17,529 matches
-
ce mi-au arătat, adusu-mi-au și o cărțulie mică în limba noastră românească tipărită". Toate calitățile fundamentale ale unui erudit al timpului sunt prezente aici: înainte de toate, darul elocvenței (de două ori marcat în aceeași propoziție, dar cu referenți diferiți în relație de coordonare sintactică), cinstea și capacitatea de a discerne, dreapta credință, iubirea de învățătură. Portrete similare, memorabile, regăsim și în alte predoslovii, așa cum Biblia de la 1688, evaluând calitatea traducerii lui Milescu Spătaru în descendența cărei se și
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
se cuibărească într-un teritoriu unic, ce nu seamănă cu niciun altul. În cele din urmă, rana se închide unilateral, într-un eu care nu aderă la sine, instalînd nedumerire și angoasă, fără putință de scăpare de această dată. Noul referent scriptural se substituie unei realități dezamăgitoare și o nouă identitate, mai liberă, dar și mai dureroasă, vede lumina zilei. Mă culc și înainte de a adormi vorbesc în mintea mea cu Lucas, așa cum o fac de mulți ani. Îi spun că
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Jocurile de limbaj și pluralitatea lumilor prezentate în discursurile postmoderne transformă sinele într-o formă impersonală sau chiar într-o "absență" (la fel cum literatura, pentru Hassan, devine o "literatură a tăcerii"). 5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Textele postmoderne tind să eludeze referentul extern, să devină autoreferențiale, în dorința de a celebra dispariția conceptului de realitate. Kristeva observă propensiunea spre inomabil (atroce, oribil, obscen etc.) ca fiind o altă fațetă a nereprezentabilului unui discurs postmodern. Hassan face referire la arta postmodernă, unde găsește
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
destinatarilor săi. Se descalifică astfel mitul contextului, iar limitarea conceptului de context real sau lingvistic face posibilă alunecarea de la conceptul de polisemie spre cel de diseminare ca "nucleu" de bază al scriiturii. Prin generalizare, posibilitatea de a se lipsi de referent sau de semnificat face din orice tip de marcă (inclusiv cea orală) "un grafem în general". Pentru John Searle 291 însă există un concept cel de intenționalitate care apare în orice tip de comunicare și care nu depinde de absența
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sau servicii, nu același lucru se întâmplă cu sensibilitatea față de indicativul publicității, care se autodesemnează atât ca "produs de consum secund", cât și ca o "evidență culturală" (în sensul lecturării ei și după alte criterii, nu doar acelea ale descoperirii referentului, ci ale retoricii sale, ale construcției mesajului, îmbinării cu imaginea etc.). Dacă punem în relație tripartiția genurilor retorice cu discursul de tip publicitar, se observă că acesta este "un amestec subtil de deliberativ și epidictic"363, în sensul în care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
semnifică sediul reflectării și al profunzimii semnificațiilor. Aceeași pierdere a transcendenței o putem regăsi la nivelul discursului 399, jocul semnelor fiind cel care conferă sensul, în condițiile în care textul se ia pe sine însuși ca obiect și uneori ca referent. De altfel, din punctul de vedere al lui Baudrillard, limbajul ideal este alcătuit după modelul consumului. În economia discursivă trebuie ca semnele să se consume și să se distrugă în interiorul unui limbaj. Baudrillard se folosește de ambivalența termenului francez consommer
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
poate controla situații în care imperativele utilitaristo-economice dispar într-o nietzscheană energie dionisiacă a jocului, sfidării și a sărbătorii. În raport cu modelul lui Saussure de înțelegere a arbitrarietății semnului, Baudrillard preferă viziunea lui Benveniste, ce situează caracterul arbitrar între semn și referent, salvând astfel organizarea sa internă, cu precizarea că, din punctul său de vedere, separarea sau distincția dintre semn și lume este o ficțiune. Comentându-l pe J.-M. Lefebvre, Jean Baudrillard expune transformarea referentului în simulacru, precum și "nostalgia" semnului de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
situează caracterul arbitrar între semn și referent, salvând astfel organizarea sa internă, cu precizarea că, din punctul său de vedere, separarea sau distincția dintre semn și lume este o ficțiune. Comentându-l pe J.-M. Lefebvre, Jean Baudrillard expune transformarea referentului în simulacru, precum și "nostalgia" semnului de a-și găsi motivarea totală și de a depăși convenționalismul. Pentru sociologul și filosoful francez, teoria semnului ca metaforă a foii de hârtie este absolut idealistă. Din perspectiva unei economii politice a semnului, a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
