2,578 matches
-
ăsta. E despre cum să citim într-un fel subversiv texte reacționare. S-a lăsat o tăcere și apoi Sheba a izbucnit în râs. Eu și Megan am tresărit. Înainte ca cineva să apuce să mai zică ceva, Ben a năvălit în cameră. — Ula, ula, mami, mami, mami! Imediat în spatele lui, Richard mi-a aruncat o privire plină de ură. — Cred că de-acum poți pleca, Barbara, a zis el. Un cretin plin de sine. Nouă Sheba e foarte morocănoasă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
lupi, Astfel dacii deveniră fiii unui neam de vulpi! Ne-a plăcut mai mult cum sună titlul Dacia Romana, Încă mai strigăm nostalgici: Vivat Ulpia Traiana! N-a putut zeița Danu să mai apere Balcanii, Iar Zamolxis adormise când au năvălit romanii. Toți corupții și bețivii, criminalii, violatorii Ce-au privat eterna Romă de-ale ei cântate glorii; Toată tagma cea murdară și-a găsit la noi popas - Unii s-au dus mai departe, alții încă au rămas. Aste obiceiuri sumbre
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
faci, nu eu, i-am replicat. Mă împinse de piept și cu dreapta vâjâi un pumn razant cu urechile mele clăpăuge. Făcusem la timp pasul în spate. Faptul că mă ratase din prima încercare îl înfuriase pe semne și se năvăli cu totul spre mine, luându-mi din soare. Știam că îmi ajunge o singură lovitură ca să mă trimită la culcare, așa că-i dansam pe sub nas, în speranța că va obosi și va face un pas greșit de care să pot
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
de excepție, în care doar dorul de ai mei mă tulbura un pic. Am avut două luni de construcție a unei stări în care stresul, duritatea, chinuiala dispăruseră. Mă înseninasem. Acum e foarte important să nu las răul să mă năvălească. Azi nu merg pe acolo și de teamă că primesc mesaje distrugătoare, și pentru că vreau să pun o distanță între mine și năvala de răutate de ieri. Și stau să lucrez. Pe la 9 a trecut R. pe aici, făcut terci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
al crâșmarului se șterse brusc și gura se strânse pungă, pe când ochii lui mici rămâneau țintiți de încremenire. Ieși repede de după tejghea, se plecă puțin asupra străinului, dar nu zise nimic; se învârti năuc de câteva ori prin crâșmă, apoi năvăli pe ușă. Popa Ștefan tocmai atunci voia să intre. —Părinte!... părinte!... gemu crâșmarul înspăimântat, înghițind greu ceva care parcă-i sta în gât; părinte!... vină degrabă! — Ce-i, Petrache? ce-i, omule? întrebă părintele Ștefan, oprindu-se mirat și așezându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mirat și așezându-și cu grijă cârja dinainte. —Părinte! degrabă, părinte! că moare... — Cine moare, omule? strigă părintele, răsuflând ușurat; vină-ți în fire, Petrache! unde? cine? —Vină degrabă, iacătă-l-ăi!... Petrache își șterse năucit sudoarea de pe frunte, se întoarse și năvăli în crâșmă. Părintele Ștefan se luă după el. Străinul sta întins, nemișcat, pe podele. Horcăia cu greu și o spumă ușoară ieșise la colțurile buzelor; ochii se mișcau crunți în orbitele învinețite. L-a pălit damblaua, zise părintele Ștefan, punându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
un câne turbat pe uliță! A mușcat pe Osman! Și cuconu Vasile dădu buzna afară spăriat, privi o clipă cu ochi uimiți furtuna din stradă, oamenii și femeile care ieșeau de pretutindeni întrebându-se, repezindu-se, izbindu-se - se întoarse, năvăli iar în casă și ieși numaidecât cu pușca. —Haah! țipă iar cucoana Caliopi, un câne turbat!... Și cânii lătrau, și oamenii se prăbușiră în toate părțile și se întoarseră cu ce putuseră apuca, cu ciomege, cu bastoane, cu ostrețe rupte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
arătare. Dar ciomegele l-au ajuns; l-au îngrămădit subt un gard. Izbit, sfâșiat, zdrobit, începe iar a urla cu sălbăticie, cu ochii căscați de spaimă ațintiți asupra lumii care-l împresoară și care-l ucide. Gemetele slăbesc înăbușite; sângele năvălește pe gură, iese ca niște flori pe blana albă, printre coaste - și ochii se rostogolesc ca niște globuri crunte, apoi rămân neclintiți, plini de lacrimi și sânge, și parcă întreabă ceva cu groază și cu durere. Mulțimea se mișcă, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de femeie gătită ca de sărbătoare; funcționarii se mișcau încet, schimbau saluturi cu cunoscuții; mașina pufăia, pleca; gara rămânea mică și singuratică în pacea amurgului. Plecam în trap țăcănit, pe gânduri; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, și, din când în când, un canton suna trist, plângând parcă, în imensitate: lang-ling! Soarele, scufundat de mult în asfințitul vânăt, trimetea încă luciri trandafirii nourilor nemișcați deasupra, în înălțimi. Sate depărtate, în întunecimea care creștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
