2,042 matches
-
de cal, Gaston s-a întors spre Tomoe și i-a arătat cu degetul un grup de copii care se duelau cu niște bețe. — Copii-san! — Poftim? a întrebat Tomoe. — Copii-san. — Da Taxiul a dat colțul și a speriat un câine vagabond care făcea pipi lângă un stâlp de telegraf. Câinele a zbughit-o. Ce putea ea să facă decât să dea din cap și să spună „da“? — Câine-san... periculos. — Da, e periculos pentru câine-san. Era oricum mai simplu să-i cânți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
aceea l-a zărit pe Gaston îndreptându-se spre ea. Arăta jalnic, cu silueta lui de luptător de sumō, îmbrăcat într-un chimono mult prea scurt pentru el și încălțat cu pantofii lui jerpeliți. În spatele lui venea, șchiopătând, un câine vagabond lihnit de foame. Când a văzut-o pe Tomoe, fața lui de cal s-a luminat toată. — Bietul câine-san. E slab mort. Nu vrei să-i dai ceva de mâncare? — Ce nerușinare! S-a făcut seară. Masa așternută în cinstea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Gaston arătând spre farfuria lui, vrea să mănânce. — Câine-san? Tomoe a înțeles imediat ce voia Gaston, amintindu-și-l în chimonoul de noapte și încălțat cu pantofii lui vechi, însoțit de potaia aceea bătrână, hămesită și murdară. — A, da, câinele acela vagabond. Câinele acela bătrân vagabonda prin împrejurimi. Uneori le intra și lor în bucătărie sau răsturna găleata de gunoi, stârnind furia lui Mă-chan. Gaston se ridică și deschise fereastra. Câinele tușea afară. Se pare că și câinii bătrâni se îmbolnăvesc de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Unul ca Takamori care dormea diminețile și care-și tapa mereu sora de bani? Și ce terchea-berchea le-a adus în casă! Un bărbat care-și pune fundoshi la gât în chip de șervet și le aduce acasă un câine vagabond pe care-l hrănește cu mâncarea lor! Nu-i deloc ușor pentru o familie să hrănească doi vagabonzi. „Dacă mai voia și părerea altcuiva“, gândi ea, „n-avea decât să asculte zăngănitul din bucătărie!“ Mă-chan își vărsa focul pe vase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a adus în casă! Un bărbat care-și pune fundoshi la gât în chip de șervet și le aduce acasă un câine vagabond pe care-l hrănește cu mâncarea lor! Nu-i deloc ușor pentru o familie să hrănească doi vagabonzi. „Dacă mai voia și părerea altcuiva“, gândi ea, „n-avea decât să asculte zăngănitul din bucătărie!“ Mă-chan își vărsa focul pe vase. Femeile sunt foarte sensibile. Când Mă-chan își ieșea din fire, își transmitea starea vaselor. „Nu-mi dau seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
minute. Bătăile ceasului s-au stins peste acoperișurile întunecate ale clădirilor și cerul sclipea de valuri mici de stele. — Ce cauți aici, la taraba lui? — Nu am unde să stau... sensei drăguț cu mine... Am dormit la sensei. — Deci un vagabond! De cât timp stai la el? Gaston i-a răspuns că a stat cu el numai o noapte. Pe când vorbeau, se ruga în gând să apară mai repede bătrânul. Dar nu se auzeau pași sub podul feroviar învăluit în beznă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
în lumea asta plină de egoiști, un caracter absolut minunat, un individ care iubește oamenii. Mi-am schimbat părerea despre viață de când am aflat că mai există pe lume și astfel de oameni, îi explică Takamori lui Iijima, mândru. Câinele vagabond de care avusese grijă Gaston a trecut pe lângă el și a dispărut după colț. — Gaston e prin Shibuya, probabil. Takamori a uitat de toate pretextele pe care căuta să le scornească pentru Tomoe și a început să fugă după câine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Sunteți bolnav? — Am tuberculoză. Cum se spune în franceză? Am uitat. A trecut multă vreme de când n-am mai vorbit franceza. — Tuberculose. — Da? Tuberculose? Oribil cuvânt! S-a întors cu fața spre Gaston. — Tu... nu se poate să fii doar vagabond! De ce-ai venit în Japonia? Gaston nu răspunse. — Nu vrei să-mi spui? Ei bine, nu-mi spune! Oricum nu mă privește. — Slujba ta? — Slujbă? rânji Endō. Cred că tot „slujbă“ se cheamă și când ucizi pentru bani. — Ucizi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
