5,154 matches
-
pe care le-ar fi putut transmite. Pe de altă parte, virtutea nu poate fi învățată de oricine. Educația trebuie să fie orientată pe calitățile înnăscute, preexistente în spirit. Ce este virtutea? Este o însușire care întrunește elemente etice, estetice, ontologice (armonia și frumusețea sufletului, ordinea, cumpătarea, pietatea, dreptatea, curajul). S-a spus că virtutea este renunțarea la plăceri cu scopul asigurării libertății de gândire. Socrate nu ținea discursuri, nu avea teorii gata făcute pentru a fi servite ascultătorilor. Prin convorbiri
Datoria împlinită by Mihai Pricop [Corola-publishinghouse/Science/1391_a_2633]
-
situații Înțelese ca logic purtătoare de consecințe numai În măsura În care nimic nu se face pentru a interveni În privința cursului său. Evoluția este previzibilă, dar alterabilă În funcție de deciziile și acțiunile subiecților implicați. Aici, divinația nu duce la un viitor existent ca atare, ontologic detașat și izolat de prezent. În modelul creării de cunoaștere al lui Ikujiro Nonaka, ideograma ba asociază, pe de o parte, potențialul specific al unui mediu (partea stângă) și, pe de alta, un motor, o mișcare (partea dreaptă). Acest spațiu
Trezirea samuraiului. Cultură şi strategie japoneze în societatea cunoaşterii by Pierre Fayard () [Corola-publishinghouse/Science/2271_a_3596]
-
d 14wa-huwa al-ghafór al-wadód 15:ó al-‘arš al-mamd (85,12-14): „12Asprimea Domnului tău este mare! 13El este La-iveală-dătătorul și Înapoi-aducătorul. 14El este Iertătorul, Iubitorul, 15Stăpânul slăvit al tronului.” (GG) Este un intensiv și este interpretat că exprimând superioritatea ontologica a lui All"h. Aš‘"r îl asociază cu ‘al, kabr, ‘a:m, mall, raf‘. lubb"’ îl considera sinonim cu ‘azz și apropiat de q"dir. Rădăcina MlD are însă și conotația de belșug, bogăție; de aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
felul în care servituțile unei limbi care se interpune între original și traducere pot săraci sensul atât denotativ, cât și conotativ al unui cuvânt sau text. Poate că traducătorii Septuagintei nu au voit neapărat să transforme expresia într-o definiție ontologica a dumnezeirii; pur și simplu limba greacă nu le permitea altă opțiune. Multe limbi însă pot traduce literal expresia ebraica păstrându-i toată polisemia și conotația de mister. În orice caz, limba noastră o poate face. Deși patru dintre traducerile
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
24.28; 18,5), „I am” (8,58) (RSV) Doar în Evanghelia după Ioan, Isus își dă acest nume care aduce aminte de revelarea plină de mister a numelui divin în Ex 3,14282: EgÀ eimi („Eu sunt”): densitatea lui ontologica e indicată de efectul produs asupra acelora care îl aud. Exegeții 283 au identificat cu certitudine patru pasaje care îl conțin: - ...eàn gàr mg pisteúQte hóti egÀ eimi, apothanežsthe en tažs hamartíais hymÄÎn (8,24): „Dacă nu credeți că EU
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
roluri - ca să folosim metafore sociologizante - este nu doar neclară, ci permanent contestată. Deținătorii unor competențe discutate și discutabile în termeni sociologici - politicieni, pedagogi, economiști, psihologi, artiști și alții - își reifică propriile sfere de activitate, le consideră realități aparte, cu consistență ontologică, și reacționează vehement la orice intruziune. Mă refer aici bineînțeles la intervențiile sociologilor. Ei practic își apără „moșiile”, dar mai ales privilegiul de a gestiona singuri domeniile în care acționează. Pe de altă parte, dincolo de interesele prozaice menționate mai înainte
Sociologia educației by Adrian Hatos () [Corola-publishinghouse/Science/2235_a_3560]
-
oligarhie la democrație, ori pieirea unor democrații din pricina instaurării unor forme de tiranie erau fenomene politice bine cunoscute și pe larg atestate de istoria majorității cetăților grecești. Or, ce face Platon? Nu numai că el identifică și ierarhizează sub raport ontologic cele patru constituții vicioase în baza îndepărtării relative „în bine” față de Cetatea bună, dar el construiește și o secvență istorică a derivării fiecăreia din cea imediat superioară ei: de pildă, nu numai că timarhia este superioară oligarhiei, dar o și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și nu i-a urmat. Totuși acest istoricism descendent al lui Platon are o remarcabilă forță de convingere, prezentând prima încercare de raționalizare a istoriei, adică de punere în acord a desfășurării acesteia în timp cu o ierarhie rațională și ontologică atemporală. Numai că această punere în acord a secvenței istorice cu ierarhia rațională are o „căsuță vidă”: Cetatea perfectă sau „regală” (cum o numește uneori Platon) nu are un corespondent istoric cunoscut! Nimic mai tentant și mai firesc atunci pentru
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
