12,786 matches
-
ulterior duce de Suabia de la 1048 până la moarte. Otto era fiul lui Henric de Schweinfurt, markgraf de Nordgau cu Gerberga de Henneberg. El a fost unul dintre cei mai puternici principi din Franconia răsăriteană, ca urmare a moștenirii dobândite, posedând stăpâniri extinse în Radenzgau și Schweinfurt. În 1014, el figura cu titlul de conte de Altmühl (sau Kelsgau), iar din 1024 a moștenit marca tatălui său. În 1034, Otto a devenit conte al Naabului Inferior. Din acel moment și până la numirea
Otto al III-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325311_a_326640]
-
de 120 de vase a luat parte la Prima cruciadă, iar pisanii au fost implicați în cucerirea Ierusalimului de către cruciați din 1099. Pe drumul către Țara Sfântă, vasele pisane nu au ratat ocazia de a prăda câteva insule aflate în stăpânirea Bizanțului. Cruciații pisani erau conduși de către arhiepiscopul Daibert (Dagobert), care va deveni ulterior patriarh de Ierusalim. Pisa și celelalte "Repubbliche Marinare" au profitat de pe urma cruciadelor pentru a-și instaura puncte comerciale și colonii pe coastele din Siria, Liban și Palestina
Republica Pisa () [Corola-website/Science/324520_a_325849]
-
în care cea mai mare parte din galerele pisane au fost distruse și cei mai mulți marinari au fost luași prizonieri de către gneovezi. În anul 1290 un atac hotărât al flotei genoveze asupra "Porto Pisano" a cauzat distrugerea Pisei. Ca parte a stăpânirilor familiei Visconti din anul 1399, Pisa a fost apoi vândută către Florența în 1402; după o sângeroasă, dar inutilă rezistență, municipalitatea din Pisa a fost până la urmă supusă în anul 1406.
Republica Pisa () [Corola-website/Science/324520_a_325849]
-
conduse de Faroald și Zotto, au pătruns în Italia centrală și chiar în sudul peninsulei, unde au întemeiat ducatele de Spoleto și de Benevento. Cu toate acestea, după asasinarea lui Alboin în anul 573, diferite ducate autonome au apărut, fragmentând stăpânirea longobardă. Împăratul de la Constantinopol, Iustin al II-lea a încercat să profite de situație și în 576 l-a trimis pe ginerele său, Baduarius, spre Italia. Acesta din urmă a fost însă înfrânt și ucis în luptă, iar criza care
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
lui Arnulf (mult superioară numeric) înainte ca aceasta să se poată organiza, iar Arnulf însuși a căzut în luptă. Victoria categorică a lui Robert "Frizonul" l-a făcut pe regele Filip I să încheie pacea și să îl învestească cu stăpânirea asupra Flandrei. Un an mai tîrziu, Filip i s-a căsătorit cu fiica vitregă a lui Robert "Frizonul", Bertha de Olanda, iar în 1074, Filip a restituit senioria de Corbie către coroană. Adela a manifestat un interes aparte pentru politica
Adela de Franța () [Corola-website/Science/324538_a_325867]
-
absenței sale, împăratul Henric al IV-lea avusese o tentativă de a ocupa Flandra imperială. Revenit acasă, Robert a răspuns provocării prin sprijinirea unei răscoale a comunei din Cambrai împotriva împăratului și a susținătorului acestuia, episcopul Gaulcher, și a pus stăpânire pe un număr de castele imperiale. Pacea a fost restabilită în 1102, iar Robert a prestat omagiu împăratului pentru Flandra imperială. Însă după 1105, noul împărat Henric al V-lea, a pornit în marș asupra Flandrei, având sprijinul contelui Balduin
