3,653 matches
-
lui Hayek, contrazicând și clișeul doctrinarului liberal autentic, un ins mai curând cerebral decât emoțional, calculat, puțin mizantrop, încrezător în regularitatea implacabilă a mecanismelor pieței și în jocul ineluctabil al intereselor individuale, privind cu suspiciune orice încercare de a propune imperative morale și activități colective bazate pe proiecte vizionare, mesianice sau nu. Antipatia față de utopie este una dintre trăsăturile centrale ale doctrinei liberale clasice, iar Karl Popper a crezut că utopia generează automat violență, totalitarismele - tiraniile secolului XX - descinzând direct din
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
și la derapajele democrației americane din anii ’50, a modelat și conștiințele multora dintre cei activi în științele naturii, medicină, tehnologie, ca să nu mai vorbesc de economie și drept. Universitatea păstra încă niște relicve ale spiritului său fondator - umanismul, enciclopedismul, imperativul adecvării intelectului la lucruri, conștiința și etica magisteriului etc. Două au fost, în esență, traseele ideologice și politice ale primei generații americane studențești postbelice: a) activismul de stânga, mergând în anumite cazuri și împrejurări până la stalinism, dar în genere focalizat
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Tratatul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale. Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU pe 10 decembrie 1948 și reprezintă un ideal comun privind drepturile tuturor oamenilor și națiunilor: este, de asemenea, un imperativ moral ce guvernează relațiile dintre indivizi și conducătorii lor, ca o garanție a protejării drepturilor omului, a libertăților fundamentale și a demnității tuturor membrilor rasei umane. Drepturile civile și politice sunt acele cerințe pe care le adresăm guvernelor referitor la
Didactica știintelor juridice și administrative by Oana Iucu () [Corola-publishinghouse/Science/2316_a_3641]
-
și specii literare), tehnica analitică merge dinspre general spre particular, dinspre cadrul social-politic spre cel literar, având În vedere nefasta condiționare politică a operei impusă de realismul socialist. Așa se explică insistența mea pentru conturarea ambianței societale, a evenimentelor și imperativelor politice pe care trebuia să le Încorporeze creația - devenită „comandă de stat”, atmosferă surprinsă În secvențe care preced analismul literar propriu-zis. Se va observa, de asemenea, că pentru a mai fluidiza demersul analitic, multe informații au fost transferate În capitolele
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
o tandrețe bărbătească masa muncitorilor. «Măi fraților, măi uitaților, măi tovarăși!», sau să cuprindă torențial colectivitatea activă și peisajul muncii socialiste de la noi sau din Uniunea Sovietică. Cheltuind larg din forța lui verbală, acumulând vorbe care stimulează lupta, afectele sau imperativele omului, Deșliu declamă istoria Uniunii Sovietice, În Cântecul pentru legea cea mare stalinistă, și Îndoita semnificație a unui 7 Noiembrie: sărbătoarea Marii Revoluții eliberatoare, și cinstirea ei actuală, la noi În țară, prin Încleștarea În muncă, prin Întrecerile socialiste. El
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
și timpuri diferite, vom putea distinge cu ușurință indivizii care ascultă glasul rațiunii de cei mânați de pasiuni violente, de exclusivisme religioase, rasiale sau naționale, justificate prin credințe și ideologii autoritare. Expresia cea mai pregnantă a rațiunii morale comune este imperativul cuprins în diferite formulări ale regulii de aur: „Poartă-te cu ceilalți oameni așa cum ai dori ca ei să se poarte cu tine”. Ideea că ceea ce distinge îndatoririle morale este că ele pot fi universalizate, că ele sunt valabile în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate fi interpretată într-un fel care ar permite să se afirme că ea este în acord cu utilitarismul 16. Argumentarea lui se desfășoară, în principal, pe două planuri. Pe un prim plan, Hare confruntă diferite formulări date de Kant imperativului categoric cu principiul utilitarismului - acțiunile noastre sunt morale dacă ele promovează cea mai mare fericire posibilă pentru cât mai mulți dintre semenii noștri - și ajunge la concluzia că ele ar fi pe deplin compatibile. Pe un al doilea plan, Hare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
să ne contrazicem, ca toți cei care sunt pradă unor suferințe insuportabile să se sinucidă și ca oamenii să nu fie obligați să-și cultive talentele. Obiecțiile împotriva refuzului cultivării talentelor - crede Hare - nu ar putea fi susținute pe baza imperativului categoric kantian, ci doar pe baza principiului utilitarismului, ținând seama de faptul că un asemenea refuz este incompatibil cu obligația noastră de a promova nu numai fericirea proprie, ci și fericirea a cât mai mulți dintre semenii noștri 17. Hare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
