2,253 matches
-
această privință, Augustin se întreabă mai întâi cine sunt acești sfinți și, apoi, cum anume trebuie să înțelegem ideea „șomajului” milenar al diavolului. Fidel vechii sale metode a triplei interpretări aplicate discursului rostit de Isus în evangheliile sinoptice (epistola 199), exegetul identifică simplu împărăția „de o mie de ani” a sfinților cu „împărăția spirituală” a Bisericii. Sfinții împărățesc deja pe pământ (hic et nunc, In. 5,25) prin intermediul Bisericii. Semnul echivalenței așezat între ceea ce se poate numi „împărăția de o mie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
iezerul de foc”, alături de „fiară și de proorocul mincinos”. În interpretarea lui Augustin, fiara închipuie Cetatea necredincioșilor, opusă Cetății lui Dumnezeu, în timp ce „profetul mincinos” este Anticristul. Cu toate acestea, soluția propusă nu pare a avea o importanță prea mare pentru exeget, care o prezintă fără prea mare atenție, dornic de a expedia subiectul cât mai repede cu putință (20, 9, 3): Dar cine este această fiară? Problema aceasta ar avea nevoie de o cercetare atentă. Să spunem cel puțin că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
perfectă, 10. Aceasta ar simboliza „totalitatea împăraților” romani (20, 13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează sistematic principalele interpretări frecvente în epocă, dar se ferește să facă o alegere personală. 1
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar fi un personaj colectiv, care adună în sine pe toți cei nelegiuiți și necredincioși din sânul Bisericii. Sfârșitul lumii va veni atunci când numărul lor va fi suficient de mare pentru a constitui o armată a Anticristului (20, 29, 3). Exegetul se arată favorabil acestei ultime interpretări, coroborând fragmentul paulin de la 2Tes. cu 2,18‑19 de la In.: „Așa cum înaintea sfârșitului, al acestui ceas pe care Ioan îl numește cel din urmă, vor ieși din sânul Bisericii mulți eretici - pe aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Theodoret, episcop al Cyrului, un Comentariu la Daniel. Acest iscusit scriitor îi întrece cu mult, în înțelegerea și tâlcuirea scrierilor profetice, nu numai pe Hipolit, ci pe mulți alți autori. [...] Într‑un cuvânt, el se numără printre cei mai buni exegeți și nu este ușor să găsim pe cineva care să tâlcuiască mai bine ca el. Se poate ca și alții să vorbească într‑o limbă limpede și să descopere sensul a ceea ce este cercetat, dar să se exprime cu atâta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
însă a fi inutile, de aceasta numai remarcabilul Theodoret s‑a îngrijit mai mult ca oricine, nu doar în prezentul tratat, ci aproape în toate scrierile - foarte numeroase - în care se străduiește să lămurească sensul Sfintelor Scripturi”. Într‑adevăr, „episcopul exeget”, potrivit expresiei lui Jean‑Noël Guinot, a consacrat o bună parte a vieții sale comentariului unei părți importante din Vechiul Testament, precum și a tuturor epistolelor sfântului Pavel. Acest demers a fost pregătit prin vaste și aprofundate lecturi în timpul șederii său (413
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar putea fi înțeleasă în afara contextului. Cele trei contexte 1. Cartea lui Daniel este prima dintre cărțile Profeților care se bucură de un comentariu complet din partea lui Theodoret, către 433. Mai multe scrieri referitoare la același subiect se află la îndemâna exegetului pentru redactarea comentariului în care sunt urmate, în linii mari, interpretările lui Irineu (privind succesiunea celor patru imperii), Hipolit și Ieronim și este condamnată cea a lui Theodor de Mopsuestia, considerată mult prea iudaizantă. Comentariul cărții acestui profet, „rău‑înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestea și atâtea altele, crezând că propria lor declarație este de‑ajuns ca să le confirme minciuna”. Toate pasajele legate de mitul Anticristului trebuie citite din perspectivă antiiudaică. Laitmotivul succesiunii celor patru imperii pare să îl intereseze cel mai mult pe exegetul nostru. Ca și pentru Irineu și Hipolit, apariția Anticristului nu va fi, pentru Theodoret, decât ultimul din cele cinci acte ale tragediei istoriei omenirii. Primele trei (dominația caldeenilor, a perșilor și a macedonenilor) au avut loc deja; mai rămân două
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sens...”, p. 227. . Apud J. Forget, Dictionnaire de théologie catholique, Paris, 1924, vol. 8, col. 964. . Este vorba de faptul că autorul își recunoaște nepriceperea ori de câte ori ajunge la pasaje sau la cuvinte greu de înțeles sau explicat. În aceste cazuri, exegetul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu: „Fiindcă toate acestea sunt atât de încețoșate și fragmentul este greu de lămurit, să‑l rugăm împreună pe Domnul, ca spălându‑mă de toate păcatele mele, să pot mai întâi înțelege taina Lui și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Corespondențele lui Baudelaire, în sonetul Vocalele al lui Rimbaud și este oracular încifrat în versurile lui Mallarmé, ermetic enunțat în ale sale Divagații, spre a fi, îndeosebi în temeiul acestora din urmă, insistent explicitat de alți poeți și de toți exegeții conceptului modern de poezie. Esențială e considerarea poeziei ca expresie a absolutului. Și cum absolutul nu există decât ca noțiune, el se identifică, în înțelegerea mallarmeană, cu „nimicul”. Inexistentul poate fi numit, în schimb nimicul (absolutul) se autogenerează în ființa
SIMBOLISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289675_a_291004]
-
întemeind amiciții trainice cu D. D. Patrașcanu, G. Topîrceanu, C. Botez, Mihail Carp și mai ales cu G. Ibrăileanu. Criticul și îndrumătorul publicației îi luase apărarea în „Curentul nou” (1905) împotriva atacurilor lui H. Sanielevici și va deveni unul din exegeții săi cei mai avizați. În 1908 e desemnat cenzor într-o primă încercare de constituire a Societății Scriitorilor Români, căreia îi va fi președinte în 1909-1911, 1917-1919 și 1923-1924. În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Național ieșean. Combatant
SADOVEANU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289422_a_290751]
-
I. O „ISTORIE A FEMEILOR” FĂRĂ VĂDUVE? Cartea de față vrea să reprezinte - sper cămi va ierta cititorul cutezanța - o secvență (alcătuită precumpănitor cu uneltele istoricului literaturii) dintr-o posibilă (și necesară, imperios necesară chiar) istorie a femeii (pe care exegeții noștri n-o pot amâna la nesfârșit) în spațiul românesc în vremea veche. întrebarea ce formează titlul primei secțiuni a acestei cărți (o parafrază - recunosc - a titlului volumului coordonat de Anne-Marie Soha și Françoise Thélamon: L’histoire sans les femmes
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
1860”, Revista de istorie 38 (5), 1985, pp. 471-486. De reținut că tot În vara anului 1835 Burnouf se află, pentru câteva luni, la Londra, pentru colaționarea manuscriselor zoroastriene. 199. Drumul la Baalbeck, Împreună cu Ehrenberg, nu este menționat de diferiții exegeți care Își strâng totuși majoritatea surselor din acest volum. Se poate observa că, autodidact, Honigberger nu ezită să acumuleze diferite cunoștințe tehnice și să aibă multiple legături providențiale care vor explica succesul unora dintre Întreprinderile sale. 200. Un capitol dureros
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
un unghi comun, În timp ce literatura fantastică urcă În amontele acestei secularizări. Și mai simplu spus, istoricul religiilor se sprijină pe evidența colectivă a unei demitologizări pe care literatul, individual, o reînființează. Ruinarea acestor vase comunicante Începe din momentul În care exegetul descoperă În ele numai o altă versiune a penitenței Danaidelor, totodată penitență a cititorilor și a postumității naratorului. Articularea aritmetică sau, În fine, vectorială a diferitelor tradiții religioase, magice și oculte are un sens În sine? La această Întrebare Eliade
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
să acceptăm În Întregime evaluarea lui Culianu din 1988: „Nuvela e una dintre cele mai bune semnate de Eliade și este una din cele mai bune În literatura genului din lumea Întreagă”, și nu pe cele ale criticilor literari sau exegeților lui Eliade care o cunosc prea puțin și care s-au pronunțat de multe ori În necunoștință de cauză. Ceea ce s-a Întâmplat de la primele comentarii, mai toate prinse pe picior greșit. La data apariției textului În Revista Fundațiilor Regale
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
se sprijină tacit și aproape pervers pe existența celuilalt, cum pozitivismele și misteriosofiile, În divorț neconcludent, se reîntâlnesc optim și Își promit reciproc viitorul de-a lungul unei granițe pe care fiecare o prelungește și nici una nu o tranșează. Un exeget italian al teozofiei românești, el Însuși adept al lui René Guénon (Claudio Mutti), a complicat și mai mult acest portret general, În care nu se recunoaște - așa cum personajele din fotografii nu recunosc marginea hârtiei fotografice pe care li s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
Zerlendi. Dar există și alte interpretări, și noile sensuri ale mistagogiei. Avem o sumedenie de indicii, după cum ar fi arătat cititorul ideal imaginat de Eliade prin chiar scrierea nuvelei. Nu numai cititorii obișnuiți, plurali și anonimi, ci și comentatorii, criticii, exegeții. În dialog cu ei se poate proba de ce această literatură este fantastică și ce Îi corespunde Într-un trecut global fantasticului pe care literatura Îl elaborează: „Nu Îmi aduc aminte să fi existat vreun critic care să mediteze calificat Împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