M. Heidegger, este altul, sau mai mult, decât a asculta povestea lui Socrate. „Glaucon este cel care dă glas uimirii ce îl aduce pe calea înțelegerii.” Acest mit impune cea mai clară distincție între lumea I-a a Ideilor, întemeietoare ontologic, și lumea II-a, a lucrurilor întemeiate ontologic. La începutul pasajului mitic, Socrate îi propune lui Glaucon să-și imagineze următoarea situație: „iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpământească, ca într-o peșteră, al cărei drum de intrare
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a asculta povestea lui Socrate. „Glaucon este cel care dă glas uimirii ce îl aduce pe calea înțelegerii.” Acest mit impune cea mai clară distincție între lumea I-a a Ideilor, întemeietoare ontologic, și lumea II-a, a lucrurilor întemeiate ontologic. La începutul pasajului mitic, Socrate îi propune lui Glaucon să-și imagineze următoarea situație: „iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere subpământească, ca într-o peșteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de /lungimea/ întregului
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
perspectiva gândirii lui Platon. * Abandonarea de către om a peșterii care semnifică sclavia sa echivalează cu ieșirea din întuneric a sufletului care pășește, de acum, întru lumină. Această mișcare se lasă însoțită de o răsturnare de situație fundamentală, atât în ordine ontologică, cât și gnoseologică: ceea ce înainte a fost luat ca realitate sigură devine acum aparență nesigură; ceea ce părea cunoscut ca adevăr ferm ajunge acum simplă eroare. Până acum, închiși în lumea peșterii, oamenii în lipsa cunoașterii adevăratei realități au confundat în permanență
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
bine și mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată și pe dos decât prima”. Întors în peștera captivității inițiale, care a fost și a sa, filosoful trece printr-o metamorfoză radicală, care îl schimbă ontologic și îi modifică natura sa metafizică. De aceea ea este și scump plătită. Revenit de unde a plecat, în peșteră, pentru a-i conduce și pe ceilalți în afara peșterii, unde se află el însuși, filosoful își pierde calitatea sa de filosof
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cognitivă se poate distribui pe mai multe niveluri ierarhice, o distribuție care are ca lege ordonatoare gradul de adevăr, de claritate, cât și de siguranță gnoseologică. Dar, la rândul ei, această ierarhie cognitivă se fundează pe o ierarhie a realității ontologice, pe „cantitatea” de existență pe care o poate avea „ceva”. În continuare, această ierarhie generează și este congruentă cu o ierarhie etică, a virtuților: mai mult adevăr implică mai mult bine, iar, în ordine logică, entitatea supremă, situată dincolo de Ființă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o metodă nu numai de a impune legile, ci și de a le accelera până la vertij pentru a intra cu forța în istorie. Or, numai într-o viziune liniară a timpului se poate concepe o asemenea intervenție caracterizată de optimism ontologic. În perspectiva lui Platon, nu se poate vorbi de o viziune a timpului de acest fel, posibila apariție pe scena politică a unui regim asemenea celui descris de el nu poate să apară decât printr-un salt care ar duce
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon să ni se pară obscură datorită codului științific diferit referitor la genetică, deși s-ar spune că aceasta se naște ca știință abia cu Mendel, cu Watson, Crick și Wilkins...). Kallipolis-ul existent în fapt este deja efectul unei degenerări ontologice, deoarece nu mai este vorba de o comunitate de suflete, ci de una de suflete cu trupuri; de prezența trupului se mai leagă și explicația apariției luptei pentru avere, în urma degenerării; căci, în timp ce paznicii din modelul ceresc nu posedau nimic
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
istoria merge de la constituția perfectă, la timocrație, oligarhie, democrație, tiranie și ... înapoi la constituția perfectă. O primă eroare ar fi că această ciclicitate încalcă o premisă de principiu a lui Platon: între constituția perfectă și celelalte regimuri există o diferență ontologică. O a doua: nu există nicăieri o asemenea pretenție din partea lui Platon însuși. Dimpotrivă, cel care transmite o atare idee relativă la morfologia politică platoniciană este Aristotel: „Apoi, el nu spune despre tiranie nici dacă are parte de schimbare, nici
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
presupunem un sens tăinuit conștient de Platon în textele amintite, dar, dacă reținem că, în tinerețea sa, Platon îl compară pe Ahile cu Ulise din perspectiva stăpânirii reflexivității, adevărului și minciunii și, la bătrânețe scrie dialogul Sofistul în care legitimează ontologic negația, avem cel puțin dreptul să presupunem că problema negației, a falsului, a minciunii îl interesează încă din tinerețe în direcția formulării unei teorii coerente a ei și în direcția clarificării relației acestor concepte cu puterea spiritului de a enunța