unei obligații, trebuie să poarte cu sine o necesitate care nu și-ar putea avea sursa în experiență. Acesta este un al doilea temei care susține distanțarea lui Kant de filosofia empiristă a moralei. Legea morală - afirmă el - reprezintă un imperativ valabil pentru ființe raționale în genere, în particular pentru oameni în măsura în care ei sunt ființe raționale. În secțiunea întâi a Imm, Kant va preveni în mod explicit „că temeiurile pe care le putem avea în acțiuni, ca și efectele lor, în calitate de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
acestei afirmări insistente a caracterului necondiționat al îndatoririi morale, a sublinierii repetate a ideii că merit moral are împlinirea datoriei de dragul datoriei, fără a ține câtuși de puțin seama de consecințe. De ce stăruie oare Kant asupra înțelegerii datoriei morale drept imperativ necondiționat al rațiunii pure? Se poate presupune că ancorarea obligației morale în rațiunea pură i-a apărut lui Kant drept singura cale de a o scoate din regimul contingenței și relativității, de îndată ce el nu a mai gândit această obligație ca
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o realitate noumenală, și nu fenomenală. Pe temeiul unei asemenea distincții, Kant tinde să opună orizontul moralității orizontului experienței în termeni ca absolut și relativ, necondiționat și condiționat. Din această perspectivă vom putea înțelege mai bine și sublinierea opoziției dintre imperativul categoric și imperativele ipotetice, dintre legea morală, ca postulat al rațiunii pure, și principii ale acțiunii care pot fi justificate numai prin examinarea consecințelor aplicării lor, adică pe baza experienței. În multe pasaje din Imm și Crp transpare cu claritate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și nu fenomenală. Pe temeiul unei asemenea distincții, Kant tinde să opună orizontul moralității orizontului experienței în termeni ca absolut și relativ, necondiționat și condiționat. Din această perspectivă vom putea înțelege mai bine și sublinierea opoziției dintre imperativul categoric și imperativele ipotetice, dintre legea morală, ca postulat al rațiunii pure, și principii ale acțiunii care pot fi justificate numai prin examinarea consecințelor aplicării lor, adică pe baza experienței. În multe pasaje din Imm și Crp transpare cu claritate preocuparea autorului de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
opoziția dintre legitimarea sau invalidarea morală a unei maxime prin examinarea consecințelor statuării ei drept lege universală și evaluarea ei prin raportare la principiul necondiționat al moralității. Aceste pasaje pot fi citite drept tot atâtea încercări de a sublinia că imperativul categoric nu trebuie confundat cu acel principiu moral familiar care este regula de aur. Filosoful își previne cu insistență cititorul asupra înțelegerii principiului suprem al moralității drept o simplă sublimare teoretică a regulii de aur. Căci regula de aur este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu trebuie confundat cu acel principiu moral familiar care este regula de aur. Filosoful își previne cu insistență cititorul asupra înțelegerii principiului suprem al moralității drept o simplă sublimare teoretică a regulii de aur. Căci regula de aur este un imperativ prin excelență ipotetic. Atunci când omul rațional o acceptă drept principiu al conduitei sale gândul său va fi negreșit acela că el nu este îndreptățit să ceară ca alții să respecte în relațiile cu el reguli pe care el însuși nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pasiunile au o putere mai mare asupra noastră decât acel îndemn atât de rezonabil. Sublinierea faptului că temeiurile respectării datoriei la omul bun din punct de vedere moral sunt pure, și nu empirice, reprezintă o constantă a interpretării standard a imperativului categoric. Este acea interpretare care a fost elaborată în numeroase studii și comentarii mai vechi sau mai noi consacrate filosofiei practice a lui Kant. Ascuțișul acestei interpretări este îndreptat împotriva tendințelor de a apropia legea morală kantiană de regula de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
principiu necondiționat al rațiunii pure. Reconstrucția pe care o dă cunoscutul cercetător kantian Otfried Höffe tremeiurilor acceptării sau respingerii unei maxime în cele patru exemple din Imm poate fi apreciată drept o foarte bună ilustrare a punctului de vedere că imperativul categoric a fost gândit de Kant drept un principiu pur rațional. Teza centrală a interpretării lui Höffe este că pentru Kant evaluarea morală a unei maxime se face prin raportare doar la structura ei, și nu la consecințele ipotetice ale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