unei fete care-mi izvorâse înainte ca din pământ, c-o lumină în mână, cu doi ochi sprâncenați așa de frumoși. Ceva cald îmi umplu coșul pieptului, apoi căldura mi se sui în obraz și în ochi. Pe buze îmi năvăli un roi de cuvinte îndrăznețe. Toată tinereța înflăcărată, c-o dragoste iute, izvorâtă din întuneric, din necunoscut, mă pornea ca o izbire de val spre fata ce sta înainte-mi și zâmbea. Ea vorbi, coborându-și deodată pleoapele: —Taica s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fost milă de mine, să știi că am să-ți cumpăr o păreche de cercei... Ea tăcu, apoi zâmbi. Urmă un răstimp de tăcere. Un cucoș trâmbiță înăbușit, afară. Întunericul din ferestruică slăbea. O căldură ciudată mă învăluise; sângele îmi năvălise în obraji. Nu mai puteam spune nici o vorbă; nici nu aveam ce spune. Făcui un pas; fata tresări. Întinsei brațul drept, o apucai de mijlocul strâns tare cu brâul. O simții că se trage îndărăt, încordată din grumaz cu putere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Poate sta la îndoială: poate se gândea să nu-mi dea drumul; și iar rostii rugător: — Nu mă cunoști, Chivo?... Atunci, scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: Are să te găsească taica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
lucrurilor. Vedea bine că a făptuit o greșală, că boierul tânăr care o iubea trebuia numai să treacă prin viața ei - dar ce putea să facă? Ceva mai tare decât frica și decât cunoștința limpede a greșalei, focul tinereții, îi năvălise în toată ființa, și cu ochii închiși se lăsa ca-ntr-o prăpastie. Și pentru mine erau surprinderi mari vorbele ei întretăiate, întunecate, sfioase, cu care-mi spunea acestea și mă făcea să înțeleg că n-aștepta nimic de la mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mă omorâți, oameni buni! Vă dau paralele, numai nu mă omorâți!... Țiganul nalt, cu nasul coroiat, se avântase ușor în car. Dumitrache Hazu cercă să se scoale. Simți că cineva îi smulge punga din chimir. Pieptul îi pârâi. Sângele îi năvăli în ochi. Simți a doua săgeată în deșert. Porni a geme lung, fioros. Țiganii ceilalți doi se prăbușiră cu cuțitele asupra lui Ion Băieșu. Omul lăsă funia boilor. Cuțit n-avea. Numai un răsteu ținea în mâna stângă. Zvârli și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
le zăreau capetele, vedeau învăluirile porumbiștei, se chemau cu glasuri aspre, și-i țărcuiau risipindu-se, dându-le ocol. Băieșu cuprinse de subt umeri pe Hazu și-l trase la umbră, sub răchită. Cămașa, în dreptul coastelor din stânga, era numai sânge, năvălit din răni. Românul abia sufla, cu ochii deschiși mari, cu fața dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzișul verde cenușiu al copacului. În liniștea și-n căldura zilei, glasurile întărâtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemându-se. Boii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fugit așa? Îmi era dor să te văd!... zise repede Haia. Apoi se așeză lângă fereastră. Așteptă o clipă; se întoarse după aceea spre Tudorița. Astăzi a fost pe-aici? —Cine?... Fata lui Sanis nu răspunse. O roșață ușoară îi năvăli în obraji. Cine? întrebă a doua oară Tudorița. Ștefan?... N-a fost. Poate să vie mai pe urmă... Haia se alătură de prietina ei. Rosti cu glas moale: —Tare te rog, spune-mi și mie... Ce să-ți spun?... —Spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tablele sfinte bătute în ușorul ușii... Parcă o jale o cuprindea văzându-se așa de înstrăinată între ai săi. Apoi uita totul, rămânea cu ochii ațintiți în necunoscut, și se înfiora gândindu-se la dragostea ei, la patima iute care năvălise în ea ca un vânt de nebunie. Abia aștepta sara, nu-și găsea astâmpăr; n-asculta nici glasurile care o întrebau, nici nimic, intra în întuneric, se ducea; și târziu se întorcea, se furișa pe ușă. Maică-sa ridica un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