fundamentale ale opticii și ustensilelor discursive și retorice. Dacă schemele moderne binare, structurate și bine fundamentate aveau pretenția de a se referi la realitate și de a o explica, discursul postmodern se evidențiază prin raportarea la alte texte decât la referenți externi, intertextualitatea introducând o anumită indeterminare și relativitate discursive. În acest stadiu, Baudrillard își va dezvolta propriul concept de teorie, bazată pe violență interpretativă, sfidarea regulilor, ironie și radicalizarea gândirii. Sunt din ce în ce mai numeroase studiile despre media, cultură, simulare, sexualitate, modă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
din moment ce nu mai există mediere între o realitate și alta, ci doar succesiuni de simulări. Astfel, hiperrealitatea este rezultatul medierii tehnologice a experienței, care încearcă să transforme în realitate propria sa rețea de imagini și semne, lipsite acum de orice referent extern. Imperiul semnelor este resimțit în toate domeniile și inclusiv producția este aceea a semnelor, și nu a realității, la fel cum schimbul simbolic a devenit hiperreal, reprezentând "ceea ce este deja reprodus" (în timp ce realul este "ceva căruia este posibil să
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
care a adus totul la un grad zero în urma autolichidării sale prin exces, este caracterizată drept o "stare de simulare", o utopie realizată, în care totul este saturat, transparent și lipsit de sens. Dacă stadiului natural al valorii îi corespundea referentul natural și valoarea de întrebuințare, stadiului comercial îi corespundea un echivalent general prin intermediul valorii de schimb, iar stadiului structural îi corespundea codul și valoarea-semn, în noua etapă din "microfizica simulacrelor" stadiul fractal sau viral nu mai există referință și nici
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
realitate proprie, deplină, atunci trebuie să înțelegem, la nivel strict teoretic, acea supremație a lumii simulacrelor de care ne vorbește Baudrillard și, în care, pentru ultimul nivel, cea mai importantă caracteristică a lor este că ele preced și deplasează originalul, referentul, realul, și, mai mult decât atât, nici un fel de apel nu mai poate fi făcut către referenți externi sau realitatea obiectivă (précession des simulacres). Într-o modalitate argumentativă diferită de aceea a lui Deleuze, și având o perspectivă literară asupra
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
care ne vorbește Baudrillard și, în care, pentru ultimul nivel, cea mai importantă caracteristică a lor este că ele preced și deplasează originalul, referentul, realul, și, mai mult decât atât, nici un fel de apel nu mai poate fi făcut către referenți externi sau realitatea obiectivă (précession des simulacres). Într-o modalitate argumentativă diferită de aceea a lui Deleuze, și având o perspectivă literară asupra fenomenului, Peter Barry face două observații interesante. Prima se referă la dificultatea postulării unei baze pentru o
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
hrănesc cu simulacre și, până la "mestecarea imaginilor", ei trec printr-un adevărat "serial zilnic", alcătuit din fapte și decizii reale, Anthony Giddens consideră că forma colajului, des întâlnită în prezentările de televiziune, nu conduce la o separare a semnelor de referenții săi; a transforma mass-media într-o hiperrealitate care modifică și influențează totul este o atitudine totalizatoare care minimalizează funcțiile receptorilor săi. Nicholas Gane amintește în articolul său dedicat problemei simulării la Baudrillard un număr de critici ai acestei teorii: Katherine
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
cotitura lingvistică; astfel, hiperrealul s-ar fundamenta pe un concept de cultură în care cunoașterea se obține prin referirea la o realitate externă, în locul unui concept de cultură autoreferențial, care se raportează la propriile sale discursuri decât la vreun alt referent extern. Interpretarea întreprinsă de King este într-adevăr transpusă într-un cadru nou, dar rămâne discutabilă măsura în care argumentele prezentate sunt suficiente pentru a susține pănă la capăt tezele inițiale. Dualismul epistemologic subiect obiect invocat (și care la un
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
pentru pesimismul radical pe care îl manifestă în raport cu tratarea actualității și a rolului mijloacelor tehnologice în dobândirea cunoașterii și în societate. Așa cum pentru Virilio viteza conduce la golirea de sens și la pierderea realului ("metamorfozele accelerației contribuie la deformarea vechilor referenți, a etaloanelor fizice sau a altor "arhetipuri arhitecturale". De fapt, i se întâmplă realității ce i s-a întâmplat și modernității: a trecut..."495 [s. a.]), la fel și pentru Baudrillard viteza ce pare a caracteriza America o transformă într-un
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
simulacru este și faptul că Baudrillard găsește aici multe situații care îi confirmă trăsăturile simulacrului în practică. De exemplu, simulacrul de ultimul nivel este acela care nu mai face apel la vreo origine, care funcționează în afara mitului originii și al referenților externi Baudrillard interpretează astfel în termenii simulacrului situația culturală a Americii, care "exorcizează chestiunea originii, nu cultivă vreo origine sau autenticitate mitică, ea nu are trecut sau adevăr de bază. [...] Cum n-a cunoscut acumularea lentă și seculară a principiului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
