KorAP: Find »[drukola/base=tufă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...48 49 50 ...80 >

1,997 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377

un buștean. Până și bucile Îi erau Îmblănite. Uleiul Începu să picure pe cearșaf, pulpele erau năclăite. Bruno Își ridică privirea. Alături, doi bărbați erau culcați pe spate. O fată Îi masa pectoralii celui din stânga; sânii i se legănau Încetișor, tufa i se mișca la nasul partenerului. Casetofonul animatorului răspândea În aer acorduri ample de sintetizator; cerul era de un albastru absolut. În jurul lui, mădularele unse cu ulei de masaj se Înălțau Încet În lumină. Totul era cumplit de real. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
și se trânti alături. Un tip În trecere Îi strigă brunetului: „Salut, Karim!” Cel astfel numit agită mâna În chip de răspuns, fără să-și Întrerupă discursul. Catolica Îl asculta În tăcere, lungită pe spate. Între coapsele delicate, avea o tufă drăguță, proeminentă, cu părul creț și negru, un deliciu. În timp ce-i vorbea, Karim Își masa alene boașele. Bruno se culcă la pământ și se concentră asupra părului pubian al catolicei, la un metru În fața lui: era o desfătare. Adormi buștean

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
fie penetrată de alți bărbați. Ei vin atunci pe rând, fără prea mare grabă. Când ea vrea să se oprească, ajunge de asemenea un simplu gest. Nu se schimbă nici un cuvânt; se aude clar vântul ce suflă printre dune, aplecând tufele de iarbă. Uneori, vântul se oprește; liniștea este atunci totală, tulburată doar de gemetele de plăcere. Nu Încercăm, aici, să descriem stațiunea naturistă de la Cap d’Agde sub aspectul idilic al unui falanster fourierist. La Cap d’Agde ca și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
mărunțică de vreo douăzeci de ani, purta o minijupă neagră din piele artificială. O privi pe Christiane care continua să-l lingă pe Bruno; Christiane Îi surâse, Își ridică tricoul ca să-i arate sânii. Femeia Își suflecă fusta dezvelind o tufă deasă, tot roșcată. Christiane Îi luă mâna și i-o conduse până la sexul lui Bruno. Roșcata Începu să-l masturbeze, În timp ce Christiane Își apropia limba din nou. În câteva secunde, străbătut de un fior de plăcere incontrolabil, Îi ejaculă În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
eleganță puțin cam excesivă. Annabelle ceruse ca cenușa să-i fie Împrăștiată În grădina casei părintești; dorința Îi fu Îndeplinită. Soarele Începea să asfințească. Era o pulbere - o pulbere aproape albă. Se depuse ușor, ca un văl, peste pământul dintre tufele de trandafiri. În clipa aceea, În depărtare, se auzi semnalul de la barieră. Michel Își aminti după-amiezile În care - avea cincisprezece ani - Annabelle venea să-l aștepte la gară și se strângea la pieptul lui. Privi pământul, soarele, trandafirii; covorul elastic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605

pământ. Stk! - o suliță din aceea micuță se Înfipse În fața noastră deși cei trei, văzusem cu ochii mei, nu făcuseră nici o mișcare. - Ne pândesc și alții, am strigat și m-am rostogolit precum bulumacul, Încercând să găsesc un ascunziș Îndărătul tufelor. Din spate se ridicară Însă chiote ascuțite, prelungi, și auzirăm tropot grăbit de pași. Știam ce Înseamnă asta și Enkim știa și el, căci ochii i se holbară, nările i se căscară și Începu să respire iute de tot. Ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
cu copacii mărunți care creșteau În acel ținut. - Pe-acolo, Îmi făcu semn Runa și o luarăm la vale În fugă. Ne strecurarăm printre copaci și, În scurt timp, ajunserăm pe malul unei ape curgătoare. Mormăind, Runa trase de sub o tufă un bulumac aproape uscat. Îl rostogoli În apă. - Hai. Am auzit că știi cum se face, pufni ea În râs și ne dădurăm drumul la vale, pe apa care curgea Înspre satul ei. Plutirăm cam atâta vreme cât luna să mai urce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
mă prăvălesc cât eram de lung pe stânca umedă. - Pfuuh, ce mai ucigaș, hohoti ea. Hai, că aici așteptăm. O să vină el, și Enkim! Aici nu lăsăm urme, Îmi arătă ea stânca spălată de ape. Ne-am ghemuit sub o tufă de salvie frumos mirositoare și ne-am pus pe așteptat. - Enkim te-a adus Încoace? Runa dădu din cap că da. - Și celelalte femei? - Cum să vină? Doar una l-a cunoscut pe Enkim, zise ea, râzând. Și niciuna pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
pe care Îi văzusem din peștera unde mă ținuseră legat. 12. Apa Îl dusese pe Enkim până În apropierea satului Runei. Odată ajuns lângă casele femeilor, Enkim căutase frunze de pătlagină și Își legase rana, după care se pitise Într-o tufă deasă și așteptase Întunericul. Mai toate femeile erau duse la apa cea mare, așa că, la căderea nopții, se strecurase, nevăzut și neauzit, În casa Runei. Era plecată și ea. Mâncase din bucatele ei și se vârâse apoi În culcuș, căzând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
afundarăm și noi printre spinii ascuțiți, fără să ne pese de zgârieturi - eram rupți de țepi, bătuți peste față și peste mâini de crengile uscate, În timp ce colbul stârnit din pământul sfărâmicios ne umplea nările și ochii. O stâncă. Încă o tufă de mărăcini uscați. Un trunchi de copac doborât de vânt. Apoi, apa Învolburată! - curgea sub ochii noștri, cristalină și vuitoare, făcând bulboane și Împroșcând spumă. - Copacul ăla, ne spuse, Enkim, arătând un bulumac uscat ce atârna deasupra unui mal scund