și tremuratul la vederea lui. Două nopți petrecute împreună în cămăruțe sărăcăcioase nu puteau constitui chiar un motiv serios de împrietenire, dar a început să se simtă apropiat de acest asasin. Era un sentiment asemănător cu cel nutrit față de câinele vagabond. Durerea ce i se citea în ochi pe când îi povestea lui Gaston despre fratele său era mai mult decât o dovadă clară a faptului că spunea adevărul. Se putea citi multă sensibilitate în ochii lui în clipele acelea. Gaston nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
de zid și încercând să-și recapete suflul, Gaston se dădea înapoi, înspăimântat. — Ai de gând s-o întinzi? — Non. Non. Endō se uita la acel monstru ciudat ca și când îl vedea pentru prima oară. Era mai fricos decât un câine vagabond, dar dacă te purtai puțin mai blând cu el, un zâmbet prietenos îi învăluia fața de cal. Când l-a considerat mai idiot, atunci i-a dovedit contrariul. Nu-i venea să creadă că i-a scos gloanțele din armă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
pe jumătate ca amenințare, dar era și un sâmbure de adevăr în ele. S-a gândit de multe ori după ce au plecat din Sanya să-l omoare pe Gaston în caz că-l trăda. La urma urmei, era și el un câine vagabond, un terchea-berchea care n-avea nici unde poposi măcar. — Ți-am zis, dă-i drumu’! — Tu... Unde mergi? întrebă Gaston trist. — Unde? Mă privește. — Unde mergi? — Lasă-mă naibii-n pace! — Merg cu tine, Endō-san. — Cu mine? zise Endō, ridicând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
afară printr-o crăpătură a ferestrei și a văzut un hingher trăgându-l pe Napoleon cu o funie de gât. Napoleon s-a împotrivit, a încercat să fugă, dar în zadar. A fost aruncat în aceeași cușcă cu ceilalți câini vagabonzi. — Săracu’ de el! Dă-i drumu’! — Ăsta n-are pic de inimă! Chelnerițele îl copleșeau cu reproșuri și insulte pe hingher, dar omul a încuiat cușca, fără să se sinchisească măcar să le răspundă. Higurashitei a ieșit în fugă pe stradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nevoie de certificat ca să dovediți că sunteți stăpânul câinelui. — Nu se poate găsi nici o soluție? îl imploră Tomoe. — Mă puneți într-o situație dificilă. Tânărul clipi din ochi. Vă amintiți numărul permisului? — Numărul permisului? De unde să aibă permis un câine vagabond ca Napoleon? Sau să fie luat în evidență la circumscripție? Tomoe nu știa ce să răspundă. N-are permis, dar pentru că străinul acesta a avut grijă de el... — Îmi pare rău. Dacă nu are certificat, nu am ce-i face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
o floare veștejită pe o zi toridă de vară. A cedat până la urmă rugăminților lor stăruitoare. Atunci, fie de data aceasta... Poftiți înăuntru. Dar țin să vă previn că probabil câinele pe care-l căutați a fost deja omorât. Câinii vagabonzi nu sunt supuși aceluiași tratament ca cei cu stăpâni. În mod obișnuit îi ucidem chiar în ziua în care sunt prinși. Trecând de poartă, au văzut un birou mic în dreapta. Câțiva bărbați, îmbrăcați și iei în halate albe, stăteau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Page, realiză că era ciudat că se afla tocmai în Yamagata. „Unde o fi Gaston?“ se întrebă el. „E pe undeva prin oraș și ascultă ploaia liniștită, fără îndoială. Sau, poate chiar se plimbă prin ploaie, arătând ca un câine vagabond.“ Ploaia măruntă ca ceața uda străzile orașului. Pentru că orașul fusese cruțat de raidurile aeriene din timpul războiului, multe dintre case mai păstrau încă aerul vechilor conace. Gaston se plimba prin ploaie, pe una din străzile dosnice ale orașului. Liniștea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
orașului Yamagata, pe care nici nu visase vreodată să-l vadă măcar. De ce a venit în Japonia? Da, a venit în cele din urmă, dar până acum nu a făcut decât să stingherească lumea și să hoinărească ca un câine vagabond. A reușit să-și atragă ura lui Endō, pe care a vrut să-l ajute. Nu-i era de nici un folos nimănui. Constată cu mâhnire că dacă i se întâmpla să moară pe munte, nimeni n-avea să-l jelească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
de apă mâloasă. Când și-a scos capul din apă, arăta ca un pește cu ochii bulbucați, care ieșea la suprafață ca să ia o gură de aer. A început să dea disperat din mâini și din picioare, ca un câine vagabond aruncat într-un heleșteu. A mai înaintat puțin, dar când a ridicat capul și a încercat să-l strige pe Endō, și-a pierdut echilibrul și s-a afundat și mai adânc. Între timp, pe mal, Endō și Kobayashi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
