2,067 matches
-
Fidelitatea față de un neam nu trebuie să degenereze în idolatrie (evreii). Naționalismul e un păcat împotriva spiritului Ă păcat universal Ă din nefericire” (III, 44). În continuare, Cioran amintește concepția stoicilor care gândeau omul drept cetățean al cosmosului. Oricum, revenind obsesiv, nevoia de a se rupe de origini arată neputința lui Cioran în acest sens. Ba chiar, obsesia obârșiilor. Nimic nu poate face Cioran fără să se gândească de fapt la sine însuși, la propriile rădăcini. Iar neputința de a se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu durează, fiindcă, dumnezeule, pacostea stă să reînceapă! Blestemul nu s-a sfîrșit și nici nu are cum să se curme cîtă vreme mentalul sperios și pleoștit al blajinilor din "apartamentul de bloc" e predispus să odrăslească, iar și iarăși, obsesive fantasme. Ba mai mult, luînd pînă și trauma asta în ușor, ei sînt gata să transforme în prilej de zaiafet impulsurile ce trădează alterarea celulei morale. Mesajul piesei e cu bătaie lungă. Problematica etico-politică pe care Constantin Popa o abordează
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Sunt aduse dosarele de la Securitate în care cei doi sunt consemnați cu Gheorghe Popescu 1 și Gheorghe Popescu 2, de altfel acestea sunt și numele pe care personajele le poartă în notația autorului, ideea generalizării fiind vădită. Aceeași întrebare revine obsesiv: am fost sau n-am fost colaborator? Am făcut poliție politică sau nu, iar dacă am făcut sunt vinovat pentru asta? A treia seară este a "spovedaniei" și cea în care se extinde întrebarea pînă la nivelul publicului un public
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
între tragic și grotesc, cu o tematică departe de a se fi perimat (cum le convine unora să creadă!), este ultima piesă a lui Constantin Popa Salonul nr. 6 Bis. O piesă în care pulsează o tematică, se vede bine, obsesivă, provocatoare și tămăduitoare deopotrivă, prefirînd vinovății ale trecutului, ale acelui trecut marcat de steaua roșie bolșevică, și răsfirînd nădejdi care se îndărătnicesc să pîlpîie. Un aer de nefiresc învăluie scena în care entități bizare se confruntă. Se confruntă și se
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
conținutul unor principii morale și etice și se admite că noul conținut "de partid" este cel valabil, după ce a uitat cum este să fii curajos, solidar, demn și onest, acum este victima propriilor derapări și confuzii. Personajele cele care răsfoiesc obsesiv niște pagini scrise de ofițeri ai securității sau de turnători simt că nu mai au nume... Și, culmea, sunt liniștiți... (numele îți creează obligații, așa că e mai bine să fie aruncați într-un nume comun, în care nu mai ai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de idei, descoperind esența poeziei. Labiș propune o artă poetică supusă unor rigori estetice anume, pentru că poezia se naște într-o lume a ghețurilor pure, propice creației, univers descoperit de Eminescu și mai târziu de Camil Petrescu, poetul care caută obsesiv și fascinat idea: "Deși-i din implicații cu rămurișuri pure/ ori din cristale limpezi ce scânteind se scurg/ Intrând în ea, să tremuri ca iarna într-o pădure". Poezia lui Labiș trebuie privită din două unghiuri de vedere: astfel este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
1971; "Grădinile ascunse", Editura Albatros, 1974. "Zeii neatenți" (1967) este un volum elaborat, cu o anumită tehnică a contemplației; A. I. Zăinescu urmărește devenirea ființei, sentimentul îmbătrânirii cuprinse în casa părintească sau legate de pământul plantat cu vița de-vie (motiv obsesiv de-a lungul tuturor volumelor), adevărată țară a făgăduinței: "Sunt din Arcadia, bun, mult temuta și buna/ Arcadie Felix încoronată cu vin". Casa părintească, pe care-a iubit-o îi va urmări existența până ce "îi intră copacii-n piept și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și cu cât înaintăm în volume este tot mai nostalgic și mai obosit 1: Toată noaptea scoicile vin să moară pe țărm/ Marea atunci se întoarce pe partea cealaltă.". "În volumul "Grădinile ascunse" reînvie melancolia dezrădăcinatului și retrăirea nostalgică a obsesivului gest culegerea de struguri: "Vița de vie și-a scuturat frunza pe cer, deasă și n-a găsit pe nimeni acasă". Din când în când versurile ne trimit la solemnitatea tristă a invocaților simbolistului Iacobescu: "A mai trecut prin secunde
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
