1,838 matches
-
momentul când avea să zvâcnească brusc din pat, cu un behăit ca de apocalips în tăce rea aceea deplină. Am apucat-o până la urmă de-o ureche, și urechea mi s-a părut de cârpă. Am tras-o și, în pântecul ei, ceva a gâlgâit leneș. I-am pipăit picioarele îndreptate spre mine. Erau doar un fel de tubușoare de flanel, atârnând inerte. Ha, nu era o oaie adevărată! Nu era decât un burduf cu apă fierbinte, din cauciuc, în formă
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
leneș și premeditat, steluța cafenie și structura cealaltă, franjurată complex, asemenea cărniței ce iese dintre valvele unei scoici de mare. Când se-ntindea pe spate, smocul de liță de aur, deasupra păsăricii rase grijuliu, arunca o lu mină razantă pe pântec, precum capacul stilourilor din copi lărie. Iar când se-ntorcea, peste fese, vălu rindu-se pe pernița triun ghiulară a șalelor, ivea un tatuaj cu dragoni. Am stat zece zile, zi de zi, în apropierea trupului ei mare și greu, a
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
Xerxes? unde Artaxerxes?“), apocalipse-au venit și-au trecut („Turnuri în prăbușire: Ierusalim Ale xan dria Viena Londra Roma ireale...“), biblioteci s-au scris și li s-a dat foc și-n cele din urmă o femeie a prins în pântec plod de strigoi de voievoid și-o celulă-ou, divizându-se și crescând, a recapitulat facerea lumii, și embrionul a devenit o fetiță ghe muită în uter, și fetița a ieșit din mingea de mușchi ca dintr-o mare rotundă și-
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
fapt, dublu. Atâta doar că nu și umbrele, ci numai titularii lor, au fost trecuți în convocator. Cu toate acestea, umbrele, în inocența lor, dau senzația aflării în preajma unui spectacol, toți cei prezenți acum în sală situându-se, parcă, în pântecul imens al unor culise. “Scena”, liberă până acum, se umple deodată: pe ușa sălii apar: Niculina, Epaminonda Apostol, Emil Lambru,... ...” De ce nu încerci să te aperi, domnule? Nu vezi că ăștia... De ce nu-i întrebi: cu ce drept își permit
Filigran by Alexandru Poamă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/363_a_1431]
-
se arcuiesc în față, lungi cât un stat de om. Rășchirate ca niște degete, penele înclină pasărea în unghiul vântului. Capul roșu-sângeriu se pleacă, iar aripile bat împreună, un preot înfășurat în mantie oferind binecuvântarea. Coada se face cupă și pântecul se încovoaie, surprinse de înălțarea pământului. Picioarele lovesc, genunchii întorși înapoi zbătându-se ca un tren de aterizare avariat. O altă pasăre plonjează și vine grămadă, luptându-se pentru un loc liber la popasul ticsit, de-a lungul celor câțiva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
așa, că doar oameni suntem și cum să nu râd de amărâții ăștia, uită-te numai la ei, uită-te la Constantinescu și la Petru și la javra asta“, Iason își sublinie ultimele cuvinte cu un bocanc bine țintit în pântecul suplu al Zenobiei, eu și Petru am oftat, simțind parcă noi înșine lovitura, domnul Sima schiță un gest de indignare altminteri destul de reținut, doar Dragoș zâmbi, acum nepăsător, „cum să nu râd de ăștia, uită-te numai la ei !“ - și
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
ridicat, am dat scaunul la o parte. „Tu, Dragoș“, am spus (acum nu mai boceam, îmi revenise vocea normală), „există undeva, nu mai știu unde, o balenă gigantică, umblă pe mări și pe oceane, poate că ea decide... Lipit de pântecul ei se ține masculul, micuț, cât un chibrit. El stă acolo nemișcat, cum stai tu acum, și nu funcționează decât atunci când ea simte nevoia să germineze. Pe urmă intră iar în nemișcarea lui. Iar tu, Dragoș, degeaba taci și te
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
să germineze. Pe urmă intră iar în nemișcarea lui. Iar tu, Dragoș, degeaba taci și te prefaci că dormi. Mă uit la tine, semeni leit cu ăla, atâta doar că tu ești incredibil de bătrân. Poate că dormi lipit de pântecul ei nevăzut sau înăuntru pântecului, cine știe ?...“. Dragoș tăcea, lumina îmi înțepa ochii, mă amețea. Am făcut câțiva pași prin odaie, apoi m-am întors din nou lângă el. „Bă, căcănare“, i-am spus, ca să mă echilibrez, „de unde ai făcut
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
iar în nemișcarea lui. Iar tu, Dragoș, degeaba taci și te prefaci că dormi. Mă uit la tine, semeni leit cu ăla, atâta doar că tu ești incredibil de bătrân. Poate că dormi lipit de pântecul ei nevăzut sau înăuntru pântecului, cine știe ?...“. Dragoș tăcea, lumina îmi înțepa ochii, mă amețea. Am făcut câțiva pași prin odaie, apoi m-am întors din nou lângă el. „Bă, căcănare“, i-am spus, ca să mă echilibrez, „de unde ai făcut rost de bascheții ăia împuțiți
