10,579 matches
-
albă, încremenit, fără nici o clipire a pleoapelor, fără un tremur în obraz. Era o statuie vie, din ce în ce mai enigmatică, a ființei și mai ales a amintirii sale, pentru că multă lume n-o mai întîlnea, nici măcar n-o mai vedea cum o zărea el în geam, și de aceea doar o mai ținea minte, născînd în jurul ei cercuri din ce în ce mai largi, mai puternice de admirație, de simpatie, de curiozitate. O nouă viață se năștea în Vladia, fremătătoare, plină de necunoscut, captivantă, în totală opoziție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
și pete pe frunte, altfel cu obraz roșu și gît gros. Trăsura s-a rătăcit puțin pe ulițe, pînă la urmă vizitiul a întrebat pe cineva: "Unde-i Vila Katerina?" Sigur că toată lumea știa unde este și de altfel se zărea de îndată ce intrai în Vladia. Fusese construită anume ca să poată fi văzută cum ridicai fruntea. La o oră după sosirea străinilor adjutantul Radul Popianu știa tot, sau aproape tot despre ei. Era vorba de colonelul August Stoicescu din aviație, nu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
se entuziasmau, nu fără motiv, dar se entuziasmau altfel decît cei cîțiva mecanici ori ofițeri de la aeroclubul din Băneasa, se înflăcărau în scris. Publicau articole fulminante în toată presa continentului și în umbra pe care o făceau nu se mai zărea nimic. Iar contextul, contextul era știut, admirat și detestat, iar în alcătuirea lui il Duce se străduia din plin, aruncînd lire cu lopata și făcîndu-l pe aviatorul Italo Balbo șeful aviației sale, o armă misterioasă, care intimida și oricum inspira
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
decît despre o dexteritate. Aviația, marina, chestiuni elegante și poate de viitor. Deocamdată, în mîna unor zăpăciți", nebuni de admirat, dar totuși nebuni. Ori măcar nebunateci. Pînă în acea seară nu-l văzuse pe Italo Balbo și, cînd l-a zărit, l-a recunoscut imediat după bărbuța neagră, creață, plină, a scos un strigăt înăbușit imediat de uimire. De uimire amestecată cu dezamăgire, Balbo era scundac și grăsuliu, chiar rotofei, zîmbăreț, cu ochii lucind viu în lumina lumînărilor de ceară pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
-și dădeau seama de înălțimea momentului, Pangratty alături de Balbo alcătuiau cea mai minunată clipă de nesăbuință și noroc. Atunci îl văzu pe Coriolan Popa, subsecretarul de stat de la Ministerul de Război, mărunt, uscățiv, cu ochelari de sîrmă prin care se zăreau ochii negri și neliniștiți, ca de șoricel. În toate aducea cu un șoricel, părul cenușiu și puțintel cam lung, costumul gris cu umeri căzuți, mîinile mici în continuă mișcare, dar nu era deloc ceea ce părea. În adevăr, era o fiară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
panică, dacă nu l-ar fi paralizat gîndul că stîrpitura din fața lui însemna sfîrșitul nu doar al carierei sale, ci și al celei mai grozave aventuri din cîte trăise pînă atunci. Iar, pe deasupra, era și destul de întuneric ca să mai poată zări ceva în ochii întredeschiși, a batjocură? Îl înfuriaseră cumplit urechile lui clăpăuge și și-a pierdut cumpătul. Dar pînă atunci urmau să se petreacă destul de multe lucruri, în acea clipă de nebănuit, de neînchipuit, Leonard Bîlbîie nu știa nimic despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
uitat la Bîlbîie cu o privire blîndă, ușor curioasă, în stare să liniștească și pe cel mai vinovat dintre oameni. Inspectorul își ațintise ochii undeva peste el, poate în frunzișul carpenului de peste drum ori în colțul de zid care se zărea prin fereastra biroului său. Cînd simțea că ajunge într-un impas făcea și el ca Leonard Bîlbîie, se ridica de la masă, se apropia de fereastră și se uita la colțul de zid care se vedea printre crengile copacului. Atît mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
cărămidă se măcinase ori fusese furat, folosit la alte construcții, nimeni nu putea ști adevărul. Rămăsese doar piatra, atît de aspră și de încăpățînată, încît nici iedera n-o putea acoperi cu totul. Așa se făcea că el o putea zări de fiecare dată cînd simțea că se pierde în hățișul amănuntelor contradictorii a tot felul ele rapoarte și știri. Ușa s-a deschis fără zgomot și un băiat de prăvălie oacheș și subțiratic, cu un șorț rozaliu, purtînd o tablă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Singur de tot." Lui Mihail îi plăcea să explice în ce bucluc îl vîră. Vorbea cu pasiune, atîta pasiune cîtă putea încape în vocea lui metalică, aproape fără culoare, îl privea fix, dar putea jura că nu-l vede, ci zărește cu totul altceva. Poate se vedea pe sine în urmă cu mulți ani cînd era la fel de singur pe cît vrea să-l lase pe el acum, singur, hărțuit, pîndit, primejduit, dar neastîmpărat și încrezător în steaua sa. "Va trebui, domnule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
