KorAP: Find »[drukola/base=grăi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...48 49 50 ...84 >

2,083 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

iarmaroc de oameni... Și pornesc ca o oaste prin lanuri cu secerile... Măi Niță, de-aceea i-a plăcut boierului pe la noi, căci secerătorii i-au datla pământ tot holde grase... Aici e binecuvântat pământul. Gheorghe Barbă, din fundul bordeiului, grăi și el. Atuncea, la secere, zic și eu că-i de trăit aici. Bărbați și muieri, de umplu toate șoproanele... Ș-apoi vorbă și râsete și cântece, sara, pe la focuri... Așa-i când îi lume multă. —Spune, măi Barbă, spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Cu toții începură a râde. Moș Irimia arătă cu capul spre Lepădatu: — Unui flăcău ca aista nu i s-a urî la vară... Cine știe! răspunse Niță, eu la vară poate-oi avea alte gânduri. Da’ de ce, măi băiete? — Apoi dă, grăi Faliboga, aici este o taină... n-o mai ști și dumneata, moșule... Pân-atunci poate-a cânta Gheorghe Barbă la o nuntă... Tăcură. Nimeni nu mai întrebă nimic. Numai moș Irimia oftă încet în barbă: —Ei, apoi a da Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-i Marea caldă. Acolo nu ninge, și-i tot primăvară... Așa spunea odată boierul... Umblam noi călări la arat, ș-apoi îmi vorbea el despre toate. — Cine știe unde-a fi fiind și țara asta! zise Niță. Apoi dacă-i la Marea... grăi Mihalache Prescurie, atuncea-i tocmai la capătul pământului, acolo unde se duc rândunelele și cocoarele... Da’ eu mă mier cum de se pot duce oamenii tocmai acolo... —Bine... răspunse Faliboga. În ziua de azi sunt trenuri și te duci ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
boierul s-a dus numai pentru cuconița lui... Era subțirică și albă... eu n-am mai văzut așa fetiță... Ea l-a dus pe boier. N-ai văzut cum se uita la dânsa? ca la un odor! - Acu or fi grăind și ei, ș-or fi petrecând... În horn iar se auzi vântul tremurând și duduind prelung; gazornița fâlfâi, aproape să se stingă. Vătaful se sculă în picioare și-și căută căciula și harapnicul. Mă duc să văd ce mai este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de deasupra gherghefului. Ce v-a făcut? Ce zavistie s-a stârnit? Câteva sunteți și nici acelea nu vă puteți înțelege?... Natalița, nevasta grămăticului, își feri din ochi părul rar cânepiu și se plecă spre genunchii cucoanei Aglaie. —Măria ta, grăi ea cu obidă, noi celelalte toate ne înțelegem. Dar casă bună cu Cristina lui Alexa nu putem duce! — Și tu, Luță, se îndreptă cucoana spre chelăriță, ce ai de împărțit cu nevasta vătavului?... Eu n-am nimica, măria ta, da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de împărțit cu nevasta vătavului?... Eu n-am nimica, măria ta, da’ ea n-are hodină nici zi, nici noapte... stârnește vorbe... face farmece împotriva noastră... —Umblă să-mi ieie barbatul... șopti în sfârșit, cu disperare și hotărâre, Natalița. —Așa! grăi cucoana și-și plecă nasul fin întăi în jos, apoi și-l ridică în sus, c-un zâmbet ușurel. Am înțeles!... Și începu să asculte mai liniștită toate durerile și tânguirile femeilor, privind pe gânduri trupurile și fețele lor ruinate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Înțelese că-i Alexa. Și cu privirile îngrozite, fără să poată face o mișcare, îl văzu cum deslipește scara și o lasă în jos alăturea cu păretele. —Acuma am să văd eu ce cucoș s-a suit în podul grajdului... grăi vătaful c-o voce aspră și răgușită. Întăi pe el vreau eu să-l judec și să-i zbor capul. Măi, Năstasă! strigă el cu putere cătră haidăii din ogradă care dormeau prin șuri; măi Ilie, ia sculați repede și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
s-a pișca lumina, se schimbă vremea... Amândoi își ridicară ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costișă și fulgera în vale pe gârlele Moldovei. Moș Calistru își scutură pletele albe. Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sunt legate vânturile și furtunile, până și-a cloci ouăle în stâncile mării paserea alchion... Boghean nu răspunse. —Anul ista are să vie târziu iarna, adăogi moșneagul. Flăcăul își dădu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