o țeavă. Au aprins o lampă ce luminează prin ceață, fantomatică și orbitoare. Din când În când, flacăra de sudură pâlpâie, stropind cu jeturi de scântei. Mașina poliției, cu sirena urlând, urcă pe strada Cavour, trece pe lângă biserică și pe lângă vagabonzii care dorm pe bănci, Întoarce la dreapta și intră pe Carlo Alberto. Girofarul aruncă umbre albastre asupra a doi marocani sau indieni, care grăbesc pasul, ascunzându-se În umbra protectoare a unui camion. Strada e largă, iar numerele caselor nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
palier și a schimba două vorbe cu ea. Îi auzea vocea prin pereți, putea glumi cu copiii și-i certa atunci când se amuzau, jucându-se la interfon - pe când el nu era admis aici, trebuia să stea În stradă, ca un vagabond, ca un câine râios. Nu reuși să-și Înfrângă dorința de a coborî din mașină. Zgomotul portierei care se Închidea În tăcerea nopții Îl făcu să tresară. Nu voia s-o trezească. Emma e atât de obosită. Doarme puțin, muncește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
fi plecat să mănânce ghinde și rădăcini, trăind Într-o peșteră, vorbind doar câinilor și pomilor. Să fie sărac și gol ca natura, simplu precum cerul, iar libertatea mea să fie nesfârșită, ca a unei păsări sau a unui câine vagabond. În felul lui, căuta mereu sărăcia și libertatea aceea. Când Îi părea că Înaintează Încet către scopul său, Își spunea: aveți răbdare, că ajung. Copacii și păsările Îi lipseau, dar câini adunase deja cinci. Luă În brațe câinele paralitic, Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
nara dreaptă și a hanoracului decolorat cu glugă de stafie, din cauza pantalonilor prea largi, lăsați până aproape de genunchi, și a câinilor fără zgardă sau botniță. Dar nici polițistul acesta nu-l opri - Îi era prea somn ca să-l urmărească pe vagabondul acela murdar și câinii lui plini de căpușe. Zero coborî scările În grabă și Își auzi pașii răsunând În tăcerea ireală. Tibrul se umflase, o masă de apă Întunecată, care Încă fierbea În maluri. În brațul drept al insulei fluviul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
chiar ca prora unei nave. Cineva construise o baracă din pături și cartoane și Își găsise adăpost sub arcadele podului. Peste jarul Încă mocnind fumegau niște crengi, iar În aer plutea un miros de cenușă. Probabil niște imigranți fără casă. Vagabonzi, clandestini. Mulți se temeau de ei, dar Zero hotărâse cu gentilețe să-i recunoască În acele fantasme dezrădăcinate și singuratice pe frații săi. Odată, unul Îl jefuise, dar el nu-l denunțase, nu-și lăsa Înfrânte atât de ușor propriile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
sex feminin, libere să intre În aulă fără pălărie pe cap, ca niște femeiuști de stradă, nu l-ar fi crezut. Ferrante luă cartela electronică hotărât să-l respingă fără nici o milă pe acel contestatar Încăpățânat și transpirat ca un vagabond, când privirea Îi căzu asupra numelui. Un nume comun, de altfel. Îl privi pe tânărul filiform care ședea dinaintea lui resemnat În fața destinului. Avea trăsături delicate. Ochi albaștri, care În lumina cenușie a aulei aveau reflexe de ardezie. Nasul acvilin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ceasuri. Ce l-ar fi făcut oare să crească În ochii lui Fioravanti? Trebuia oare ca fostul coleg să-i respingă, sau să-i promoveze fiul? Un tată rămâne totuși tată - Fioravanti probabil că preferă un fiu laureat, decât un vagabond. Conștiința impenetrabilă a profesorului n-ar fi avut de suferit. Și toți ar fi avut de câștigat. Și apoi, cine știe, poate că Într-o zi, din recunoștință, Fioravanti avea să-l invite la una dintre acele recepții la care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ce-i mai bun. Nu vreau să crească În casa mamei tale ca niște musafiri. Vă las casa. Dar trebuie să vorbim aici, În mijlocul străzii? adăugă el ca și cum acesta ar fi fost un amănunt lipsit de importanță. Ce, suntem doi vagabonzi? Te rog, Mina, nu aici - să mergem acasă, unde vrei tu. Deschise portiera mașinii și murmură: — Urcă. — Nu, spuse Emma. Niciodată singură cu el - niciodată, ține minte ce ți-a recomandat avocata. Nu te lăsa cuprinsă de milă - nu are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]