realizare a unei rupturi în limbaje și categorii. Baudrillard își axează această perspectivă pe două moduri diferite de a privi realitatea 507: o viziune confortabilă asupra realității, care se bazează pe presupoziția că unei idei îi corespunde, în general, un referent real (această înțelegere a realității se întemeiază pe conceptele de sens și decodificare), și o viziune periferică realului ("excentrique au réel"), în care ideile nu reprezintă decât o iluzie sau un joc cu realitatea. Prin urmare, două moduri de a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sau pe cel al relațiilor sociale: "singurul lucru de opus la faimoasa teză a lui Freud: "Anatomia este destinul", ar fi Seducția, care merge mult dincolo de regulile unui joc, reinventat de fiecare dată și care se poate lipsi de orice referent anatomic"518. Depășind aceste relaționări, seducția devine o categorie esențială în explicarea societății și a discursului, o adevărată strategie puternică, deși este construită pe aparențe. 6.2. Etapele seducției Conceptul de seducție este unul extrem de fructuos, atât prin prisma interpretărilor
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
dispoziție, o vagă neliniște. Este nihilismul fără abis". Acest nihilism apare și ca o "poză" adoptată de americani, însoțită de termeni precum, grijă, autoîmplinire, conștiință în expansiune. Or, așa nu se vorbește despre nimic precis, despre nimic care să aibă referent. Din acest motiv, autorul compune în continuare câteva "rapoarte" despre revoluții și "stări de natură", despre "sine, creativitate, cultură, valori, nitzscheanizarea stângii și viceversa". Cele două secole trecute de la revoluția care crease instituții mai reușite în America, față de revoluția liberală
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
tocmai aici putem constata efectele din jurul nostru; este oare lumea modernă altceva decât simpla negație a oricărui adevăr tradițional?". (15, p. 229) În capitolul 39, Guénon menționează și alte atribute ale satanismului nutrit de "abisuri infernale". El nu are ca referent un individ, ci este un simbol ce sintetizează "contrainițierea" menită a exprima falsul. Emblema acestui simbol este Leul, iar cabalistica îl numește Metatron. Acesta are o față luminoasă și una obscură, fiind redat și prin numărul 666 calificat ca "numărul
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
oferind o feerie de o mare putere de seducție și de un mare rafinament al detaliului specific Secession-ului, dar într-o notă ușor japonizantă. Basmul este deja prelucrat în poemul eminescian, astfel că pictura nu-l mai are ca referent direct, ci beneficiază de viziunea poetică eminesciană. Într-o caleașcă-lectică sunt transportați prințul și prințesa într-un decor fantastic către palatul unde-i așteaptă regele acompaniat de curtenii săi. Alaiul este tras de câteva păsări exotice cu un penaj flamboiant
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
pensula prelungește falangele într-o continuitate hieratică de mantră, erijându-se într-un simbol al creației. Nu mâna simplă, ci mâna care pictează, devenită ea însăși instrument al creației, descrie gestul cuprinzător al dedicației, al sacrificilui artei. Nu există niciun referent exterior care să absorabă gestul indicial al pictorului, astfel că gestul devine autoreferențial, mâna ținând pensula se indică pe sine într-o primă instanță, și pe pictor, care își camuflează pios carisma prin titulatura modestă. Mâna emană o strălucire aparte
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
este gestul fundamental modernist al lui Paciurea: (...) Aceste himere nu mai exprimă o semnificație clară pentru aer, pământ și apă, ci refac ambiguitatea eternă a acestor elemente primordiale ale lumii noastre la momentul potrivit pentru noi"348. Există însă un referent textual, invocat prin sugestie, și anume poezia eminesciană a universului chimeric. Pentru aceasta stau mărturie schițele pentru un monument Eminescu, pe care sculptorul nu a ajuns să-l realizeze niciodată. Dacă acceptăm acest transfer semantic de la sculpturile care vizează monumentul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
formă laicizată de damnare, de consacrare pe dos. Prima trăsătură devine interesantă pentru pictură, în măsura în care portretele melancolicilor sunt extrase unui decor realist, înlocuit cu un cadru adaptat oniric stării melancolice, ruine sau ape litificate, sau un cadru neutru, lipsit de referenți obiectuali, ca desprindere de orice contingență. Pierderea interesului pentru lumea exterioară se traduce simbolist prin edificarea unei lumi corespunzătoare stării melancolice, care să întrețină "dispoziția dureroasă." Comparația cu doliul introduce în ecuație morbiditatea, căreia melancolicul i se consacră. Freud explică
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]