1,301 matches
-
relațiilor dintre actori declanșând o reorganizare a câmpului pe criterii noi. Câmpul social sau organizațional este o instanță socială de manifestare a cooperării cu grad mediu de organizare și instituționalizare. Câmpul se plasează pe un continuum Între piețe, În sens neoclasic, având o instituționalizare minimală sub forma regulilor jocului (definirea drepturilor de proprietate) și organizații ce sunt structurate În baza regulilor instituționale. În cadrul câmpului, actorii constitutivi sunt organizații productive, de reglementare, actori individuali ce acționează Într-un anumit domeniu de activitate
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
de capitalizare culturală a anumitor practici și strategii de acțiune. Cooperarea dezvăluie o Întemeiere relațională obiectivă similară unui proces de capitalizare socială: relațiile sociale produc Încredere și reciprocitate ce fac posibilă stabilirea de Înțelesuri și așteptări comune. Piața, În concepția neoclasică, presupune relaționări temporare ghidate de interes și utilitate și ordonate doar de mecanismul prețurilor. Interacțiunea este indirectă și mediată de prețuri care exprimă raporturile de putere Între actori. Organizarea formală, În concepția instituționalistă, presupune integrarea Într-un proiect social raționalizator
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
care sunt În același timp și relații de putere, deoarece stabilesc anumite sensuri ale cooperări și presupun o anumită distribuire a resurselor sociale. Din punct de vedere epistemic, câmpurile echivalează cu introducerea de variabile sociale, politice și culturale În modelul neoclasic al pieței, dar și cu reconsiderarea rolului acțiunii În cadrul teoriilor instituționaliste. Ele sunt structuri de interacțiuni emergente, ordonate social și cultural și se constituie În modele teoretice cu grad mai mare de izomorfism față de patternurilor reale de cooperare Între actori
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
agențiilor de reglementare și care să constituie un tablou pe cât posibil exhaustiv al interacțiunilor și schimburilor la nivelul câmpului. Modelul propus constituie o analiză instituțională, deopotrivă acțională și relațională a unui spațiu social ce se dorește a depăși limitările modelelor neoclasice, dar și a celor exclusiv instituționaliste, prin introducerea mai multor variabile explicative. Desigur, adăugarea mai multor variabile și „complicarea” modelului Înseamnă un compromis În privința parcimoniei și poate a eleganței formalizărilor matematice neoclasice, dar câștigurile euristice pot compensa pierderile simplității. Argumentul
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
social ce se dorește a depăși limitările modelelor neoclasice, dar și a celor exclusiv instituționaliste, prin introducerea mai multor variabile explicative. Desigur, adăugarea mai multor variabile și „complicarea” modelului Înseamnă un compromis În privința parcimoniei și poate a eleganței formalizărilor matematice neoclasice, dar câștigurile euristice pot compensa pierderile simplității. Argumentul central pe care l-am urmărit este acela că un model al piețelor ca spații social-politice ordonate normativ, structural și relațional prezintă un grad mai mare de izomorfism cu patternurile reale decât
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
câștigurile euristice pot compensa pierderile simplității. Argumentul central pe care l-am urmărit este acela că un model al piețelor ca spații social-politice ordonate normativ, structural și relațional prezintă un grad mai mare de izomorfism cu patternurile reale decât modelele neoclasice bazate doar pe interacțiunea intereselor pe de o parte (și care ar prezice o volatilitate ridicată) sau a celor sociologice instituționaliste bazate exclusiv pe asumarea unor roluri sociale (și care ar prezice o stabilitate foarte mare), pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
discursivă a schimbărilor instituționale astfel Încât acestea să devină legitime, să capete sens și să fie acceptabile de către populație. În sensul de spații ordonate, ce prezintă o anumită ordine socială stabilă, rezultantă a asumării de roluri. Factorii de producție conform teorie neoclasice sunt: capitalul uman (munca), capitalul fizic (mașini, utilaje), resursele naturale, tehnologia și cunoașterea. Acestea Împreună compun stocul de capital. Postulatul maximizării conduce la investiții În factorul de producție cu profitabilitatea cea mai ridicată. Sintagma „actori raționali utilitariști” corespunde definiției weberiene
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
sub picioare, pe lângă căruciorul cu sticle prăfuite de grappa și chianti, prin sufrageria cu naturi moarte pe pereți (stilleben, murmurase Olvido: vieți silențioase), pe lângă televizorul În fața căruia Chirico stătea așezat cu orele, privind imagini fără sunet. Lângă tablourile din perioada neoclasică, neliniștitoare manechine fără chip Își lungeau umbrele printre melancolice nuanțe de verde, ocru și gri, spații pustii care, puțin câte puțin, se tot restrânseseră, ca și cum, cu timpul, pictorul ar fi Început să se teamă de fiorul absurdului și de pustiul
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