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
intenția lui Platon de a păstra cele două ipostaze într-un moment sintetic al lor pe care îl aduce cu sine teoria reamintirii, propusă în dialog ca o soluție disponibilă și care poate dizolva paradoxul: existența unei lumi a reperelor ontologice la care sufletul a avut odată acces face ca natura ahileică să fie preluată de contactul sufletului cu ideile, unde există intuiție nemijlocită și imprimare în suflet a lor, iar natura odiseică să rămână recognoscibilă în relația sufletului cu lumea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
această schemă în cele din urmă, apare abia în a doua „componentă”: este într-adevăr important să decidem dacă minciuna politică este scuzabilă sau nu și, cu atât mai mult, să sesizăm modul în care Platon a construit o legitimare ontologică a minciunii politice folosind în câteva puncte esențiale ahileicul și odiseicul în cetatea sa. În planul filosofiei speculative, mai există un amănunt al distribuției în spirit a celor două componente, amănunt extrem de util analizei noastre, chiar dacă indirect: epistemologia aristotelică simplifică
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
analogiei nu sunt foarte clar exprimați în text: dacă „obiectelor cognoscibile le vine din parte binelui nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci și cea de a fi”, atunci înseamnă că este vorba despre orice obiect cognoscibil, care depinde ontologic și noetic de inteligibil. Atunci, analogia lui Platon cunoaște o primă variantă: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - oricărui obiect cognoscibil în această lume sensibilă, lumina intermediară - inteligibilului vizat de acest obiect, iar soarele corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prin monotropia supusului, care își urmează propria funcție cu rigoare. Omul redus la propria funcție, inutil când nu își poate îndeplini funcția (iar atunci el trebuie suprimat direct prin eugenie) este omul a cărui componentă ahileică, legitimată social și legitimată ontologic, poate fi supusă celui care și-a asumat conștiința lui de sine și care decide pentru el. Dar, simultan, omul redus la propria funcție este prototipul definiției dreptății în cetatea lui Platon, văzută ca oi)keiopragi/a. Din această perspectivă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Aceste două principii au făcut ca ahileicul și odiseicul, înțelese acum drept niște componente ale spiritului, să fie distribuite social de Platon: de partea supușilor, ahileicul cu lipsa lui de reflexivitate completă, garantat de corespondența cu atributele divinului și legitimat ontologic de schema cunoașterii inteligibilului și de mitul eshatologic din finalul textului; de partea suveranului, filosoful odiseic, care își asumă binele și conștiința restului și care legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Unitățile multiple definite sunt părți ale unui gen față de care sunt specii și căruia îi aparțin în mod esențial. Teza împărțirii naturale este aceeași ca în Phaidros, unde se spune că împărțirea se face după specii (kat' ei)/dh). Argumentul ontologic întemeiază încă o dată metoda logică prin aceea că se urmăresc articulațiile naturale care fac legătura între gen și specii, de la genul maxim, ideea, până la specia indivizibilă, individul în sine. Străinul nu pare să adere prea mult la metoda diviziunii după
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care ea este specie: dar nu este deloc necesar ca partea să fie și specie”. Prin intermediul regulii dihotomice și a referinței sale la raportul dintre parte și specie, și la cel dintre parte și întreg, se prezintă, de fapt, principiul ontologic care normează diviziunea: cel al raportului dintre unul-idee și multiplul, raport în care multiplicitatea își menține caracterul definit și determinat. Acestea sunt regulile metodei dihotomice, dar dihotomia, la rândul ei, este o reducție, iar una dintre cerințele oricărei proceduri discursive
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
transcendența Formei în dialogurile de tinerețe și cele de maturitate. Socrate, la început, nu vede o diferență între suflet și eu; dacă eul crede, sufletul crede. Abia dialogurile de maturitate vorbesc de transmigrație și de transcendența Formei. Mă interesează corelativul ontologic al transmigrației: Forma pe care vrea să o definească, există ea? Constituirea unui răspuns marchează etape succesive: de la problema definiției până la cea a ipotezei și a postulatului - problema definiției Formei, Forma devine ipoteză în Phaidon și postulat în Republica. Trecerea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]