Robert al II-lea de Flandra () [Corola-website/Science/324546_a_325875]
-
în paralel cu aceste evoluții, Pandulf de Capua, aliatul natural al lui Atenulf, asalta posesiunile abației de la Montecassino împreună cu Lando. Acesta din urmă l-a capturat pe abatele Richer și, în schimbul eliberării abatelui, a obținut eliberarea lui Atenulf și recunoașterea stăpânirii acestuia asupra Gaetei. În toamna anului 1058, fiul mai mare al lui Atenulf, care se logodise cu o fiică a normandului Richard I de Capua, a murit. Richard a solicitat totuși obținerea "morgengab" (dotei). Ducele a refuzat și, ca urmare
Atenulf I de Gaeta () [Corola-website/Science/324566_a_325895]
-
lui Guaimar, nepotului său Asclettin. În același an, Guaimar s-a opus succesiunii vărului lui Asclettin, Rainulf Trincanocte, însă din nou rezultatul i-a fost împotrivă. Aceste dispute au făcut ca Aversa, până atunci loială lui Guaimar, să revină în stăpânirea lui Pandulf al IV-lea de Capua, de curând revenit din exilul de la Constantinopol. Războiul cu Pandulf a continuat între 1042 și 1047. Totuși, Guaimar și-a asigurat poziția, prin recunoașterea lui Drogo, fratele lui Guillaume Braț de Fier, după
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
au masacrat pe cei patru frați și 36 de alți asediați, câte unul pentru fiecare lovitură de cuțit primită de Guaimar. Astfel, normanzii și-au demonstrat loialitatea față de principele de Salerno chiar și după moartea acestuia. Succesiunea lui Guaimar include stăpânirea sa, obținută fie prin cucerire, fie prin alte metode, asupra Salerno, Amalfi, Gaeta, Napoli, Sorrento, Apulia, Calabria și Capua. El a fost ultimul mare principe longobard din Italia de sud. Guaimar a fost căsătorit cu Gemma, fiică a contelui Laidulf
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
Atunci când tatăl său Sergiu a preluat tronul amalfitan în anul 958, Manșo a fost imediat asociat acestuia la domnie. În 966, a devenit duce unic. În plus, a primit titlul bizantin de "patrikios". De la bun început, Manșo manifestă intenții de stăpânire în Principatul de Salerno. Astfel, în 973, Manșo a conspirat alături de Landulf de Conza și de ducele Marin al II-lea de Neapole pentru a-l depune de principele Gisulf I de Salerno. În 974, Gisulf a fost reinstalat în
Manso I de Amalfi () [Corola-website/Science/324593_a_325922]
-
constituie numele care, în Evul Mediu timpuriu, a fost conferit stăpânirilor pe care Regatul longobard le deținea în Italia de nord. cuprindea Lombardia propriu-zisă cu capitala la Pavia, ducatele de Friuli și Trento, alături de regiunea Toscanei. În sud, ea era mărginită de Statul papal ("Patrimonium Sancti Petri") instaurat după Donația pepiniană
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
de la Marea Tireniană la Marea Adriatică. Teritoriile longobarde situate dincolo de Statul papal purtau denumirea de "Langobardia Minor" și constau din ducatele de Spoleto și Benevento. În interiorul său, Langobardia Major era divizată în Austria în est și Neustria în apus. După ce aceste stăpâniri au fost cucerite de către Carol cel Mare ca urmare a asediului Paviei din 774, ele au devenit parte a Imperiului Carolingian.