se apropie cît de cît de Vilă s-a zgîriat din păcate pe obrazul stîng într-un ghimpe, se întunecase de-a binelea și din cauza emoției s-a împiedicat într-un vrej, a ieșit în uliță. De unde se afla putea zări lumina aprinsă la ferestrele de sus, acolo unde stătea de obicei domnișoara K. F. I se părea chiar că îi deslușește silueta prin perdeaua de dantelă, se auzea duduitul motorului de la generatorul electric și candelabrul de zile mari era aprins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
-l aștepte, era un țăran fălcos, cu ochi mici, negri, ascunși sub arcadele proeminente ale feței lui de peceneg sau cuman. Se răsucise către el și privea cu gura întredeschisă către cele cinci dropii nemișcate, paralizate parcă. Desigur că îi zăriseră și cu mintea lor de pasăre pricepuseră și de ce se oprise droșca în dreptul lor. Dar nu se mișcară, nu se împrăștiară, așa cum le va fi spus instinctul. A întins mîna după armă, o pușcă lisă, belgiană, anume făcută pentru păsăret
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
și Frumoasa Elena. (Grecii și barbarii au venerat deci o nălucă, atâta vărsare de sânge pentru o fantomă!) Ultima ei Întrupare fiind această târfă dintr‑un lupanar sirian. „Iar până atunci“, stăruia Simon, scuipând o Înghițitură din apa călâie, când zărise grupul pelerinilor În mantiile lor albe țâșnind din umbra caselor și recunoscând printre ei pe Petru cu ucenicii săi sprijiniți În toiege... „iar până atunci, sub acoperământul mohorât al cerului, Între zidurile neguroase ale pământului, În temnița vieții, să disprețuiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
un șarpe, ca și colbul care se așternea domol, praful ridicat de Simon când țopăise ca un cocoș neajutorat, agitând brațele ca niște aripi ciuntite. Apoi Își ridică ușor privirea În direcția În care mulțimea Își Înălțase capul, și‑l zări iarăși pe Simon Magul. Acum silueta i se deslușea clar sub un nor alburiu, aducând c‑un vultur uriaș, numai că nu era vultur, ci om, Își răsfirase brațele și picioarele, deși nu puteai spune, cu mâna pe inimă, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
despre făcătorul de minuni, fachirul, magul, se răspândise până departe. Sofia, Petru și ucenicii săi, aidoma judecătorilor cărora li se dă Întâietate, stăteau cât mai aproape de groapă. Întâi fură păliți de o duhoare Îngrozitoare, ca de iad. Curând aveau să zărească În țărâna zgrunțuroasă scândurile muruite. Groparii smulseră cuiele și apoi ridicară capacul. Chipul lui Simon se ivi ca un boț de carne mâncat de lepră, În găvanele ochilor fojgăiau viermii. Doar dinții gălbejiți se arătau Într‑un rânjet spasmodic. Sofia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
de oftături și lacrimi cu care‑și Îngâna vorbele ( Își auzea glasul cu detașare, ca pe un fonograf strident, iar În sinea sa răsfoia albumul acela de familie În rânduiala lui cronologică, de la prima sa Întâlnire cu Marieta).PRIVATE O zărise Într‑o seară târzie a anului o mie nouă sute nouăsprezece, de cum debarcase de pe Franken, În Hamburg. Era o seară cenușie de noiembrie, iar felinarele străzii clipeau În ceață. A doua zi urma să intre În legătură cu Apparatul (printr‑o parolă prestabilită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
ceva mai mult, ar fi descoperit titlul imprimat cu litere aldine: Contele de Monte Cristo). Era Într‑o rochie de culoare Închisă, cu guler alb de dantelă, ea, o curvă de garnizoană arătând ca o studentă de la Heidelberg... Apoi o zări pe ea, pe Marieta. Ședea cu picioarele Încrucișate, ca și celelalte, cu posteriorul revărsat, cu o țigară‑n mână, Într‑o rochie de atlaz azuriu, numai că‑n atitudinea ei, În Înfățișarea ei din lumina aceea rozalie În care părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
atâta Însuflețire Încât, urmărind cu privirea rândurile și paragrafele, mă simțeam acolo, În inima acelor ținuturi: zăpezile de pe piscurile munților Îndepărtați, arborii golași, apele Înghețate pe care, ca În peisajele breugheliene, copiii se dădeau cu săniuța, printre ei l‑am zărit cât se poate de clar și pe el, pe tata, deși pe atunci n‑avea cum să fie tatăl meu, ci acela care urma să fie tatăl meu, acela care fusese tatăl meu. După aceea, peisajul Înverzea brusc, copacii dădeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