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
aici, iar nu e bine. Hai să-ți arăt ceva, Îmi zise Minos. L-am urmat. Am coborât printr-o pădurice deasă până la o apă care curgea mereu, șerpuind vijelios printre copaci și smârcuri. Minos mă duse până În apropierea unor tufe frumos mirositoare, Încărcate cu flori de culoarea soarelui ce apune la sfârșitul verii. Lângă flori: o lespede de mâl uscat, o cărămidă cum i-ar fi spus Dilc. Era cam cât mormântul unui prunc născut mort. În cărămidă erau Înfipte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
de parcă toate cele aveau prea puțini străbuni. Of, of. Runa s-a trântit la poalele unui astfel de copac și a gemut din nou. - Uite acolo: apă, i-am zis lui Enkim. Era o baltă Înconjurată de nisip și de tufe verzi care musteau de umezeală. - Eu... ce trebuie să fac eu? am Întrebat. Runa m-a privit lung. - Enkim? am Întrebat din nou. Enkim m-a privit la fel ca ea și atunci am plecat. M-am vârât Îndărătul tufelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
tufe verzi care musteau de umezeală. - Eu... ce trebuie să fac eu? am Întrebat. Runa m-a privit lung. - Enkim? am Întrebat din nou. Enkim m-a privit la fel ca ea și atunci am plecat. M-am vârât Îndărătul tufelor de pe malul bălții. Vântul era din ce În ce mai tăios. Am băgat piciorul În apă. Nu era rece. O auzeam din când În când pe Runa cum dădea gemetele acelea, căznindu-se să nu urle. Erau din ce În ce mai grăbite și, la un moment dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
am simțit miros de fum: prietenul meu făcuse focul. M-am ridicat și m-am Învârtit Încoace și Încolo, Încercând să găsesc un adăpost pentru Runa și pentru prunc, dar de jur Împrejur nu vedeam decât copacii aceia, balta și tufele dese. M-am dus la copacul sub care stătea Runa și am luat pietrele de mână și sulițele. - Of, Îmi spuse Enkim, pruncul ăsta stă pe dos! - Las’ că aduce noroc! - i-am răspuns fără să mă gândesc deși, știi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
trecând peste un șir de dune Înainte ca soarele să apuce să dogorească și am ajuns la poalele unei stânci, sub o scobitură uriașă sub care era mereu umbră. Erau și niște smocuri de iarbă pe acolo, amestecate cu câteva tufe de ciulini. Ne-am Întins, am ridicat o casă din aceea de piele și ne-am pus la taclale. Unu făcu tărăboi de câteva ori. Am mâncat ceva carne uscată și am băut lapte. Aban nu ne-a dat voie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
și noi drum, cu sulița și cu piatra de mână. Într-una din zile, pe când treceam peste un fir de apă și puteam să vedem mai departe de jur-Împrejur, zărirăm pe malul din față o nemaipomenită foială. Frunzele grele ale tufelor se cutremurau, copacii păreau și ei că tresar, iar din pământ să ridicau fuioare de colb. Apoi, totul Încetă, la fel de iute precum apăruse. După ce am trecut râul, am simțit din nou foiala aceea grăbită care Încetă ca la un semn

