2,637 matches
-
Shakti), energia latent... a creativit...ții conștiente. Când acesta este trezit, poate s... urce de-a lungul canalului Sushumna, pan... când ajunge la nivelul chakrei coroanei, unde se afl... „zeul suprem” Paramashiva. Cand șarpele Kundalini se reunește cu Paramashiva, echilibrul transcendent inițial uman este restabilit. Cele șapte chakre ale organismului uman. Chakrele în sine nu conțin energie proprie, ci o iau de la p...mânt și din jur, permițându-le astfel o funcționare optim.... De menționat este faptul c... în corpul uman
Inițiere în Reiki by Risvan Vlad Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/2013_a_3338]
-
întreg rezervor patetic de afectivitate se dezvăluie Sinelui „mai adânc decât sine însuși” (Augustin), mai viu decât conștiința. Înainte de a fi într-o lume de reprezentări, Sinele întrupat resimte viața care dezvăluie esența corporalității infinit mai profund decât eul conștiinței transcendente lumii (cuplată în actele noetico-noematice ale intenției de semnificare și ale intuiției saturante). Ambiția lui Michel Henry a fost aceea de a transgresa - din interiorul strict al filozofiei - frontiera ontică sau mundană a fenomenalității. De ce oare apelul la o Viață
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
John Milbank la această decizie reproduce argumentul folosit de Johann Georg Hamann (1730-1788) contra lui Immanuel Kant: „categoriile cunoașterii sunt determinate lingvistic și istoric”, ceea ce subminează „temeiurile unei distincții clare între cunoașterea «necesarmente» finită și o superfluă și pretinsă cunoaștere transcendentă”1. Cu alte cuvinte, societatea (religioasă, în primă instanță) nu poate fi privită ca un obiect finit al unei științe absolute. Socialul nu poate fi înțeles prin apelul la un set de principii regulative al rațiunii pure. „Nimeni nu vede
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
invidios. Solidaritatea și binele comun ies, neobservate, din orice discuție. Dialogul academic al teologiei cu alte discipline „hegemonice” precum filozofia continentală dă naștere acuzei de „elitism”. Articularea unei viziuni metafizice despre om sau univers - ancorată eventual în epifania unui Bine transcendent - e socotită dacă nu direct „fundamentalistă”, măcar potențial „intolerantă”. Limbajul neutru al „diferenței” descalifică orice discurs „fundaționalist” sau proiect misionar. După 1968, marea majoritate a universităților occidentale au blocat, în vertijul intepretărilor relativiste, accesul către însuși conceptul umanității. În plan
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
doar o amintire dureroasă („Am fost pretutindeni omul Străin, / Care ascultă, fără să ia parte, tocmelile, căderile la Învoială”), fiind larg compensat acum de starea de beatitudine a omului eliberat de angoase, ajuns la mult rîvnita „revelație”, Într-un tărîm transcendent, de unde orice senzație de constrîngere e absentă, iar cosmosul Întreg se descoperă privirii extaziate ca pură transparență, realitate esențializată, ieșită din timp: „Timpul și spațiul albesc departe ca niște resturi ale iernii defuncte”, „O viață nouă coboară din munții limpezi
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
ludic-carnavalescă, formele cele mai diverse de manifestare a spontaneității, a deplinei libertăți a ființei, dincolo de orice constrîngeri și limite. Dacă, așa cum spunea Vasile Băncilă, „sărbătoarea este existența unificată și transfigurată”, și dacă, după aceeași interpretare, ea este „o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu societatea, e chiar o comuniune cu lumea animală și vegetală, În sfîrșit, o comuniune cu tine Însuți prin contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor”, poezia lui Ilarie Voronca răspunde - În absența, Însă, a dimensiunii „transcendente” - Într-
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
cu transcendentul; e o comuniune cu societatea, e chiar o comuniune cu lumea animală și vegetală, În sfîrșit, o comuniune cu tine Însuți prin contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor”, poezia lui Ilarie Voronca răspunde - În absența, Însă, a dimensiunii „transcendente” - Într-o foarte mare măsură unor asemenea exigențe. Și, de fapt, dacă sîntem atenți, cerințe ca acestea sînt ale poetului Însuși, căci, cum observam În treacăt mai sus, el nu este atît (sau numai) un contemplator al lumii În sărbătoare
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
fantasmagorică. Aceasta este, la o privire superficială, poziția lui Platon, care, după cum știm, în cartea a X-a a Republicii, decreta valoarea artei drept îndoielnică. Întrucât considera obiectele materiale ca fiind ele însele obiecte mimetice, imitații ale formelor sau structurilor transcendente, autorul Dialogurilor conchidea că până și cea mai reușită operă de artă - imitație, în fond, a unei imitații - nu ar face altceva decât să falsifice (întreit!) Ideile (prototipuri imuabile ale lumii sensibile). „Plăsmuirile” ar fi - în viziunea sa - „lesne de
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
