6,936 matches
-
tăriilor cerești s-a rostogolit un huiet năpraznic și-am auzit o voce grozavă tunând: „La muncă!” N-am pregetat o clipă; mi-am pus un șorț, am dat la găini, am slobozit vacile, am udat și măturat curtea, am săpat în grădină, am plantat niște puieți, am șters praful în castel, am spălat perdelele, am tors puțin etc. Până seara nu m-am oprit. Când m-am oprit eram frântă; nu-mi ardea de nimic. — Mare e puterea ta, Doamne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
înalți și foșnitori stăteau bătute-n cuie scânduri pe care erau scrise cu cărbune sau arse cu fierul povețe, îndemnuri, judecăți pentru lucrătorii câmpului: „Spatele plecat biciul nu-l atinge”, „Nu iaste alta mai de folos zăbavă decât munca”, „Unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul”, „Eleșteul fără pește e ca mâna voastră fără dește”, „Cine muncește de dimineață se odihnește seara”, „Ocrotiți pădurea, nu vă ascundeți în ea” și altele și altele, vădind o bună cunoaștere a psihologiei rurale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Până aici Occident, de-aici încolo pașalâc - spuse turcul cu mândrie. — Mă scuzați, n-am știut - zise Metodiu. Eu sunt moldovean, și știți, la noi nu... — Moldovean?! - spuse uimit ienicerul. Osman, Selim, Zaiafet, ia veniți bre, încoace! Din niște tranșee săpate la umbra pâlcurilor de salcâmi, răsăriră câteva busturi mahmure de turci. Alături de ele apărură și altele, mai tuciurii, cu inel în ureche și cu viori în mâini. Abia acum își dădu seama Metodiu de ce nu-i zărise pe turci și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
concluzia că în albia unei vechi sekia ce cobora din munți și părea că secase cu mii de ani în urmă, dar unde mai supraviețuiau încă trei palmieri prăfuiți, ar fi putut găsi un firișor de apă. — Ar trebui să săpăm un puț foarte adânc, remarcă Laila. — O să săpăm cât va fi nevoie, răspunse calm Suleiman, care devenise un flăcău lat în spate. O să fie foarte greu, dar, dacă găsim apă, ăsta pare un loc perfect. O veche zicală spune că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
cobora din munți și părea că secase cu mii de ani în urmă, dar unde mai supraviețuiau încă trei palmieri prăfuiți, ar fi putut găsi un firișor de apă. — Ar trebui să săpăm un puț foarte adânc, remarcă Laila. — O să săpăm cât va fi nevoie, răspunse calm Suleiman, care devenise un flăcău lat în spate. O să fie foarte greu, dar, dacă găsim apă, ăsta pare un loc perfect. O veche zicală spune că „palmierii obișnuiesc să-și țină capul în foc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
seama că puținele ore care le rămâneau nu vor înainta destul cu săpatul și că era nevoie să lucreze cu schimbul în timpul nopților reci. Gura puțului avea ceva mai mult de trei metri în diametru, dar după două săptămâni de săpat fără odihnă, doar un om putea să se miște cu oarece ușurință pe fundul lui, asudând din greu în timp ce umplea cu nisip și pietre coșărcile pe care ceilalți le ridicau apoi cu multă greutate, ferindu-se să atingă pereții, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
-i să aducă din munții din apropiere o mulțime de bucăți de piatră neagră și netedă și să le așeze, cu răbdare, de-a lungul pereților. Fără uneltele necesare, ciment sau mortar, făceau eforturi imense și abia dacă reușeau să sape o jumătate de metru pe zi, așa că, până la urmă, cel mai mare dintre frați trebui să admită că nu exista nici cea mai vagă posibilitate de a-și atinge scopul - dacă aveau vreun scop - înainte ca setea să-i doboare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
care devenise o femeie zveltă și frumoasă. Crezi că mai avem mult până o să dăm de apă? — Mă tem că da, interveni Suleiman, care până atunci nu-și spusese niciodată părerea în această privință. Am impresia că va trebui să săpăm mai bine de treizeci de metri. — Treizeci de metri! repetă revoltată fata. Îți dai seama ce înseamnă să muncești la o asemenea adâncime? Abia veți putea respira! — Știu, răspunse cu naturalețe fratele ei. Dacă acum, când n-am ajuns cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