spectacolul muzical și nu neglijează media digitală. În Drama and Narrative Brian Richardson arată că teoriile artei dramatice și teoriile narative au fost abordate împreună începând cu paginile Poeticii lui Aristotel și continuând cu studiile din perioada Renașterii, din perioada neoclasică sau romantică unde dramei i se alocă, alături de epică, un spațiu de analiză considerabil, cu referiri la subiect, personaj, intrigă, început și final, considerate fiecare la fel de relevante și pentru teoria narativă și pentru poetica dramei. Richardson consideră că drama oferă
ÎNTRE NARATOLOGII by JANA GAVRILIU () [Corola-publishinghouse/Science/1208_a_2196]
-
din Loch Ness. Ceea ce nu exclude, dimpotrivă, notarea unor amănunte picante (despre viața cotidiană, despre obiceiuri, despre localuri de petrecere), cu implicații semnificative asupra întregii narațiuni. Al doilea volum, Poezii, e tipărit după un sfert de veac, în 1970. Viziunea neoclasică, înțesată de referințe la Antichitate, este dublată de incursiuni bogat imagistice în lumea vikingilor, transpuse fluid în versuri melopeice. După interludiul poetic din 1970, autoarea se dedică unor ample construcții epice, publicând câteva romane și un volum de Nuvele fantastice
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285980_a_287309]
-
Robin a stimulat, din 1968, o reflecție colectivă și transdisciplinară, animînd Grupul celor Zece, și se insistă asupra importanței demersului bio-antropologic pentru a înțelege tulburările epocii. René Passet, profesor de științe politice la Universitatea Paris I, repune în discuție economia neoclasică, deconectată de social și de mediu: "Ca orice știință, economicul s-a dezvoltat plecînd de la un ansamblu de ipoteze coerente dar convenționale a căror validitate rămîne subordonată aptitudinii pe care o au de a da seama de fenomenele observate. Această
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
atinge astăzi limitele duble ale unui univers finit, ale cărui resurse nu sînt inepuizabile, și ale unei lumi vulnerabile, dominată de o organizare de a cărei menținere depinde supraviețuirea societăților umane. Economia gîndită în sensul său redus, moștenit de la școlile neoclasice, apare de acum înainte ca un subansamblu al acestui sistem de referință mai vast care e sistemul viu. În același timp, saturarea progresivă a nevoilor prin bunuri de consum durabile relevă, peste tot unde se produce, că relația stabilită inițial
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
decît în limitele convențiilor pe care e fondată, adică în limitele unei lumi nesaturate. Problemele pe care le întîlnim astăzi aparțin unei lumi care și-a atins "încărcătura maximă". Mecanismele economice nu mai funcționează la fel ca înainte. Astfel, legea neoclasică a înlocuirii capitalului natural printr-un capital tehnic care se epuizează devine inacceptabilă: da-că pescuiți mai puțin, ni se spune, mai adăugați vase și veți menține fluxul recoltărilor. Asta merge bine în limitele cotelor de reproducere a resursei; dar
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
și psihologie. În anii '80, prima echipă își continua cercetările despre fundamentele economiei și des-pre raporturile acesteia cu filosofia morală și politică; despre structura formală a modelelor de "criză" (echilibre cu prețuri fixe, curentul anticipărilor raționale, relectura lui Keynes de către neoclasici); despre emergența categoriei de raritate; despre autonomia socialului. André Boyer coordo-na o reflecție despre supozițiile epistemologice, precum principiul de raționalitate și de individualism metodologic. Membrii CREA au înmulțit de asemenea numărul traducerilor din autorii americani: Pascal Engel i-a introdus
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
mecanism 'natural' pe care se poate întemeia analiza politică (Bull 1977: 111-12). Legile obiective și interesul național Critica balanței puterii viza analogiile homeostatice propuse de abordările mai științifice ale disciplinei relațiilor internaționale. Dar realiștii au criticat și analogia cu echilibrul neoclasic al pieței, conform căreia piața și echilibrul ei corespund echilibrului puterii, iar tendința spre maximizarea utilității corespunde urmăririi interesului național, exprimat în termeni de putere. Într-un context anarhic, lipsit de un mecanism central de sancționare, instinctul de supraviețuire împinge
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
de putere. Într-un context anarhic, lipsit de un mecanism central de sancționare, instinctul de supraviețuire împinge actorii să-și maximizeze puterea, cel puțin ca scop intermediar, putere ce poate fi apoi convertită în alte scopuri finale. Astfel, pentru teoria neoclasică, puterea este comparabilă cu banii. Adunarea laolaltă a năzuințelor individuale spre putere duce la o situație internațională concurențială, care, la fel ca prețurile pieței asupra actorilor economici individuali, impun constrîngeri externe asupra acțiunilor naționale. Interesul național reprezintă maximizarea utilității în
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
la o situație internațională concurențială, care, la fel ca prețurile pieței asupra actorilor economici individuali, impun constrîngeri externe asupra acțiunilor naționale. Interesul național reprezintă maximizarea utilității în acest context: el este un corespondent al optimului lui Pareto în teoria economică neoclasică. Raymond Aron a atacat în mod explicit această analogie cu economia. În primul rînd, el considera puterea ca un scop prea ambiguu pentru a fonda pe el o abordare economică. Dacă puterea este tratată drept principalul scop al politicii externe