termenii în care ea este rădăcină (...): mikrovz (micrós) - mic, mikrovthz (micrótes) - micime, mikruvnw (mikryno) - a micșora, minuvqw (minytho) - a decima, meivwn (meíon) - mai mic etc.”1, autorul constată că toate aceste „diminuări” erau în Grecia antică inerente redării unei realități transcendente, divine, inaccesibilă altminteri omului obișnuit. Excursul etimologic constituie așadar un argument pentru introducerea în joc a noțiunii de muvqoz (mýthos) - implicată în procesul de mimesis - și la postularea unei distincții între două planuri complementare: cel ontologic și cel al semnificațiilor
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
4.4 Experimente metatranzitive în cadrul avangardei româneștitc "4.4 Experimente metatranzitive în cadrul avangardei românești" În afară de „cazurile” Arghezi și Bacovia - care, deși par să reprezinte „antipozi poetici absoluți”320, vădesc totuși aceeași neîncredere în ethosul poeziei înalte, ca și în autoritatea transcendentă a Poetului - trebuie să reținem, din epoca interbelică, și experimentele unor avangardiști ca Geo Bogza, Sașa Pană sau Victor Valeriu Martinescu. Dacă nu vom insista foarte mult asupra scrierilor lor, împrejurarea se datorează faptului că aparenta deschidere către o realitate
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Singura lui Însușire În Înserare este aceea că „s-arată acum mai cu răcori”. Nici un gînd de evaziune, nici o dorință de a depăși ordinea normală a lucrurilor. Ceea ce s-a putut remarca la alți romantici (propensiunea spre Înălțimi, tulburarea În fața transcendentului!) nu există În poezia lui CÎrlova. Expansiunea lui este limitată, privirea nu trece dincolo de limitele peisajului, privirea se Întoarce, bucuroasă, spre „negura mîhnirii” din interior. Căci locul securizant (valea tristă și euforizantă) este, În același timp, o sursă de neliniște
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
gruparea tuturor situațiilor, formelor pe care le ia dragostea În literatură În jurul a două mituri care se diferențiază, alternează și se Întrepătrund: Tristan și Don Juan. Tristan e pasiunea unică, eternă (În măsura În care eternitatea morții o Îmbrățișează), mistică pentru că trece În transcendent și caută absolutul. În sfera culturii, simbolul acestei pasiuni este Kirkegaard. Don Juan reprezintă efemerul din iubire, pasiunea nomadă, variația nebună a obiectului erotic, cinismul, foamea de cunoaștere a suprafețelor, furoarea dionisiacă, nevroza erotică manifestată prin instabilitate, agitație, fugă continuă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ambiguu la frontiera dintre simulare și senzația reală de stingere. Conachi se grăbește să Îmbrățișeze o idee mare, răspîndită În poezia erotică a evului mediu: unirea eternă În moarte. Este mitul tristanian al pasiunii care află plenitudine și liniște În transcendent. Nu-ți vine să crezi că ipocritul boier moldav Împinge libovul lui spre o asemenea metafizică: „Amar nouă, ce durere ne arde și ne topește, Noi murim, și lumea toată nimic nu ne folosăște! Nu-i scăpare, căci nădejdea de la
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de egală înălțime, arhitectul român Ioanide concepe orașul ca un singur monument, cu toate dimensiunile numărate asemeni acelora ale unui templu doric. Dacă guvernele române vor înțelege valoarea acestui mare arhitect, cu un simț excepțional al raportului între ideea arhitecturală transcendentă și sol, România va avea în viitor, dată fiind putința de a dispune de spațiu vacant, o surprinzătoare reânviere a viziunii eline, eliberîndu-se astfel de influențele bizantine, de Renaștere și de barocul italian, interpretate în detalii și pictural și de
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
de a ne uni pe baza superiorității morale este de a recunoaște o ordine superioară animalității. Voluptatea de a muri, ca manifestare a vitalității, ar fi un nonsens dacă viața, în accepția cea mai înaltă a cuvântului, n-ar fi transcendentă existenței fiziologice. Există deci o "viață" mai presus de viață și de moarte în termeni curenți și instinctul exultant al morții se explică prin presimțirea eternității spiritului. Toate neamurile nobile cred în veșnicie, națiile inferioare sunt ireligioase. Forma confesiunii e
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
acest lucru, caietul ars i se părea o oroare, totuși sufletul i se alterase. Tudorel scrisese: "Voluptatea de a muri, ca manifestare a vitalității, ar fi un nonsens dacă viața, în accepția cea mai înaltă a cuvântului, n-ar fi transcendentă existenței fiziologice. Există deci o "viață" mai presus de viață și de moarte..." Ioanide nu era mistic și viziunea învîrtirii fenomenologice lua la el uneori proporțiile unei nevroze. Nu prevăzuse moartea Pichii atunci când citise memoriul, acum întreruperea bruscă a existenței
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
Forma, sunt o copie sau imagine a ei”. Pentru Pierre Hadot, Socrate - prototipul de filosof prin excelență“este conștient de starea sa de ne-înțelepciune, dorește înțelepciunea, încearcă să înainteze spre înțelepciunea care, pentru stoici, este un fel de stare transcendentă pe care nu o putem atinge decăt printr-o mutație bruscă și neașteptată. El tinde spre înțelepciune, dar asimptotic, «fără a o putea întălni vreodată»”. În schimb, filosoful apare dezorientat și adeseori ridicol atunci cănd se confruntă cu problemele cotidiene