înfășurase capul și strigă cu disperare: —Mă-năduș! mă-năduș! Unde s-a dus? de ce s-a dus? Lasă-mă, dă-mi pace! ce ai cu mine? dă drumul! Zvârli mâna maică-sii; și deodată prinse a-și întinde hainele de pe dânsa. Năvăli în casă cu capu-nainte, izbindu-se cu fruntea de ușă, își scoase gemând răgușit o grimea albă, curată, o udă cu apă, trânti pe fundul de lemn cana de aramă, și-și înfășură fruntea și tâmplele cu pânza umedă. — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu fruntea de ușă, își scoase gemând răgușit o grimea albă, curată, o udă cu apă, trânti pe fundul de lemn cana de aramă, și-și înfășură fruntea și tâmplele cu pânza umedă. — Nu mai pot! nu mai pot!... Și năvăli afară, la aer curat. Prin ziua mohorâtă, prin vântul rece al toamnei, plângerile ei deodată începură să tremure, umplând mahalaua. Răcnea cu mânile în creștet, cumpănindu-se încet la dreapta și la stânga, răcnea cu jale umblând dintr-un capăt în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tânguia și ea apucându-se cu mânile de tâmple... Ce să fac? Unde să mă duc?... Are să afle Sanis ș-o omoară. Îmi trebuie un ajutor, îmi trebuie un sfat!... Ș-așa cum era, numai în papuci și-n polcuța subțire, năvăli afară în răceala iernii. Gemând și gâfâind bătu la ușa moașei Etel, apoi în maghernița roșie, de scânduri, a Reizei. Pe amândouă femeile le trăgea după dânsa, tânguindu-se cu glas întrerupt, chinuit. Și ele o întrebau speriate, o urmau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Gemând și gâfâind bătu la ușa moașei Etel, apoi în maghernița roșie, de scânduri, a Reizei. Pe amândouă femeile le trăgea după dânsa, tânguindu-se cu glas întrerupt, chinuit. Și ele o întrebau speriate, o urmau cu grabă; și tustrele năvăliră în odaia în care Haia rămăsese plângând cu capul cufundat în perine. Femeia tremura: Ce pot să fac? Eu îs un cap slab de femeie.... Învățați-mă și voi cum să fac... Așa pacat, așa pacat cumplit cum să cadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
întoarse obrazul răvășit. —Haie, mare pacat!... grăi baba, privind-o cu ochi rotunzi. Ce-ai făcut tu? Cum ai putut să greșești așa... Ce-ai făcut tu, Haie? Fata întoarse capul fără putere, cu ochii aiuriți, c-o spaimă sălbatică năvălită în față. A doua zi Sanis, alungat de tânguirile și lacrimile femeii, porni la Pașcani, la rabin, amărât, fără să știe nimic. Se duse tropăind spre gară, molfăindu-și bucățica de pâne, și în sufletu-i întunecat abia acuma se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu amar. —Poate-am să mor... șopti ea ca într-o aiurare... Ce voiți să faceți?... Apoi șopti abia auzit: Tot mi-i drag... mie tot mi-i drag... Se liniști încet-încet, și icoane din singurele-i zile fericite îi năvăliră în puțina lumină a minții. Moașa Etel se așeză pe marginea divanului. Haia închise ochii. —Moașă, de ce te uiți așa la mine? — Dragă fată, zise bătrâna, așa ți-a fost norocul... Haia dădu încet din cap. Așa i-a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Vede ea că mi-i dragă!“ Pe la sfârșitul lui răpciune un vânt aspru de la miazănoapte mătura pâclele. Se ivi un soare gălbui, fără putere. Noroaiele și bălțile amorțiră. Și peste un amurg arămiu, care colora zarea de la miazăzi la miazănoapte - năvăliră nourii ninsorilor. Și o furtună, venită de la mările înghețate, începu a purta roiurile de fulgi. Iarna porni cu viscol. Faliboga veni prin întuneric la șopronul lui Niță: Începe iarna ca nealtădată, zise el; semn rău, măi prietine!... Dă, răspunse flăcăul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
când o străjuia dorobanțul cu strașnică poruncă, iar se sui luna în creștetul cerului și i se umplu chilia de lumină. Atunci parcă se trezi ca dintr-un grozav vis, se uită în juru-i, i se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte, căci începu a suspina și a plânge încet. Străjerul o auzi și se apropie de ferestruica deschisă. —De ce plângi? o întrebă el. — Îmi plâng nenorocirile mele... îi răspunse ea c-o voce dulce. Și gândindu-se la codrii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]