ca deschizător de drumuri pentru critica analitică și explicativă. Idealul interpretului este critica creatoare, iar pledoaria pentru integrarea biografiei (tocmai în anii freneziei structuraliste) particularizează conceptul său de istorie literară. Raportată la proză, poezia ocupă un loc secundar în atenția exegetului și se rezumă, în linii mari, la monografia „documentară” despre G. Topîrceanu - text reluat din alt unghi în introducerea la ediția Scrieri din 1983 -, la câteva articole despre V. Cârlova, Anton Pann, Octavian Goga, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Otilia Cazimir
SANDULESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289469_a_290798]
-
prim foileton critic despre Hortensia Papadat-Bengescu (17/1919). Mai sunt găzduite fragmente din Balaurul, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, precum și proze scurte, iar opera marii prozatoare e comentată de F. Aderca sau de Anton Holban, alături de mai vechii exegeți, care îi recenzează volumele sau redactează medalioane noi (E. Lovinescu, Tudor Vianu). Alt prozator promovat constant de S. este cronicarul dramatic al publicației, Liviu Rebreanu, cu schițele Pozna (3/1919), A murit o femeie... (7/1919), Divorțul (22/1919), Ghinionul
SBURATORUL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289528_a_290857]
-
Scrisoarea de dragoste (1971) reunește într-o primă secțiune șase studii și eseuri de ordin general, iar în a doua cronici și articole dedicate unor artiști și unor mari opere de artă. Eseul care dă titlul cărții definește stilul de exeget al lui S., precaut și irezolut cu „definițiile”, care pot funcționa doar ca decupaje generatoare de eroare, și mefient cu rețetele de conduită mentală. Deruta e provocată de dorința de a învăța despre metaforă de la un filosof, Claude Lévy-Strauss, și
SCHILERU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289554_a_290883]
-
Iorgulescu, Gelu Ionescu, Vladimir Streinu, Georgeta Horodincă, Horia Bratu, Florian Potra, Dan Hăulică, Lucian Raicu, Andrei Ionescu ș.a. Traducerilor din literatura universală, care formează partea cea mai consistentă a publicației, li se adaugă eseuri și comentarii ale unor traducători și exegeți, prefațatori ai lucrărilor transpuse în română. Dintre aceștia sunt de menționat Mihai Ralea, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Mihai Isbășescu, Gheorghe Grigurcu, I. Negoițescu, Mihnea Gheorghiu, Romulus Vulpescu, Radu Tudoran, Dumitru Solomon, Ion Vlad, Dan Grigorescu, Sânziana
SECOLUL 20 - SECOLUL 21. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289596_a_290925]
-
tensiunile destinelor de prim-plan, într-un „teatru de cunoaștere”, ferit de riscul uscăciunii disertative. Când este cazul se replică unei opinii critice nedrept ironice (apropierea, încercată de G. Călinescu, între Patima roșie, piesa lui Mihail Sorbul, și Act venețian). Exegetul crede că romancierul Camil Petrescu, pus sub semnul unor afinități și convergențe, parțiale, cu Stendhal și Proust, face din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, „romanul unei clarificări interioare”, în durata a două mari experiențe complementare, marcate de
SIRBU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289704_a_291033]
-
neobișnuite, în Tablete din Țara de Kuty o ironică „mască de sobrietate” susține deriziunea, în timp ce amplificarea fantezistă a absurdului, „încrâncenarea voioasă” a satirei au drept ținte ordinea statală, instituții, personaje publice, toate caricate grotesc. Față de astfel de dominante ale pamfletelor, exegetul crede că o poetică a „copilăririi” auctoriale, aptă să insoliteze un spectacol „cvasipăpușăresc”, al „gesturilor și ritualurilor domestice” (precum în Cartea cu jucării), uimirea în raport cu „miracolul creației în general și al creației artistice în special” (Ce-ai cu mine, vântule
SIRBU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289704_a_291033]
-
se sprijină pe trei mari personalități: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu și Lucian Blaga. Metoda adoptată se revendică din critica fenomenologică, asumată treptat, odată cu investigarea operei lui Blaga, ca o filosofie a spiritului. Încercând să pună în relief esența fiecărei creații, exegetul elimină elementele nesemnificative și urmărește, prin sondarea „arheologiei poeticului”, felul în care „nucleul”, purtător al „spiritului național” românesc, rezonează în conștiința generațiilor succesive. Această abordare a textului - actul critic fiind, din perspectiva aleasă, un proces de continuă recuperare - duce la
TODORAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290206_a_291535]
-
ar fi, de pildă, ființele misterioase, expresii simbolice ale unui indicibil dublu, ce populează poezia lui Eminescu (călătorul, strigoiul, demonul, titanul, geniul) sau metaforele simbolice ori miturile, cu întreaga lor încărcătură imaginativă și de semnificație, unde are loc - cum precizează exegetul - „procesul deschis al disocierii și reasocierii imaginii cu ideea, în limbajul poetic”. Mitul în sine a reprezentat pentru T. o preocupare constantă. Pornind de la „geografia mitică a spațiului românesc”, în perimetrul căruia s-a născut mitul arhaic, el descoperă rădăcinile
TODORAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290206_a_291535]