întregii etici kantiene.27 Reconstrucția dată de Höffe argumentării lui Kant în cazul celor patru exemple este împărtășită de alți comentatori ai Imm. Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul propriei sale prezentări și discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian este un instrument de indicare a contradicției în gândirea și voința oricărei ființe raționale care ar refuza să accepte ca maxima acțiunii ei să devină lege universală.28 Asemenea reconstrucții ale argumentării lui Kant, care își propun să
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
deosebirea dintre o ființă rațională și o ființă pur naturală sau de ce orice ființă rațională cu puteri finite poate ajunge oricând în situația de a avea nevoie de ajutorul altcuiva pentru a-și putea satisface nevoile elementare? Deosebirea dintre utilizarea imperativului categoric pentru evaluarea maximelor pornind, într-un caz de la precizarea semnificației conceptelor implicate, iar în al doilea caz de la examinarea consecințelor acceptării maximelor ca legi universale este, în acest sens, relativă. În demersul evaluării maximelor intervin în ambele cazuri atât
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
implauzibilă. Ne-ar fi, prin urmare, greu să i-o atribuim lui Kant. Concluzia spre care suntem conduși este că există o anumită tensiune între susținerea filosofului că omul bun din punct de vedere moral își va percepe îndatoririle ca imperative necondiționate, că el își va îndeplini datoria doar de dragul datoriei, și asigurarea lui repetată că judecata morală practică se conduce după principiul suprem al moralității și este permanent în acord cu acest principiu. Chiar și autori ca Höffe și Ludwig
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
asupra unor situații de viață Kant ar fi contrazis pur și simplu principiile pe care trebuiau să le ilustreze aceste relatări. Este însă clar că suntem aici în fața unei probleme. Pe de o parte, filosoful susține că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate, că trebuie să ne facem datoria fără a ține seama de urmări. Pe de altă parte, formulări ca cele de mai sus pot să fie privite și altfel decât drept simple inconsecvențe. Putem vedea în ele expresia preocupării filosofului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
monedă, deci maxima mea ar trebui să se distrugă pe ea însăși de îndată ce ar fi transformată în lege universală.31 Cu alte cuvinte, sunt dator să nu fac niciodată promisiuni cu intenția de a nu le respecta. Acesta este un imperativ pe care trebuie să-l urmez în mod necondiționat. De unde știu însă ce sunt dator să fac? Cum îmi recunosc îndatoririle morale, ceea ce trebuie să fac în mod necondiționat? Îmi spune asta, întotdeauna, o voce lăuntrică? Fără îndoială că noi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
universalizării unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune atunci când afirma că aceasta are permanent în fața ochilor principiul suprem al moralității. Așadar, a admite că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate nu este ceva ireconciliabil cu recunoașterea și cu sublinierea faptului că rațiunea morală comună poate identifica aceste îndatoriri examinând consecințele acțiunilor conduse de anumite maxime. Că așa a gândit Kant pare să o indice și o precizare pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
că există la oameni și la specii apropiate, cum sunt primatele superioare, predispoziții înnăscute de cooperare și ajutorare a semenilor. Sunt predispoziții promovate de selecția naturală, pe care Michael Ruse le desemnează prin expresia altruism social.33 Este vorba de imperative resimțite cu atâta forță, chiar și în comunități omenești arhaice, încât nu este nevoie ca ele să fie justificate. Un exemplu este tabuul incestului. Nu numai că frații și surorile, părinții și copiii nu doresc, de obicei, să întrețină relații
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
deosebire celor care, cel puțin în principiu, pot să înapoieze ceva din ceea ce li s-a oferit.35 Simțim mult mai puternic predispoziția de a-i ajuta pe cei apropiați. Există, fără indoială, o tensiune între asemenea predispoziții biologice și imperativul kantian de a-i ajuta în egală măsură pe toți oamenii care nu se pot ajuta singuri, sau cel utilitarist de a promova fericirea tuturor oamenilor, indiferent de ceea ce pot ei să ne restituie.36 Este vorba, până la urmă, de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe toți oamenii care nu se pot ajuta singuri, sau cel utilitarist de a promova fericirea tuturor oamenilor, indiferent de ceea ce pot ei să ne restituie.36 Este vorba, până la urmă, de o tensiune între rațiunea comună, care susține aceste imperative, și predispozițiile noastre genetice. Apelul umanitarist-universalist al acelor mari orientări în filosofia morală al căror punct de sprijin este imperativul rațiunii morale comune - regula de aur - poate, desigur, contribui la atenuarea acestei tensiuni, fără să o poată totuși înlătura. * * * Am
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]