slăbise. Asta o vedea acuma bine Dăvidel Boghean. Gâfâia și-i crescuseră în cap ochii, sub streșinile lor cărunte. Când ajunseră la coliba știută, dosită în râpa Lupăriei, bătrânul se puse gemând la pământ, pe patul de frunze. Măi băiete, grăi el zâmbind trudit, frumos îi codru, ca o tinereță - da’ de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de ici, din traistă, garafa, și dă-mi o leacă de putere. După ce bău un gât bun de rachiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fost drac; nu-i plăcea mai ales felul cum a rătăcit, ca și cum ar fi fost străin în pădurea lui. Nu-i plăcea îndeosebi că întârzie. Acuma, mama lui - nana Floarea - tot își vâră nasu-n geam din clipă în clipă și grăiește în sine și se țistuiește pentru întârzierea lui. Așa face totdeauna Culi! O dată i se întâmplă lui Culi să întârzie, numai o dată într-atâția ani de când s-a așezat la Prelunci - și bătrâna îl clănțănește și-l foarfecă în sine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din capătul poienii. Am pus arma și biciul! Culi umbla prin jurul săniei, pipăind. Ce spune nebunul ăla? Nana Floarea voia să-i dea lămuriri. El nu le mai așteptă. —Ei, v-ați așezat? ori mai aveți mult? —Vai, băiete, cum grăiești tu așa de răstit! — Grăiesc cum trebuie; nu mai avem de ce aștepta. S-a stârnit împotriva mea o vrăjmășie. Nana Floarea stătu, prea uimită și înfricoșată de acest cuvânt. Ușile erau închise și la casa mare, și la bucătărie, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
arma și biciul! Culi umbla prin jurul săniei, pipăind. Ce spune nebunul ăla? Nana Floarea voia să-i dea lămuriri. El nu le mai așteptă. —Ei, v-ați așezat? ori mai aveți mult? —Vai, băiete, cum grăiești tu așa de răstit! — Grăiesc cum trebuie; nu mai avem de ce aștepta. S-a stârnit împotriva mea o vrăjmășie. Nana Floarea stătu, prea uimită și înfricoșată de acest cuvânt. Ușile erau închise și la casa mare, și la bucătărie, și la grajd, însă fără lacată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
devale am luat eu sugăricea cu mine și o port în sân, ca să fie băutura lui călduță. El nu știe, sărăcuțul, de durerile noastre. Poate s-a ridica din el un bărbat, de ne-om mira. Nu știu dacă am grăit bine; dumneavoastră judecați. D-apoi ce să mai stăm și să mai judecăm? grăi cu voce blândă Toma Orășanu. Parcă putem face altfel? Atâta scădere este că rămân numai lupii păzitori în pădure. Și, pe lângă asta, iapa mea nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și cum om face? Să zicem că dau iapa. Dar rămâne pădurea fără mine. Cel de jos, bolnavul, rânji mormăind: —Las’ să rămâie, că-i cel mai mare dușman. Badea Toma îl privi cu mirare pe Culi, auzindu-l că grăiește. Culi urmă a șopti: —Lui Murgu să-i puneți otravă și să-l dați lupilor... Badea Toma clătină cu îngrijorare din cap. În vremea asta nana Floarea, ca o minte puțină de muiere ce se afla, rânduia sania, și paznicul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Unde l-a fi îndemnat? și de ce? Nu pot ca să știu, nană; căci el tulbura istoria asta cu alte închipuiri. Câteodată vorbea cu lelea Ana. —Cu cine? Cu fie-iertată lelea Ana. Cum spui tu asta, băiete? Cum ar fi putut grăi cu dânsa, când ea, sărmana, odihnește în țintirim la ea acasă. Și i se fac rugăciunile de liniștire, și i s-au plătit vămile, și i-au pus podurile de trecere. Ea s-a dus în împărăția drepților, unde nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a dus la el și i-a pus palma ei încă rece între acele degete fierbinți care tremurau ușor. Când el i-a sărutat mâna, nana Floarea s-a zguduit de un spasm. Numai pe tine te am, Culi, a grăit ea cu mare stăpânire, aplecându-se asupra lui. Atunci pe fața lui Culi a nălucit un zâmbet. În acel puțin zâmbet era pentru dânsa singura nădejde pe care o mai avea pe lumea asta. S-a retras în partea cealaltă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