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
putere fac imposibilă modelarea explicațiilor din științele politice prin înlocuirea interesului național sau a securității cu utilitatea și a puterii cu banii. Invenția banului a revoluționat economia mondială reală și a permis economiștilor să modeleze o teorie "marginală". Teoria economică neoclasică este viabilă numai pentru că există o economie de piață bazată pe bani. Nu există nimic în cadrul politicii mondiale reale care să joace rolul banului (Aron 1962: 98). Aron trage două concluzii în urma analizei sale critice. Mai întîi, el a criticat
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
cîtorva variabile, considerate a fi semnificative și la înțelegerea unor constelații istorice particulare ale politicii mondiale (Aron 1962: 140). În concepția lui Aron, nu poate exista nici o teorie a relațiilor internaționale care să poată fi construită prin analogie cu economia neoclasică (Aron 1962: 102). CONCLUZIE: REALISMUL DIVIZAT METODOLOGIC Discuțiile asupra statutului științific al realismului au afectat înțelesul conceptelor sale explicative centrale. Nu natura umană, așa cum spunea Morgenthau, ci dilema securității explica originile conflictului (și ale războiului). Concentrîndu-se asupra sistemului internațional ca
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
analogia cu microeconomia, cartea sa oferă îndelung contestata legitimitate a disciplinei și a practicienilor săi. Trebuind să facă față, începînd cu a doua dispută, criticii referitoare la fragilitatea competenței metodologice, imitarea metodologiei deductive și ipotezele legate de piață ale economiștilor neoclasici s-au dovedit fertile pentru dezbaterile teoretice, dar fără valoare pentru prestigiul academic al disciplinei relațiilor internaționale. Altfel spus, stabilind o demarcație și imitînd o metodă cu prestigiu, disciplina și independența sa au fost în egală măsură identificate și legitimate
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
de realism este metodologia și concepția despre sine. Cu toate că, în 1959, Waltz și-a expus punctul de vedere într-o discuție filosofică, douăzeci de ani mai tîrziu aceleași idei sînt derivate dintr-o definiție a sistemului internațional modelată după concepția neoclasică a pieței economice. Încă o dată, a treia imagine ia intenționat o turnură științifică, de data aceasta referindu-se la modelul economic; o schimbare care prezintă un aspect epistemologic și unul metodologic. La nivel epistemologic, teoria lui Waltz se bazează pe
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
în mod tradițional la baza teoriei balanței puterii (vezi discuția despre Kaplan din capitolul 3). Teoria lui Waltz nu se bazează pe echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice sau al funcționalismului structural, ci se îndreaptă spre echilibrul pieței din teoria economică neoclasică un mediu concurențial, dar care respectă anumite reguli. Prima teorie este structuralistă, iar teoria neoclasică a pieței este individualistă. Avînd în vedere că ultima idee a stîrnit multe confuzii în literatura relațiilor internaționale, nu e lipsit de interes să facem
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
Teoria lui Waltz nu se bazează pe echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice sau al funcționalismului structural, ci se îndreaptă spre echilibrul pieței din teoria economică neoclasică un mediu concurențial, dar care respectă anumite reguli. Prima teorie este structuralistă, iar teoria neoclasică a pieței este individualistă. Avînd în vedere că ultima idee a stîrnit multe confuzii în literatura relațiilor internaționale, nu e lipsit de interes să facem unele precizări. Spinoasa problemă dacă așa numitul neorealism structural al lui Waltz este într-adevăr
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
numitul neorealism structural al lui Waltz este într-adevăr legat de un model individualist, a provocat o dispută majoră (Ashley 1986 [1984]; Wendt 1987, 1991, 1992b; Hollis și Smith 1990, 1991, 1992). Hollis și Smith au dreptate că teoria economică neoclasică permite, și chiar are nevoie, de o dublă cauzalitate: la nivel individual și la nivelul pieței. Ashley și Wendt, la rîndul lor, susțin, pe bună dreptate, că explicația structuralistă presupune existența și constanța preferințelor actorilor. Într-adevăr, constrîngerile pieței (anarhiei
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
și menținut constant, pentru a explica comportamentul individual. Cu alte cuvinte, alegerile utilitariste și analiza waltziană a pieței sînt pur și simplu două aspecte ale aceleiași abordări. Dacă structuralismul este definit la nivel de cauzalitate, atunci partea sistemică a teoriei neoclasice ar putea fi numită structuralistă, deși structura mai degrabă li-mitează acțiunile posibile decît cauzează în mod direct comportamentul. Totuși, dinamica acestei structuri este rezultatul neintenționat al acțiunilor individuale, și nu al regulilor sistemice. Pînă la urmă, anarhie înseamnă, în accepțiunea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]