1974. Prin Emil Brumaru, renaște lumea de imagini a lui Ilarie Voronca, pe drumul deschis de Dimov. Tehnica suprarealistă, exotismul, amestecul de candoare, frumusețe, puritate și frivolitate intens carnală sunt decantate în imagini somptuoase, germinate de câteva motive care apar obsesiv lenea, covorul, mătasea, piperul, pisica, șarpele, cuprinse într-o anume interferare de regnuri: furnici, melci, pisici, ciuperci, căpșuni, cerbi ("Pastel creștin"). Femeia este voluptoasă, senzuală, cu sânii mari, așezată într-un univers de fructe și arome. În același timp, fructele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fuge un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot/ repede lentilele de pe nas și suflu în ele/ s-alung ispitele) dar mai pe urmă/ spunea Suzana (povestește ea mai departe), se face o cotitură și scapi." O suită de versuri aduc obsesiv ideea alegerii vorbelor, cuvântul devine substanța universului, lumea este palpabilă, prin cuvânt: "cuvântul îl putem așeza, ca și cum am sufla pe geam", apoi, "când ei se vor apropia, îi vor vedea,/ și poate îl vor șterge". După ce ne mărturisește că poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
repede în pat/ (asta, își spunea povestitorul, seamănă/ cu vorba de spirit a unui francez care știa/ întotdeauna ce are de făcut și care spunea: când nu știu ce să fac, mă sui în pat)". Amintirile cresc dintr-o interiorizare proustiană; desprindem obsesiva ființă cu mâinile reci, inerte, cu ochii obosiți sau păcătoși, într-un decor nedefinit: ("Curte Iarna"). Încă din primul volum apare obsesia morții, similară cu orbirea, cu întunericul, care se lasă "și înconjoară" totul. Așa cum spune lucruri banale despre viață
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de o altă stare de spirit. Poetul alungă șarpele bun, ocrotitorul casei, pentru că întreg edificiul se surpă: "Lepădat fără nume/ Șerpii mei plecați/ Dintre aceste ziduri/ Care vor cădea". Șerpii, caii, nisipul, sabia, pașii, ochii, ierburile sunt motive care apar obsesiv în volum și se constituie ca pretexte ale unor atitudini reflexive, tensionate de neliniște: "Cum rupe calul din iarbă./ Prin ierburi cum trece copita./ Mă paște neliniștea!" În volumul "Legile pământului" (1973) aduce istoria așa cum o cunoaștem din cronici: " Printre
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dorm/ un ochi se deschide în haos" (" Amurg"). Un univers neptunic, al vrăjii somnului, al revelațiilor nocturne desface peisaje învăluite în tăcere, în lumini de aur, lumină a morții și a somniei. Poezia este dominată de două prezențe care apar obsesiv: femeia și îngerul, ce se interpătrund în unele poeme. Singurele amintiri frumoase ale poetului sunt legate de o dragoste rămasă undeva în timp; evocarea ei ne amintește de Radu Stanca: "O șoaptă, o șoaptă cu buze de crin/ bună seara
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Poeme mecanice", Editura Dacia, 1973. În "Aproape sonete" (1969), I. Drăgănoiu are o poezie limpede sub raportul formei, încercând o notă de originalitate; ipostaza este a însinguratului, a intrusului: "Ascunde-te, mamă, în sobă de fiul tău nepriceput." Un motiv obsesiv în poezie sunt întoarcerile: "Ieri te-am mințit. Am să mai plec odată./ Odată, doar, și-am să lipsesc puțin." Poetul este chemat de cineva care-l așteaptă, de mari depărtări. Chemări care îi strivesc destinul. Cuvântul "destrămare" apare de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
timpul își pierde identitatea. Ion Nicolescu "Indulgențe", E. P. L., 1969; "Ironice", Editura Cartea Românească, 1970; "Mioritiada", Editura Cartea Românească, 1973; Retorica", Editura Cartea Românească, 1975. Nota gravă îi lipsește lui Ion Nicolescu, deși el ne vorbește despre dragoste, viață și, obsesiv, despre moarte. Fără multă filozofie, I. Nicolescu lunecă pe panta emoției mascate sub semnul unui intelectualism confirmat într-o formulă cunoscută în poezia noastră începând cu anii 1910-1912 în revista "Simbolul", continuând cu poezia ludică până la horele argheziene. Iată-l
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ne mărturisește că poezia îl devoră. Zborul, ca și la I. Barbu este invers: "Împădurit de păsări albe sunt/ acum ai zice vom zbura/ și vom rămâne urma/ prelungii lor ninsori inverse/ cu țipetele-asurzitoare/ o insulă de calcar singuratică". Apare obsesiv ideea de vis, amestec de lumini și întuneric: vise cu păsări, vise pictate cu mari catedrale, vise cu sfincși, cu lei nemișcați, intens colorate, pământul visează și se trezește pe un șarpe încolăcit: "L-am auzit cum vine noaptea/ spre
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Eminescu, 1971; "Secțiunea de aur", Editura Eminescu, 1973; Starea lirică", eseuri, Editura Eminescu, 1975. Formula poetică a lui Vasile Nicolescu este claritatea, înclinată spre clasicism, și atunci când elogiază patria, și când comunică sentimente intime. Elementul primordial, focul heraclitian, este invocat obsesiv, ca un simbol al purificării și al transformărilor permanente. Vasile Nicolescu este un intelectual, universul poeziei sale include elemente livrești, transmise însă cu emoție. Poetul închină un imn soarelui: Înainte de a răsări, o Soare/ mă sufocasem la gândul că te-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