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
fie de o iluzie..." Dădu să se scarpine, dar simți un junghi în stomac. S-ar fi îndoit de durere, dacă ar fi putut, dar nu putea - nu putea nici să-și scarpine nasul, nici să-și pună mâinile pe pântec. Înțelese atunci că mâncărimea și durerea nu veneau din propriu-i trup. Și nu aveau neapărat vreo corespondență în sistemul nervos al făpturii aceleia. Două forme de viață foarte evoluate își trimiteau una alteia semnale pe care nici una dintre ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
șarpele. Matale faci numai năzbâtii azi, se adresă copilul unei tufe mari, pline de zăpadă, crescută pieziș, într-un loc umbrit, lângă zid. Câteva vrăbii țopăiau cu mișcări neașteptate, de glonte, de la o creangă la alta, zăboveau puțin, atingând cu pântecul albul gros al zăpezii care se risipea în scame, apoi treceau la alt nivel al tufișului, ca-ntr-o casă cu etaj. Nicu se întrebă de ce se mișcă atât, că nu păreau să caute sau să urmărească ceva, ca el
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
un zinda rawan, dar el nu avea atâta credință. Se lăsă ca-ntr-o baie caldă în această ademenire. Soarele molatic, de primăvară, mișca firele ușoare de orz și secara abia înverzită. Soarele îi încălzea capul, cu gânduri cu tot, pântecele și umerii, sexul care începea să se zbată. Era o lene prea dulce, ca o otravă, dar el se mințea că e chiar trezia focului îngropat, care i se stinsese pe dinăuntru. I se dezmorțeau degetele și inima. Simțea furnicături
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
câteva margarete într-o vază de sticlă. Se simțea ca la restaurant și, în curând, schimbă casa cu un colț al bistroului de la Bagh-e Melli, unde se adunau toți mulah-ii și pasdar-ii orașului. Era singurul căruia nu i se umfla pântecul sub cămașă. Era printre puținii neîntinși pe divan, singurul care nu își aștepta supa tolănit ca un pașă. Auzise că îi spuneau „inginerul de frig care stă ca un împăiat la o masă“. Între ei, deprinsese plictisul bărbaților care își
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
de neauzit, dar pe care Omar izbutea să le recunoască. De la început se gândi că era o nălucă, o nimfă a câmpului pe care trăiau și că îl împresura ca o vrajă. Nici când o văzuse scoțând un mânz din pântecul iepei, undeva lângă fermele lui Godun, nu i se păruse reală. După ce-o avusese în așternut, imaginea ei cu momițele de berbec, ca și cea cu Zet, pe care îl țesălase sub nuc, în prima lor vară, erau doar
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
și sorbise aerul încăperii, așteptând să-i audă băiatului țipătul. Acum totul se petrecea între ele două, într-o iarnă geroasă, coborâtă din muntele Behistun și, când îi venise sorocul, cea de-a doua scâncise ca o copilă, sfâșiată în pântec de gemeni nerăbdători: „Mamă, te rog, ajută-mă, să nu mor!...“. Ghazal se-ntreba despre toate astea, dacă le trăia respirându-le din zvonul strămoașelor, din vocile stirpei. De aceea tăcea când vreun avocat mai zelos al Organizației îi spunea
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
sunt absorbiți în vârtejul universului ficțional populat de umbrele unor Rocambole, Fantomas și Arsène Lupin. Căutarea „colierului” (obiect mitic convocând strălucirea grațioasă a Vechiului Regim și monarhia franceză) expune subteranele unui Paris ce îl atrăgeau și pe Jean Valjean în pântecele sale. Ca și iluștrii săi înaintași în ale crimei, Olrik se ascunde în acest labirint ce este corespondentul unui regat al întunericului. Ritualul căutării colierului devine parcursul inițiatic al intrării pe această poartă ce duce spre infern. Olrik nu este
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
aur a comics-ului american. Pierdută în adânc, nefericita Soledad descoperă în Hugues, conducătorul unui popor din centrul pământului, prezența care îi va oferi dragostea refuzată până atunci. Mântuirea ființei damnate este adusă de energia lumii pierdute. Tot în acest pântec al insulei dispare și Rasputin, dar Corto știe că nimic nu îl poate opri pe teribilul ucigaș să lupte pentru propria sa supraviețuire. Tracy Eberhard, aviatoarea rătăcită în sălbăticie, se înalță la cer, într-un balon, alături de Tristan Bantam, salvând
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