Langobardia Major () [Corola-website/Science/324603_a_325932]
-
care le-a dăruit apoi banului Nicolai Roset, după cum se deduce dintr-un zapis încheiat la 1 septembrie 1779. Din actele de vânzare încheiate de buciumeni la sfârșitul secolului al XVIII-lea reiese că cele mai multe pământuri vindute au ajuns în stăpânirea banului Nicolai Roset. Buciumenii și-au manifestat de la inceput neliniștea și nemulțumirea față de aceste danii și cumpărături. Deoarece mulți răzeși din Buciumi și din satele învecinate căutau să-și recapete totuși pământurile înstrăinate, uneori au intervenit atât episcopul cât și
Buciumi, Bacău () [Corola-website/Science/324588_a_325917]
-
Buciumi și din satele învecinate căutau să-și recapete totuși pământurile înstrăinate, uneori au intervenit atât episcopul cât și mitropolitul în sprijinul mănăstirii. Răzeși din Buciumi au încercat sub diferite forme să-și apere pământurile și să le elibereze de sub stăpânirea feudala. Ei smulg pietrele de hotar, inched căile de acces, intră cu plugul și peste aceste pământuri, pătrund cu forța în pădure, alungând paznicii puși de boieri și mănăstire. Cand au posibilitatea distrug actele prin care boierii și egumenii își
Buciumi, Bacău () [Corola-website/Science/324588_a_325917]
-
nu numai din partea tătarilor, dar și din partea răzeșilor. Țăranii din satele înconjurătoare, între ei fiind mulți din Buciumi, au pătruns cu forța în incinta mănăstirii și au ars numeroase acte de daniisi vânzare, încercând în acest fel să reintre în stăpânirea pământurilor pierdute. Alte conflicte mai puternice s-au ivit între răzeșii sin Buciumi și banul Nicolai Roset, ajungându-se la un moment dat cu judecată până la divanul domnesc. Buciumenii au avut anumite conflicte și cu egumeni Mănăstirii Casin care, cumpărând
Buciumi, Bacău () [Corola-website/Science/324588_a_325917]
-
an, succesiunea la conducerea comitatului a devenit obiect de dispută. Fiul său a fost depus de către episcopul Landulf, care astfel a unificat conducerea ecleziastică și cea seculară a regiunii, după cum Athanasie urma să facă pentru Ducatul de Neapole. Disputele asupra stăpânirii asupra episcopatului și a comitatului au reizbucnit odată cu moartea lui Landulf al II-lea și un război civil a izbucnit între Pandenulf, fiul depus al fostului conte Pando, și Lando al III-lea, un alt nepot al lui Landulf I.
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
înainte, sub pretextul oferit de apelul generalul bizantin Eufemius, revoltat împotriva împăratului Mihail al II-lea al Bizanțului. După înfrângerea forțelor locale și ocuparea fortăreței de la Mazara, invadatorii sarazini au pornit în marș asupra Siracusei, care era capitala insulei sub stăpânirea romană și bizantină. Asediul s-a desfășurat în timpul iernii dintre anii 827 și 828 și a continuat până vara, în care perioadă de timp asediații au avut mult de suferit din cauza lipsei de hrană. Izbucnirea unei epidemii, care a dus
Primul asediu arab al Siracuzei () [Corola-website/Science/324627_a_325956]
-
Tunis, care a fost reprimată abia în 836, cu sprijinul berberilor. Ziyadat deja începuse campanii în Italia în încercarea de a abate trupele arabe aflate în stare de permanentă neliniște, și astfel în 827 a început cucerirea Siciliei aflate în stăpânirea bizantinilor, sub conducerea incomodului jurist Asad ibn al-Furat. Deși inițial au fost respinși de către bizantini, arabii au reușit să cucerească Palermo în 831. Luptele pentru putere din sudul Italiei au furnizat noi oportunități de cucerire și jaf. Astfel, un apel
Ziyadat Allah I () [Corola-website/Science/324631_a_325960]
-
de alianțe cu colegii săi longobarzi și de relaxare a relațiilor cu bizantinii. Landulf s-a distanțat de Constantinopol, dar căutând să nu intre într-un conflict deschis, și a făcut câteva încercări de a atașa și Principatul de Salerno stăpânirilor sale. În 946, Landulf s-a aliat cu Ioan al III-lea de Neapole, cu scopul de a-l îndepărta pe principele Gisulf I de Salerno, fiul lui Guaimar. El a fost însă prins într-o ambuscadă pusă la cale