inocență care ține de copilărie și adolescență până-n momentele în care deslușește declinul: "E ritm sau numai, către întoarsa/ roată a lumii, luceafăr prelung ca pe un vis mă deslușești/ morții în care prea viu am să ajung." Ceea ce apare obsesiv în poezia lui N. Oancea este sentimentul permanentei întoarceri, al repetabilității, existent în volumul "Roata"1. Simbolul roții este multiplu: urcarea în existență în ipostază de zeu și om, într-un context în care arcașii se așază roată să-l
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Care trupul de moartă îl vede/ Și nu-l crede." Așa cum remarcă Al. Piru, tot decorul din celelalte volume reapare în "Crini pentru domnișoara mireasă". Oul, banul, rana, mortul și viul, ochiul rece și ochiul cald sunt elemente ce apar obsesiv și straniu. Poeta pune la îndoială posibilitatea morții: Dacă trupul iubitei tale mereu regăsit/ Ca-ntr-un mormânt fără hotare/ E forma unui chip care nu a murit/ ci doar e urmărit fără-ncetare." Nunta se confundă cu moartea și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
soldat român/ Un soldat român/ Un soldat român." Poate, aici ne-ar satisface ideea că poetul ar descoperi halucinant peste tot morminte necunoscute, eroi anonimi; în acest fel imaginea ar fi de coșmar; dar în versurile următoare procedeul se repetă obsesiv: "Slavă generalului Cristescu,/ Slavă generalului Grigorescu,/ Slavă soldatului Ion,/ Slavă, Slavă!" Delirul verbal se preface în arabescuri care pretind emoții rafinate, dar, neajungând a se satisface decât pe ele înseși, se afundă fără perspectivă într-un univers osteologic, astfel: "un
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de un patos sfânt/ lași uneori, viteji din când în când/ dar gata, ca nebunii și ca proștii/ să aruncăm prudențe și odăjdii." În acest context este evocată figura lui Bălcescu și a lui Mihai Viteazul. Figura lui Bălcescu apare obsesiv în cadrul volumului: "Nicolae Bălcescu la gurile Dunării", "Mormântul lui Bălcescu". Țara, istoria, revolta stau sub semnul lui Bălcescu; și țara, și brazda, și dealul poartă în ele anii revoluției. Stafia lui Bălcescu bântuie țara, căutându-și mormântul, de aceea plânge
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un mare Preot: graiul "e timpul în care ni s-a dat/ Să fiu un mare preot sfintelor cuvinte/ Să le cunosc cu râvnă, să le pasc/ În iarba deasă de printre morminte" ("Marele preot"). Cuvântul însuși este primordial și obsesiv, se confundă cu elementele creației, biblic, cu însuși Creatorul: "La început a fost pustia/ și în pustie era vânt/ și-n vânt ardea ascuns cuvântul/ și în cuvânt era pământul". Interpretarea cuvintelor lui Ioan Evanghelistul este susținută de ideea că
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu vă lăsați ierbii"1. Poemul se desfășoară meticulos și didactic sub semnul anotimpurilor și al sălbăticiei care trebuie potolită, pentru că este mai puternică decât piramidele și decât sfinxul, care presimte "cum îl amenință iarba". Iarba apare ca motiv liric obsesiv. În fiecare poem îl descoperim cu sensul germinației stihiale: Iarba rumegă amiezile grase, unde vine țăranul crește iarbă, numai iarba crește cu gura-n pământ, se-astupă gurile ca șomoioage de iarbă, peste Casa Scânteii crește "iarbă". Un întreg univers
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este posibilă o armonizare a cuvintelor cu obiectele pe care le reprezintă ("Armonizare"). Nașterea omului este un cântec divin ("Miraj") și zicerea devine "de cai, de hai, de haide, de să nu fim, să nu fie"; orice este posibil, repetă obsesiv poetul, atâta vreme cât harul este divin ("Coboară Doamne stelele joase/ pe coasta mea de colivie"). Nichita Stănescu încearcă o resacralizare a universului, totul cuprins într-o unitate: floare, frunză, iarbă. Universul metamorfozat pe plan fizic și spiritual dă sentimentul pierderii echilibrului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cunoaștere: "Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai împarte/ la două țâțe, la două sprâncene..." ("Elegia a zecea"). Problematica elegiilor o vom descoperi de-a lungul celorlalte volume, repetată obsesiv; putem afirma chiar că, la Nichita Stănescu, căutările rămân aceleași; poetul însă le nuanțează sau împrospătează limbajul, căutând alte formule de expresie. În "Oul și sfera", lumea se desfășoară între doi poli: poetul și absolutul. Poetul încearcă să se situeze
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]