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
am zărit doi brotăcei de un roșu strălucitor, care-ți lua ochii, și a trebuit să-l ținem locului pe Unu care se zvârcolea, dorind să-i Înhațe. După ce ploaia se opri, simțirăm o mișcare care ne Învăluia alene, dindărătul tufelor din jur. Apoi, auzirăm iarăși acele plescăituri, din ce În ce mai apropiate, dar nu puteam să zărim nimic, căci din pământ Începuseră să se ridice aburii groși de după ploaie. Nu trecu mult și, deodată, Îi văzurăm. Erau peste tot, Îndărătul fiecărei tufe, ascunși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
dindărătul tufelor din jur. Apoi, auzirăm iarăși acele plescăituri, din ce În ce mai apropiate, dar nu puteam să zărim nimic, căci din pământ Începuseră să se ridice aburii groși de după ploaie. Nu trecu mult și, deodată, Îi văzurăm. Erau peste tot, Îndărătul fiecărei tufe, ascunși pe jumătate de trunchiurile de copac, ba vreo doi-trei se aflau chiar lângă noi, printre niște lăstari Încărcați de flori. Nu erau mai Înalți decât niște băieței, dar fețele și felul În care se mișcau ne arătară că erau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
spre Miazăzi, căci auzise și el de o punte de pământ care pornea, pasămite, de acolo către Apus. Am străbătut pădurea lui N’jamo mult mai iute, căci mărunțeii lui știau să găsească poteci acolo unde noi nu vedeam decât tufe. Erau tineri și vânjoși cu toții și se bucurau nevoie mare că ne Însoțeau. Când au zărit primul foc făcut de mâna lui Enkim, Începură să bată din palme și se veseliră strașnic, iar carnea friptă Îi făcu să horcăie și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
N’jamo Îl răspândeau după alergătură. Abia apoi am simțit mirosul de piele groasă de bivol, din cei ce creșteau pe tărâmurile noastre de departe. După o vreme, i-am zărit și eu pe cei patru. Se trântiseră Îndărătul unei tufe Înghețate, departe de noi. Nu-i ghiceai decât după culoarea Închisă a pieilor de bivol cu care se acoperiseră. - Sunt singuri? Barra Îmi făcu semn că da. Iar Tek: - Ia să trimit câțiva vânători de-ai mei să iscodească mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
primii copaci Înalți - erau dintre cei ce aveau ace, numai că nu semănau cu brazii de acasă. Spre seară, am intrat Într-o pădure deasă de copaci cu frunze. Am Înnoptat pe malul unui râu rece ca gheața, printre niște tufe cu frunze mari - atât de mari Încât sub fiecare dintre ele se putea adăposti un om În toată firea. A doua zi, am luat-o În jos pe firul apei. Am trimis iscoade pe potecile ce urcau muntele de pe mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468

la mormanul ăla de pietroaie de le zice cetate. Era o iarnă seacă, nu ninsese. Plouase mai toată noaptea și acum, în zori, copacii, cu poleiala de ghiață, cu țurțuri sticloși, aleile înghețate, cu chiciura cenușie, straturile goale, doar cu tufe sticloase și ele, se conturau grotesc pe fundalul unui cer brăzdat de dungile primilor raze de lumină, zgribulite sub straturi de chirceală parcă și ele. Atunci i-a venit ideea să înceapă seria gravurilor cu parcuri, cu copaci, cu siluete

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551

și nu încerc s-o alung, deși îmi dau seama că e un sentiment de mâna a doua. Carnea și sângele meu mă scuipă. Vlăstarul crescut din sămânța mea s-a poticnit din creștere și-o va lua pieziș pe sub tufe ca o plantă parazită. Multe metafore de succes îmi invadează creierul, umilindu-mi fiul și glorificându-mă pe mine, până când, invariabil, îmi voi pune întrebarea: dar eu cu ce-am greșit? Și eu sunt vinovat, trebuie să fiu vinovat, altfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
sângele în vine, nu alta, un cioc deschis, ascuțit și încremenit de care se lipiseră bucăți tremurătoare de puf, apoi oasele aripii răsfirate elegant, delicat și totuși convulsiv... Cristina nu s-a aruncat, am spus. Nu e nimic jos, numai tufe pitice și un porumbel mort pe terasă. Directorul a răsuflat atât de zgomotos, că parcă a eliberat din pieptul său toate temerile noastre. Slavă Domnului, a spus, o fi chiulit și portarul n-a băgat de seamă. Uite ce ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
radarelor nu reprezintă o prioritate pe termen scurt. Tiffenburg nu răspunse. Era contrariat. Întinse o mână în față și arătă ceva care ne înfioră. - Priviți acolo! Ma parole! În capătul aleii văzurăm o piatră cu margini rotunjite, încadrată de o tufă uriașă. Tufa ne era binecunoscută. Creștea acolo de ani de zile și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că are vreo semnificație. Piatra, în schimb, era o noutate. Probabil mica furtună de adineaori rupsese una din tulpini, dezvelind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]