Nicăieri nu ne vrea nimeni, fetițo. Nimeni nu vrea să mai știe nimic de familia lui Sayah și nu-i putem obliga pe oameni să ne accepte. În schimb, putem obliga deșertul să ne accepte, chiar de-ar fi să săpăm până ajungem la măruntaiele lui. — Dar dacă nu ajungem niciodată? — O să ajungem, răspunse hotărât fratele mai mare. Dacă palmierii au reușit să ajungă, o să reușim și noi. Cum poți fi atât de sigur? — Pentru că în ziua în care un imohag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
de aceea fiii săi aveau obligația de a lupta cu aceeași ardoare cu care ar fi făcut-o Gacel Sayah. La apusul soarelui își reluară munca. Era într-adevăr o muncă istovitoare. Cel care se afla în fundul puțului trebuia să sape, fără nici un ajutor, doar cu mâinile, dedesubtul ultimei bucăți de piatră neagră, având mereu grijă ca aceasta să nu cadă înainte de a pune alta, care să suporte greutatea peretelui de deasupra ei. După aceea, relua operația, mereu spre dreapta, punea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
coboare înăuntrul lui, singurele lor sarcini fiind să ridice coșurile cu nisip sau să meargă în munți să caute bucăți de piatră, pe care le transportau apoi cu cămilele. La un moment dat, Laila, prevăzătoare, hotărî să se oprească din săpat, pentru că rămăseseră ceva mai puțin de trei girbe cu apă, și până și un tuareg risca să se deshidrateze dacă era nevoit să lucreze ore întregi în condiții atât de grele. Socoti, pe bună dreptate, că nu puteau să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
îndepărta spre nord, la fel de plictisită și fără chef ca întotdeauna. Vulturii se împrăștiară, și umbrei lor îi luă locul cea a lui Gacel Sayah, viteazul inmouchar veșnic prezent în amintire. În ziua următoare, fiii Lailei se apucară din nou să sape la puțul din mijlocul pustiului. Doar un targui putea fi atât de nebun încât să se aventureze să caute apă într-un loc atât de îndepărtat din pustiu, dar poate de aceea tuaregii au fost, din timpuri imemoriale, stăpânii deșertului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
mijlocul pustiului. Doar un targui putea fi atât de nebun încât să se aventureze să caute apă într-un loc atât de îndepărtat din pustiu, dar poate de aceea tuaregii au fost, din timpuri imemoriale, stăpânii deșertului. Centimetru cu centimetru, săpară pământul. Piatră cu piatră, completară cercurile. Metru cu metru, urmară drumul pe care-l indicau rădăcinile palmierilor. Erau convinși, „știau“, datorită existenței lor de secole în regiuni atât de pustii, că, dacă acei palmieri erau vii, aceasta se datora sevei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
urmă însă când albia pârâului a secat de tot, rădăcinile s-au îndreptat spre un alt loc, unde încă mai era umezeală. — E aici, dedesubt, spuse cu convingere Suleiman, dar nu știm la ce distanță. — Și ce putem face? — Să săpăm un tunel orizontal, urmând drumul pe care ni-l indică rădăcina. — Cât? — N-am nici cea mai vagă idee. — Să ne ajute Cel de Sus! — Ar cam fi vremea. Nu vorbi cu păcat. Nu vorbesc cu păcat, mamă, spuse Suleiman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
naștere. Suleiman Sayah ajunse la concluzia că era inutil să discute în contradictoriu cu mândra soție a celui mai mândru dintre inmoucharii Poporul Vălului, de aceea se mulțumi să ridice din umeri și să spună: — În noaptea asta începem să săpăm o galerie, și facă-se voia Domnului. Voia Domnului a fost ca, două săptămâni mai târziu, pământul să înceapă să se umezească sub ochii lor, și un fir subțire de apă își făcu apariția dintr-odată. Se produsese o minune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
o săptămână, o lună, un an? Trecură și mulți ani. Puțul Ajamuk era într-adevăr zgârcit. Niciodată, de-a lungul atâtor ani, nu s-a arătat prea darnic, dar e adevărat că niciodată nu le-a refuzat celor ce îl săpaseră apa necesară pentru a supraviețui. Laila începu să îmbătrânească. Suleiman se făcu mai voinic. Aisha deveni o femeie superbă. Iar Gacel Sayah, cu fiecare zi ce trecea, semăna tot mai mult cu răposatul său tată, atât la înfățișare, cât, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