Landulf al II-lea de Benevento () [Corola-website/Science/324615_a_325944]
-
constituite la Taranto sau la Bari. Pe parcursul acestei întregi perioade, luptele dintre musulmani erau tot mai dese. În mod nominal, Sicilia se afla inițial sub guvernarea aghlabizilor, după care a trecut în cea a dinastiei fatimizilor, trecând astfel de la o stăpânirea sunnită la una șiită. După reprimarea cu succes a unei răscoale, califul fatimid a numit pe Hassan al-Kalbi ca emir al Siciliei, fiind primul din dinastia kalbizilor. Fatimizii au procedat la această numire chiar cu puțin înainte ca ei înșiși
Kalbizi () [Corola-website/Science/324641_a_325970]
-
Ducatul și apoi Principatul de Benevento a fost inițial cel mai sudic ducat longobard din Italia medievală, axat în jurul orașului Benevento, situat în sudul Italiei. Datorită existenței "Ducatus Romanus" al papilor, care tăia practic ducatul de Benevento de stăpânirile longobarde din nordul Italiei (Langobardia Major), Benevento a fost de la bun început independent "de facto". Paul Diaconul se referă la Benevento sub numele de "ducatul samnit", după numele vechilor locuitori ai regiunii, samniții. Condițiile în care ducatul de Benevento a
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
Stabilit în cea mai mare dintre mănăstirile beneventine, Montecassino, el a scris mai întâi o istorie romană, iar apoi una a longobarzilor, sursă importantă și pentru istoria ducatului de Benevento. Sub succesorii Zotto, ducatul și-a extins teritoriul în dauna stăpânirilor bizantine. Astfel, ducele Arechis (originar din Friuli, a capturat Capua și Crotone și a jefuit Amalfi, însă a fost incapabil să ocupe Napoli. După domnia sa, bizantinii mai păstrau în sudul Italiei doar Napoli, Amalfi, Gaeta, Sorrento, Calabria și orașele maritime
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
dinastie aleasă de ei înșiși, principatul de Salerno s-a aflat sub conducerea "străinilor": fie din casa princiară de Capua, fie de către ducii de Amalfi. Amalfitanii au profitat de moartea lui Pandulf Cap de Fier din 981 pentru a prelua stăpânirea asupra Salerno de la Pandulf al II-lea, astfel încât Manso I de Amalfi a devenit principe. Acesta a fost însă nepopular, și Ioan, originar din Spoleto, a fost ales după alungarea amalfitanilor. Relațiile de discordie cu Amalfi au continuat până la finele
Principatul de Salerno () [Corola-website/Science/324626_a_325955]
-
Siciliei. Sub al-Akhal (1017-1037), conflictul dinastic s-a intensificat, înregistrându-se tot mai dese cazuri în care anumite facțiuni din cadrul familiei domnitoare a kalibizilor se aliau fie cu Imperiul Bizantin, fie cu dinastia zirizilor. Din vremea emirului Hasan as-Samsam (1040-1053), stăpânirea asupra insulei s-a fragmentat în mai multe mici fiefuri. Pe plan intern, arabii au inițiat reforme funciare care, la rândul lor, au sporit productivitatea și au încurajat creșterea micii proprietăți, fapt care și-a lăsat amprenta asupra devoltării ulterioare
Emiratul Siciliei () [Corola-website/Science/324628_a_325957]
-
Al-Kasr și Al-Khalisa. Pe de altă parte, pe tot parcursul emiratului de Sicilia, au continuat să aibă loc revolte ale bozantinilor, în principal în răsăritul insulei, iar părți din teritoriu au fost chiar reocupate de către greci. Populația locală căzută sub stăpânirea musulmană era constituită din sicilieni catolici romanizați în apus și din creștini vorbitori de greacă în răsărit, alături de un număr destul de consistent de evrei. Acestor populații cucerite li s-a permis o anumită libertate de practicare a religiei proprii ca
Emiratul Siciliei () [Corola-website/Science/324628_a_325957]