m-am învălit, cu grija m-am hrănit și l-am ridicat pe Culi. Acuma aveam de la dânsul atâta nădejde cât nu vă pot spune, și greu îmi vine să prăpădesc ce-am câștigat. Pare-mi bine de vorbele ce grăiți, că boala trece; voi rămâne și eu pe lume și s-a ridica și Octavian. Ieronim Dragu se miră: —Cine-i acela Octavian? N-avem onoarea să-l cunoaștem. —Vai, domnilor iubiții mei, nu râdeți de mine, se rușină nana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sosit și acest vânt care a măturat tot, ducând, după dorința mea, răutatea pe pustii. Am mai avut eu o întâmplare asemenea, cu fie-iertatul Negoiță, tatu-tău. A venit odată mânios și puțintel băut, de la moară. Cum a început a grăi unele și altele prin casă, eu am tăcut. A strigat la mine să răspund și să vorbesc; eu m-am împietrit mai tare. Când m-a lovit, am văzut în ochii lui o sclipire pe care o cunosc și care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
învățătură de la pădurari și paznici mai bătrâni, care au viețuit în Carpați și la apa Frumoasei din cele mai afunde veacuri, și e un meșteșug tainic al lor. Acest meșteșug tainic îl învăța acum și Bezarbarză de la baciul său. —Culi-baci, grăia într-un rând Bezarbarză, umblând pe potecă în urma lui Ursake, eu am văzut, ieri, jderul într-o furcă de brad la Creanga Neagră. S-a tras pe furiș în lungul trunchiului și, cât am clipit, a prins veverița. I-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trăgea pe Onu Bezarbarză de cap. Iar Onu Bezarbarză se afla întins pe spate cât era de lung și lăsa pe prunc să-l tragă de încâlcitura lui - păr vâlvoi în coloarea fânului. Copilul cel mic și cu cel mare grăiau. Cel mare îl învățase pe cel mic cum să întrebe, cel mic întreba și cel mare răspundea. Cel mic însă nu știa să-și deslege de tot limba și bolborosea peltic. —Ai fost în pădure? întreba Octavian. Era o întrebare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai ia câte ceva; nițică mâncare, nițică băutură, ș-un strai. Iacă, acuș vine toamna și n-are nici de unele. Haideți și voi. Ba noi nu ne ducem la Mitrea; a venit un boier cu undița; la dânsul ne ducem. Grăind astfel, uncheșul sorbea câte puțintel din paharul verde. Pe fața întunecoasă i se veseliseră ochii și sticleau în lumină. Noaptea se lăsase deplin asupra bălții, asupra gârlelor, asupra pădurii și stufurilor în întreg acel cotlon al împărăției dunărene. Zborurile de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a poruncit, cu însuși glasul strălucirii sale, se închină Rustem. Mustafa șahzadè privește cu luare-aminte pe dregător. Întreabă zâmbind: —La Istambul vremea e bună și liniștită? Aș putea să-ți spun că-i bună, șahzadè, răspunde vizirul, însă n-aș grăi adevărat dacă ți-aș spune asta. Știi că-mi ești drag și că vechii slujitori ai împărăției te prețuiesc ca pe o piatră rară. — Atunci s-așteptăm să se facă vreme bună, a răspuns coconul împărătesc. Deocamdată îmi priește mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să stea cu dânsa de vorbă despre treburile împărăției. Soliman avea din când în când mâhniri posomorâte. Unii din curteni credeau că duhul lui Mustafa șahzadè tulbura somnul părintelui său. Robii de la iatac l-ar fi auzit pe sultan, noaptea, grăind cu cineva și tânguindu-se: —Împăratul slăbește... ziceau unii. De aceea împăratul, mai slăbit fiind, se îndemna mai ales să scurteze de căpățână pe unii dintre sfetnicii săi care se aflau încă în putere. „Se apropie plinirea hotărârilor mele...“ gândea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

amintirea mea până la ziua Judecății.“ Se prăvăli mai curând decât se așeză și câteva secunde se scurseră încet, apăsător, înainte ca tăcerea să fie iarăși ruptă de Astaghfirullah, care dădu uitării cu prilejul ăsta vechea lui dușmănie față de Abu-Khamr. „Medicul grăiește adevărul. Ceea ce vizirul vrea să ofere regelui necredincioșilor este chiar orașul nostru, cu moscheile sale care vor deveni biserici, cu școlile sale în care nu va mai pătrunde în veci Coranul, cu casele sale unde nici o restricție nu va mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
motive evidente ca să spun Alhamdulillah? S-a ridicat. — Nu-I cer niciodată lui Dumnezeu să mă ferească de nenorociri; doar să mă ferească de disperare. Ai încredere: când Cel-de-Sus îți dă drumul cu o mână, te prinde cu cealaltă. Abbad grăia adevărat, fiule, mai adevărat decât credea. Nu lăsasem oare la Mecca mâna dreaptă a lui Dumnezeu? La Roma aveam să trăiesc în căușul mâinii Sale stângi! ANUL PETRECUT LA SANT’ANGELO 925 de la hegira (3 ianuarie 1519 22 decembrie 1519

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]