FascinaȚia şi ambiguitatea raportului dintre filosof şi societate. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Adrian-Vladimir Costea () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2275]
-
fapt nu este posibil decăt prin intermediul credinței, sugerănd faptul că trebuie să ne desprindem de ideea conform căreia între credință și cunoaștere există aceeași relație ca între probabilitate și certitudine. Credința nu este legitimă decăt în cazul în care este transcendentă cunoașterii, în caz contrar, atribuindu-i lui Dumnezeu existență îl concepem în spațiu și timp. Filosoful francez vorbește de două modalități distincte de a tăgădui existența lui Dumnezeu: a) una interpretăndu-l pe Dumnezeu ca obiect empiric, care spune - „Acest obiect
Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Alin Negomireanu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2276]
-
convertim în certitudine, deoarece aceasta s-ar nega convertindu-se în certitudine. Credința este actul prin care spiritul se face, spiritul, nu subiectul gănditor, spiritul ca realitate vie și activă. Credința este cea care afirmă și face posibil „un temei transcendent al unității lumii și al propriei mele găndiri”. Actul de credință este indivizibil, credința celorlalți nu există în nici un fel pentru mine. G. Marcel face distincție între libertatea credinței și libertatea virtuală a cogito-ului: libertatea care se realizează în actul
Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Alin Negomireanu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2276]
-
este fructul pasiunii adevărului”, cum a spus De Broglie, după căte îmi amintesc, ci este legat de vocație, care văzută creștin, se cheamă har. Omul istoriei reflectă imperfect și util transcendența. Ieșirea omului din timp înseamnă existenței schimbătoare cu realul transcendent în esență, relevat celor aleși, urmați de credincioși. Astfel sensul existenței își are sediul în Istoria sacră. Blaise Pascal afirmă că [...]. Însă în cazul în care Universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decăt ceea ce-l ucide
Valoarea supremă a omului. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Laura Alexandra Mutulescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2293]
-
De aceea, această modestă lucrare, bazată pe o Îndelungată muncă de documentare, prezintă formele sacrului (mit, arhetip, simbol) În științifică și artistică a lui Mircea Eliade. Cunoașterea miturilor și simbolurilor, spunea Eliade, În Jurnalul său, „ne ajută să descoperim prezența transcendentului și a supraistoricului În viața de toate zilele”. Miturile le cunoaștem datorită memoriei, ea ne revelează adevărurile exemplare din trecut pe care tot ea, le reactualizează În prezent. Memoria stă, deci, la baza culturii unui popor, iar cultura devine un
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
antropologie, folclor, literatură. Publicate sub forma eseurilor sau a unor impresionante sinteze de istoria religiilor, aceste lucrări Îl impun pe Eliade ca personalitate complexă care domină un material documentar imens și eteroclit, În efortul de a pune În lumină prezența transcendentului În experiența umană. Este, cum Îl numea Eugen Simion, un „spirit al totalității” nu al fragmentului său un „om al procesului” (E. Cioran). Asta Înseamnă că Eliade merge până la rădăcinile fenomenului religios, cultural În genere și Îl Înfățișează cu răbdare
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
cunoașterii. Prin ridicarea sa, omul are șansa de a Înlătura vălul aparențelor. Cortina ar putea semnifica chiar hotarul dintre sacru și profan; cei instalați În profan nu pot trece de ea, iar cei de pe scenă sunt Înrădăcinați În sacralitate. „Incongnoscibilitatea transcendentului” reprezintă un tip special de dialectică a sacrului, În care sacrul nu numai că este camuflat În profan, dar „se identifică cu acesta până la desăvârșire Încât devine de nerecunoscut, incognoscibil” ( ). Ba chiar, mai mult, Eliade va considera că „procesul de
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
parte, devenirea lui istorică, pe de altă parte”. ( /21). Istoricul religiilor are În vedere faptul că sacrul se manifestă totdeauna Într un anume context istoric, Însă aceasta nu Înseamnă că orice hierofanie, orice experiență mistică, oricât de personală și de transcendentă ar reprezenta un moment unic și irepetabil În economia spiritului. Obiectele care „manifestă sacrul” sunt de o mare diversitate și prin aceasta, ele nu Încetează să rămână ceea ce sunt, să participe la mediul Înconjurător, deși un obiect care manifestă sacrul
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
spiritului. Obiectele care „manifestă sacrul” sunt de o mare diversitate și prin aceasta, ele nu Încetează să rămână ceea ce sunt, să participe la mediul Înconjurător, deși un obiect care manifestă sacrul dobândește o anumită valoare Întrucât participă la o realitate transcendentă. Forța exterioară pe care o captează singularizează obiectul, Îl diferențiază conferindu-i valoare și semnificație. Dinamica amintită anterior Își găsește expresia deplină În diversitatea hierofaniilor, ca modalități de manifestare a sacrului. Conținuturile „revelate de toate hierofaniile”, supuse analizei riguroase, conduc
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]