrziere În desfătare, o complicitate ce poate duce departe. Figura inocenței se slujește În poezia lui Bolintineanu și de alt mesager: lumina (cu derivatul: soarele). Frumoasa Ioana, româna macedoană, „poartă soarele pe figură”, fruntea femeii din O noapte de amor iese din părul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
focului, o lumină cu valoare energetică. Focul din priviri provoacă răsfățul primejdios al simțurilor: „Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri, Ce, răsfățîndu-ți dulce arzîndele simțiri, Îmbată al tău suflet și-l face să tresare Sub mîna providenții, d-amor și desfătare...”. și Împinge iubirea spre zona magicului, acolo unde pasiunile devin sublime și desfătarea ia formele cele mai pure: „Mehrube! Aruncă dulcea ta privire P-al acestor unde fraged legiver! Numai focul tînăr din a ta privire Poate fi mai magic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
simțurilor: „Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri, Ce, răsfățîndu-ți dulce arzîndele simțiri, Îmbată al tău suflet și-l face să tresare Sub mîna providenții, d-amor și desfătare...”. și Împinge iubirea spre zona magicului, acolo unde pasiunile devin sublime și desfătarea ia formele cele mai pure: „Mehrube! Aruncă dulcea ta privire P-al acestor unde fraged legiver! Numai focul tînăr din a ta privire Poate fi mai magic pe pămînt și-n cer!” În fine, ultimul act al scenariului erotic bolintinean
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Numai focul tînăr din a ta privire Poate fi mai magic pe pămînt și-n cer!” În fine, ultimul act al scenariului erotic bolintinean este raptul. Dulcele, rumeheala, lumina, focul, cu efectele lor: beția sufletului și a simțurilor, răsfățul În desfătare etc. au ca efect invitația la răpire: „Vino și mă-mbată cu a ta amoare, Vis de tinerețe, flacără din soare, Vin a mă răpi.” Raptul se produce fără dificultate. Sultana Leili se lasă ușor răpită de Ali-bei și, cînd
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
figură determinabilă, retorica ei poate fi descrisă, semnele, simptomele ei pot fi citite și analizate, cum s-a putut constata mai Înainte. De la rumeneală la rapt este un lung ceremonial și el Înfățișează, În fond, treptele ce duc spre treapta desfătării erotice, În zona sudică a imaginarului romantic. Nu știu ce loc trebuie să găsesc În această mică mitologie a erosului bolintinean sinului. El este pretutindeni evocat, la modul propriu și la modul figurat. Puținele metafore din poeme folosesc sinul ca element semnificam
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
simbolistica erotică a lui Bolintineanu. Valoarea lui depășește sfera anatomiei. Este, În mod sigur, un semn al inocenței (Încă un semn), mai ales atunci cînd primește lîngă el atributul verguralului. SÎnul vergural este, În același timp, o promisiune a farmecului desfătării. Ca și focul, el anunță posibilitatea unei bucurii misterioase. În vecinătatea lui se află doar acea „cămară de misteri” la care suavul Bolintineanu nu obosește să viseze... Pereche, sînii ascund o vale făgăduitoare de mari delicii. Tresărind, ei comunică emoția
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, cînd e vorba de amor, un scurt armistițiu pînă ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: Întîi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Marioara din Legendele istorice ascultă cu liniște justificarea mîndrului ei iubit, fugit de pe cîmpul de bătălie: „În cîmpia sîngeroasă Frații mi-am lăsat, Și la tine-a mea frumoasă Iată c-am zburat. .................................. Fără tine-n astă lume Nu pot
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
smarald Caută țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.” Contemplația, promenada nu tulbură În nici un fel dialectica armoniei naturale. Omul nu strică simetriile naturii Îmblînzite. Ea este un adăpost sigur, un spațiu (cum se sugerează Într-un poem erotic) de desfătări sublime. Natura, În totalitate, a devenit un imens cuib În care se pregătește rodul: „Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plîntă În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cîntă. Omul Își Îndreaptă pasul către desul stejăriș. Unde umbra cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