de gând s-o puneți la mașină, ar trebui să căutați alt puț. — Cine a spus asta? — Eu. — Și pe mine ce mă interesează ce spui tu? Puțul ăsta este public. — Vă înșelați. Puțul ăsta este proprietate particulară. L-am săpat noi și de aceea este al nostru. Cel public este departe de aici. — Dar ăsta este Sidi-Kaufa. Nu. Ăsta nu e Sidi-Kaufa. Nu e posibil! — Ba e. Cealaltă mașină a făcut aceeași greșeală. Se pare că hărțile pe care vi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
de lumină se ivi spre răsărit, Gacel se ridică cu greu în picioare, se îndreptă spre un tufiș de pe marginea vechii albii a râului și dispăru dintr-odată, ca și cum l-ar fi înghițit pământul. De fapt, așa și era. Acolo săpase împreună cu frații săi un adăpost sigur pentru vreo douăsprezece persoane, unde, în caz de pericol, se puteau ascunde femeile și copiii. Acesta era un vechi obicei beduin apărut din nevoia de a-i proteja pe cei mai slabi, într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
Pare mai cheală decât un cur de maimuță. — Văd că e cheală, dar ține cont că, până și de la înălțimea asta, se disting chei înguste și adânci, pentru că probabil pe aici a curs un râu cu apă multă care a săpat în piatră... Și de fiecare dată când va trebui să urcăm și să coborâm într-un asemenea defileu vom risca să fim împușcați, fiindcă puii ăștia de curvă nu greșesc niciodată ținta și obișnuiesc să se ascundă în cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
de fapt nici un bărbat. Numai acarul, conductorul și brigada pentru Strălucirea Șinelor, de departe, cum curățau zăpada sau buruienile, în funcție de anotimp. Eu eram deja pe cale să verific dacă e adevărată teoria aceea nenorocită despre putrefacție, că dacă nu, mai bine sap trei metri după el și-l iau acasă, ca să-l spăl cu apă călduță de pământ și de râme. Pentru că lui numai aia îi plăcea. Nu suporta, săracul de el, apa caldă. Apoi tot s-ar fi întâmplat ceva. Înțelegi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
eu emoționată. „Nu. Scamator“ - mi-a spus el. „Și dacă v-aș cere orhidee?“ „Cu ele mai trebuie să exersez.“ „Asta înseamnă că liliacul și margareta nici nu erau adevărate?“ - l-am mai întrebat, deja disperată, pentru că mă și vedeam săpând după Bálint și spălându-l de râme. „Alea nu, dar trandafirul ăsta e adevărat și vă aparține.“ Apoi a calculat în patruzeci de secunde rulajul din ziua respectivă, dar a fost tare nemulțumit de sine. Pentru că era un truc vechi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
știm cât de mult a mințit. Dar de ce a făcut-o, asta va trebui să descoperi dumneata. Noi n-am ajuns decât să-l iubim. Ne-am lăsat în voia lui la bătrânețe. Dar dumneata vei merge mai departe: vei săpa mai adânc în sufletul lui decât a făcut-o el vreodată. Vei găsi acolo o oglindă pe care o vei scăpa pe jos. Dar chipul pe care-l vei vedea pentru o clipă în ea, acela va fi iubirea ta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
ștergem prețul de pe ea. La prăvălie, erau deja de ani de zile trei coloane. Provincie romană. Fără măcar un templu, doar un pridvor de casă patriciană. Mai multe mii dintre acestea se odihneau acolo sub pământ, nu trebuia decât să sapi. Astea erau datele pe care le cunoșteam. Și că era din marmură, pe care mușchiul crește repede la miazănoapte. Dar Amália s-a angajat să o curețe. După cum îți spun, i-am priponit-o la cap. O coloană de un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
amintindu-i să o îngrijească și să-i scrie cum e. Plantase două rânduri de varză de mărimea unor mingi de baseball, iar restul nu am reușit să-mi dau seama ce era din cauză că putrezise dedesubt când uitase mama să sape acolo. Eu terminasem deja clasa a patra și eram în clasa domnișoarei Moore de aproape un an și jumătate. Doamna Watkins s-a întors să predea la clasele unu-trei după vreo șase luni. Ne întâlneam pe hol în fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
lucreze în poiană. Era sub casă, ruginită toată și cu pânze de păianjen pe coadă, așa că am șters-o cu o bucată de hârtie înainte de a o folosi. În poiană, nu am reușit să mă decid unde să încep să sap. Erau multe locuri care păreau potrivite. M-am decis, într-un final, asupra unui loc între doi pini frumoși, unde era întunecat și vântul adia numai puțin. Pământul era proaspăt, așa că mi-a fost ușor să sap. Singura problemă erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]