de frig, am căutat Înfrigurată În paginile cărții numele tatălui meu.) În Enciclopedie nu erau trecute ca persoane distincte nici un Mazuranić1, Meyerhold 2, nici Malmberg 3, nici Maretić4, după a cărui gramatică Învățase tata, nici Meštrović5, pe care l‑a zărit odată pe stradă, nici Maksimović Dragoslav 6, muncitor strungar, pe care‑l cunoscuse și bunicul meu, nici Milojević Tasa7, traducătorul lui Kautsky 8, cu care tata discutase odată la „Țarul rus“. Enciclopedia morților era opera unei secte ori a unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Învăluia priveliștea, apoi brusc schimbarea imaginii. Un băiețel de trei ani În dogoarea soarelui, pe o cărăruie de munte, era cu bunicul dinspre mamă, iar ceva mai În jos, În planul al doilea și al treilea -, ca să zic așa, se zăreau armatele, intendența, jandarmii; se auzeau salve de tun și lătratul surd al câinilor. Tot aici apare și o sinteză cronologică a Primului Război Mondial, uruitul roților de tren din preajma orășelului, muzica de alămuri, gâlgâitura apei de la gura bidonului, geamuri făcute țăndări, fluturarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
plâns am trăit o clipă sentimentul nelămurit de cât de mult mi‑ar lipsi când ar muri.) Iată‑l acum În fața Cafenelei centrale, apoi la cinema, unde se aude pianul, iar pe ecran se desfășoară Călătorie În lună. Apoi Îl zărim lângă afișierul din piața Jelačić unde privește afișele proaspăt lipite, pe unul dintre ele - și ofer acest detaliu ca o simplă curiozitate - un anunț despre conferințele lui Krleža. Numele Anei Eremija, mătușa lui după mamă la care va locui la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
justițiar al OZN‑ei2 Împlinea răzbunarea poporului, ca și rafala din curtea Învecinată ce răsunase ca un sfredel În liniștea deplină care se lăsase după trecerea tancurilor sovietice, de asemenea pata de sânge de pe zid, pe care tata o va zări prin gemulețul de la closet, și cadavrul nenorocitului de Herman, În poziție embrionară, toate vor fi consemnate În Cartea morților, cu un comentariu al observatorului din umbră. Istoria este pentru Cartea morților suma tuturor destinelor umane, totalitatea Întâmplărilor efemere. De aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Îndoielile, să surprindă o privire, un ochi În care să se recunoască, În care să‑și prindă uitătura, starea de veghe. Dacă ar fi putut măcar să Înhațe privirea vreunui copil, al unuia dintre Îngerașii În straie albe, pe care‑i zărise pe de lături ori În logia de cristal ca un templu; zadarnic Însă. Abia i se păru că unul dintre copii Îl privea cu niște ochi lumești, și totuși angelici, abia i se păru că unul din ei Îi căuta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
depărtată și totuși apropiată, lumina unei zile cu soare, lumina vieții și a limpezimii? La Început fusese sineliul bolții cerului, depărtat, străluminat se seninul dinlăuntrul său, de deasupra capului său, azuriul potolit al mării liniștite și limpezi de după maree; apoi zări În sineliul blând al cerului câțiva nori alburii, ce n‑aduceau nici a miei, nici a cireadă, albă cireadă cerească păscând, ci doar a fuioare de lână albă plutind pe mareea azurie a bolții cerului, atât cât ochiul să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
aceea Îngustă și albă, arcadele, cetatea aceea durabilă. 15. Carul la care fuseseră Înhămați boii scârțâia și se zgâlțâia din Încheieturi pe sub arcadele cetății, pe sub umbra caselor, de o parte și de alta a drumului, numai că el abia dacă zărea vreo casă, căci privea pierdut doar În sus, cu ochii Încremeniți și mirați, presimțind doar prezența caselor Înalte de piatră, după cum Îi cădea umbra pe chip și pe ochii‑i vlăguiți, presimțind prezența caselor joase de după care soarele nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
pete de cerneală și cu crestături care nu se mai puteau șterge, nume, desene, formule. Și tabla era la fel, mai mult neagră decât verdeînchis (cum fusese cândva), roasă și ea, căci liniile, care altădată trasau pătrățele, abia se mai zăreau, și asta numai pe margini. Catedra era Înfășurată Într‑o hârtie ordinară, albastră, fixată cu pioneze de tăblie. Ferestrele Înalte aveau zăbrele, ca În mănăstirile din romane. Ăsta era gimnaziul de fete! Deci nici urmă de chiotele de entuziasm În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]