candelabre”, sticle cu vinuri spaniole și calabre, un cerb de patru ani Încins cu șiruri de fazani, două piramide de fructe aduse din Asia și, peste tot, femei cu sînuri rotunde și ochi „ce-noată-albaștri În galeșă văpaie”. Acolo - austeritate, aici - desfătare, orgie sălbatică; acolo - oameni „tari de vînă și oțeliți În foc”, aici - juni magnați „pe perne de mătasă”, moleșiți de chefuri...; acolo - românii descîntă topoarele, aici - leșii dezmiardă paharele și trupurile femeilor; acolo - o pregătire aproape religioasă pentru o confruntare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În amintirea acestei prefaceri, sapă pe copaci celebrele slove: „Că amoriul cel mai strașnic din prieteșug răsare.” În foarte cunoscuta Jaloba mea, Conachi pare a spune că o formă superioară de iubire este aceea ce leagă pasiunea cu prietenia. „Dulcea desfătare”, „rîvna fără temut”, iubirea cu pace, cu chip cinstit sînt posibile cînd „prieteșugul cu amorul Îi unit”. Însă poetul se contrazice numaidecît: prieteșugul („dar din ceruri, hazul sunetelor mari”) se transformă În dragoste nebună și, atunci, bucuria devine durere, ființa
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unit”. Însă poetul se contrazice numaidecît: prieteșugul („dar din ceruri, hazul sunetelor mari”) se transformă În dragoste nebună și, atunci, bucuria devine durere, ființa liniștită trece Într-o „ființă cu Înfocare”... Armistițiul dintre prieteșug și amor fusese, dar, scurt, pacea, desfătarea n-au putut dura. Maica lume nu primește pe roțile ei statornicia: „că pe-a roțîi tale scări/ nu primești statornicie, ci pre-. faceri și schimbări”. Nu-i trebuie mult Înamoratului poet să Împrumute glasul Ecleziastului!... O formă incipientă a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cealaltă parte) este resimțită ca o formă de agresiune. 12. O agresiune Întoarsă, ca toate celelalte, spre petrecere. Simptomele descrise pînă acum n-au nici un Înțeles dacă la capătul lor nu vedem ceea ce este esențial În această poezie jeluitoare: plăcerea, desfătarea, bucuria simțurilor bolnave de o boală dulce. SÎnt cîteva momente de jubilație erotică În interminabilul bocet. Aleg unul singur, spre a ilustra capacitatea lui Conachi de a elogia cu invariabilă energic ceasurile de desfătare după ce se dovedise inepuizabil În elogiul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
esențial În această poezie jeluitoare: plăcerea, desfătarea, bucuria simțurilor bolnave de o boală dulce. SÎnt cîteva momente de jubilație erotică În interminabilul bocet. Aleg unul singur, spre a ilustra capacitatea lui Conachi de a elogia cu invariabilă energic ceasurile de desfătare după ce se dovedise inepuizabil În elogiul durerii. Este vorba de poemul Steaua ce strălucitoare unde Înfățișează clipa În care fata neștiutoare se leapădă de frică și de sfială. E faza dulcei violențe inițiale. Priceputul logofăt Îl notează: „O, ceasuri de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
după ce se dovedise inepuizabil În elogiul durerii. Este vorba de poemul Steaua ce strălucitoare unde Înfățișează clipa În care fata neștiutoare se leapădă de frică și de sfială. E faza dulcei violențe inițiale. Priceputul logofăt Îl notează: „O, ceasuri de desfătare, de ibovnici numărate, Atunci cînd biata fată pe călcaturi măsurate Se leapădă de-o rușine ce o țînea la opreală Și pășește spre ibovnic cu frică și cu sfială.” Răbdarea, pîrjolirea, lacrimile și celelalte semne de supliciu exprimă, În realitate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cînd biata fată pe călcaturi măsurate Se leapădă de-o rușine ce o țînea la opreală Și pășește spre ibovnic cu frică și cu sfială.” Răbdarea, pîrjolirea, lacrimile și celelalte semne de supliciu exprimă, În realitate, o imensă poftă de desfătare (cuvînt esențial În terminologia erotică a epocii): „Avînd numai bucurie Că pei În statornicie’’... Am analizat mai Înainte scamatoria acestei suferințe. Conachi dezvăluie el Însuși mecanismul imposturii Într-un poem care grupează toate temele: Ce durere, suflețăle. Durerea este Întoarsă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-o furișă sărutare, RÎpele Întunecoase ce ferea cu tăinuiri A desfătărilor noastre Înfocaie Întîlniri, Apele acelea-n care, pe furiș, În scăldătoare, Te prindeam, ochilor, spuneți, ce priveam atunci În zare?” Întîlnirca dintre Ikanok (Konaki) și Înfricoșata Zulnia (Amoriul din prieteșug) se desfășoară Într-un asemănător spațiu de adîncimi Întunecoase: locuri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Pann muza poeziei erotice românești coboară la periferia tîrgului. Trece din iatac În circiumă. Tonul jălalnic capătă, fatal, o notă Înveselitoare. Pasiunea tristaniană (modelul Îndepărtat) pierde sensul unicității și ireversibilității. Pasiunile se Înnoiesc ușor, morțile sînt provizorii, suspinele aduc a desfătare. Anton Pann face, se va vedea deîndată, ca morala să nu lase petrecerii toată libertatea. Deocamdată, lumea petrece În chinurile erosului. Pann trage acum spre partea desfătătoare a lucrurilor: „Chitar’, muz-armonicească PÎnă cînd o să tăcem? PÎnă cînd să ne muncească
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]