a durat doar câteva decenii. Nisipul deșertului înghite amintirea europenilor care s-au rătăcit pe această întindere africană misterioasă și carnivoră. Nisipul deșertului trezește din adormire energia tribală ce sapă la temelia Romei cântate de fascism. Nisipul deșertului închide, în pântecele sale, scheletele victimelor unui război care a încetat să mai aibă vreun sens. Les scorpions... poate fi citit ca parte a unei pentalogii pe care Hugo Pratt o scrie pornind de la solul mitic al unei Africi către care se îndreaptă
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
ce sfidează sfârșitul prin contopirea cu reveria și visul. Ca și frații Bronzi ori Tristan Melrose, Saint-Exupéry aparține familiei de spirite tulburate și damnate, spirite ce nu își pot descoperi liniștea decât în comuniunea cu elementul care îi absoarbe în pântecele sale. Departe de baza din Bastia ce încearcă zadarnic să reia legătura radio cu el spre a-l avertiza de pericolul iminent al avioanelor inamice, Saint-Exupéry se abandonează vagabondajului oniric ce devine o anticameră a morții. Pilotul lui Pratt mediază
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
în această serie de povestiri despre moarte, trădare și curaj. Soldat al celui de-Al Doilea Război Mondial, Koinski coboară, prin povestire, către Marele Război, războiul ce este, înainte de toate, teatrul pe care se joacă scena enigmaticului Corto Maltese. Din pântecul acestui Mare Război, ce frământă aluatul omenirii din tranșeele Flandrei până în mijlocul Africii, se ivesc siluetele romantice și tulburate ale celor care se înfruntă în deșertul Palestinei, în jurul unei locomotive Baldwin 622. Carcasa de metal a locomotivei abandonate în deșert
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
recapitulează datele unei evadări și se urmărește traseul unui submarin Ceea ce nici Tintin și nici prietenii săi nu bănuiau era că spre aceeași destinație se îndrepta, în adânc de ocean, prin spațiile bântuite cândva de „nautilus”, submarinul ce ducea în pântecele sale pe maiorul Olrik, cel despre a cărui evadare ziarele relataseră cu câteva săptămâni înainte. Ca de atâtea ori în existența sa tumultoasă, Olrik sfidase moartea. Condamnat la închisoare pe viață în cea mai bine păzită închisoare americană, se părea
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
ceea ce era în realitate, adică un lucru scandalos. Dar până atunci, cel puțin, ei se scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru că ei nu priviseră niciodată în față, atât de îndelungat, agonia unui nevinovat. Ca și cum ar fi fost mușcat de pântec, copilul tocmai se încovoia din nou cu un geamăt subțire. A rămas astfel ghemuit timp de clipe lungi, zgâlțâit de frisoane și de tremurături convulsive ca și când plăpândele lui mădulare se încovoiau sub vântul furios al ciumei și pârâiau sub suflul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
să dormi. Și ai dormit nu glumă! — Vrei să spui că nu mi s-a făcut nici un... Cuvântul pe care Îl rostise cu atâta Îndrăzneală În fața unor stăini chiar În după-amiaza aceea Îi părea acum de nepronunțat. Zeliha Își pipăi pântecul În timp ce ochii ei cerșeau mângâiere, Însă recepționera era ultima persoană din lume care i-ar fi putut-o da. — Că e Încă aici... Păi, nu știi Încă dacă e o ea! spuse recepționera pe un ton indiferent. Însă Zeliha știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
topit cu totul când lângă acesta a zărit celălalt fel preferat al său: burma 2. În ciuda faptului că dieta sa fusese Întotdeauna strict supravegheată de soția sa, În fiecare an unchiul Dikran mai adăugase Încă un strat de grăsime la pântecul lui rușinos, așa cum un copac adaugă câte un inel de creștere la trunchiul său odată cu trecerea fiecărui an. Acum era un bărbat Îndesat și corpolent care nu avea nimic Împotrivă să atragă atenția asupra fiecăruia dintre aceste două lucruri. Acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
fi un semn favorabil. A trecut pe lângă cafenele goale, piețe murdare, case șubrede dinspre care veneau miresme de türlü și plânsete de copii. Singurul semn de viață era un pisoi gălbui ce mieuna jalnic lângă o rigolă murdară, lingându-și pântecul micuț Într-un loc În care carnea era sfâșiată, iar sângele se Închegase În jurul unei răni adânci și umflate. Mulți ani mai târziu când se gândea la tatăl lui, Yervant Își amintea de pisoiul acela cu desăvârșire singur pe strada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]