12,450 matches
-
În conflictul altora. Această retorică le permitea radicalilor vest-germani să disprețuiască Republica de la Bonn atât pentru afiliația imperialist-capitalistă din prezent, cât și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fotografia În Der Spiegel, În 1967. Accentul pus pe nuditate era menit să amintească imaginile cu corpuri goale, neajutorate, din lagărele de concentrare. Uite, părea să spună: mai Întâi au fost victimele lui Hitler, acum trupurile revoluționarilor maoiști, dezgolite demonstrativ. Dacă germanii se pot uita la corpurile noastre, vor putea Înfrunta și alte adevăruri. „Mesajul” - că promiscuitatea adolescenților va forța generația mai vârstnică să fie mai deschisă În privința vieții sexuale, apoi În privința lui Hitler etc. - l-a făcut pe liderul SDS Rudi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parte din stânga vest-germană - și nu numai stânga -, aveau o relație ambiguă cu Republica Democrată Germană. O bună parte dintre ei se născuseră În ceea ce era acum RDG sau În alte teritorii din Est, de unde familile lor fuseseră expulzate ca etnici germani: Prusia Orientală, Polonia, Cehoslovacia. Nu Întâmplător, nostalgia părinților pentru trecutul dispărut se reflecta involuntar În visul lor: o Germanie mai bună la est. RDG, În ciuda (sau poate din cauza?) cenzurii și represiunii autoritariste, prezenta o atracție aparte pentru tinerii radicali: era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și deposedată spiritual... trăim Într-o țară fără patrie, fără Heimat”. Tenta clar naționalistă a terorismului german de extremă stângă - faptul că viza ocupantul american, corporațiile multinaționale și ordinea capitalistă „internațională” - atingea o coardă sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dispărut al „Germaniei profunde”. Reitz, ca Syberberg și alții, nu-și ascundea disprețul pentru serialul american de televiziune Holocaust, prezentat pentru prima oară pe posturile germane În 1979. Dacă trecutul Germaniei trebuia descris, atunci misiunea, oricât de dureroasă, le revenea germanilor. „Cel mai radical proces de expropriere”, scria Reitz, „este să ți se ia istoria. Prin Holocaust, americanii ne-au furat istoria”. Aplicarea „esteticii comerciale” la trecutul Germaniei era metoda Americii de a-și impune controlul. Lupta regizorilor și artiștilor germani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exterminare În Noua Ordine a imperialismului nazist... (cum) să ridicăm vălul ce maschează tehnologia exterminării civilizate În Noua Ordine de la Bretton Woods”. Acest derapaj facil - ideea că asemănările dintre nazism și democrația capitalistă sunt mai importante decât deosebirile și că germanii erau În ambele cazuri niște victime - explică insensibilitatea stângii radicale germane față de soarta evreilor. Pe 5 septembrie 1972, organizația palestiniană „Septembrie Negru” a atacat echipa israeliană la Jocurile Olimpice de la München, ucigând unsprezece atleți și un polițist german. Aproape sigur, asasinii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
palestiniene și grupurile teroriste europene era deja indiscutabilă: Ensslin, Baader și Meinhof s-au „antrenat” toți la un moment dat cu gherilele palestiniene, alături de basci, italieni, irlandezi republicani și alții. Dar nemții erau cei mai zeloși: când patru teroriști (doi germani și doi arabi) au deturnat un avion al companiei Air France În iunie 1976 spre Entebbe (Uganda), germanii au fost cei care au ținut să-i identifice și să-i separe pe evrei de ceilalți pasageri. Dacă această acțiune - care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
moment dat cu gherilele palestiniene, alături de basci, italieni, irlandezi republicani și alții. Dar nemții erau cei mai zeloși: când patru teroriști (doi germani și doi arabi) au deturnat un avion al companiei Air France În iunie 1976 spre Entebbe (Uganda), germanii au fost cei care au ținut să-i identifice și să-i separe pe evrei de ceilalți pasageri. Dacă această acțiune - care amintea fără greș trierea evreilor de către germani În alt loc și altă eră - nu a compromis definitiv banda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avion al companiei Air France În iunie 1976 spre Entebbe (Uganda), germanii au fost cei care au ținut să-i identifice și să-i separe pe evrei de ceilalți pasageri. Dacă această acțiune - care amintea fără greș trierea evreilor de către germani În alt loc și altă eră - nu a compromis definitiv banda Baader-Meinhof În ochii simpatizanților, e fiindcă argumentele (dacă nu și metodele) lor erau general acceptate: victimele nu erau evreii, ci germanii, iar agresorul nu era național-socialismul german, ci capitalismul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acțiune - care amintea fără greș trierea evreilor de către germani În alt loc și altă eră - nu a compromis definitiv banda Baader-Meinhof În ochii simpatizanților, e fiindcă argumentele (dacă nu și metodele) lor erau general acceptate: victimele nu erau evreii, ci germanii, iar agresorul nu era național-socialismul german, ci capitalismul american. „Crimele de război” erau acțiuni ale americanilor - Împotriva vietnamezilor, de exemplu. Un „nou patriotism” Înflorea În Germania de Vest: ca o ironie a sorții, Baader, Meinhof și prietenii lor, a căror
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar America refuza, după cum a confirmat președintele Lyndon Johnson În octombrie 1966, să mai fie constrânsă În politica externă de principiul reunificării germane viitoare. Mesajul era limpede: În loc să ceară soluționarea „problemei germane” ca precondiție a destinderii, noua generație de diplomați germani trebuia să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane se baza În mare parte pe experiența lui ca primar al Berlinului de Vest. Nu Întâmplător cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Bază cu RDG, ratificat de Bundestag În 1973, prin care autoritățile de la Bonn continuau să-i acorde automat cetățenie oricărui locuitor al RDG ce reușea să treacă În Vest, dar renunțau la pretenția că este singurul reprezentant legitim al tuturor germanilor; un tratat cu Praga (1973) și schimbul de „reprezentanți permanenți” cu RDG În mai 1974. Pentru aceste realizări și după un pelerinaj emoționant În Polonia, În cursul căruia a Îngenuncheat În semn de omagiu În amintirea ghetoului din Varșovia, Willy
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pompidou); la Paris și la Washington Însă, comentariile ministrului de Finanțe Helmut Schmidt (În 1973) - despre o „lume În schimbare” În care „categoriile tradiționale de Est și Vest” deveneau irelevante - nu au fost uitate prea curând. Al doilea public erau germanii din ambele state. Pentru mulți dintre ei, conceptul lui Willy Brandt a adus beneficii reale. Contactul și comunicarea Între cele două Germanii au Înflorit. În 1969 s-au dat o jumătate de milion de telefoane din RFG În RDG. Douăzeci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Bonn, liderii RDG au Încetat și ei să vorbească despre „Germania” și au Început să menționeze cu siguranță crescândă RDG, ca stat german distinct și perfect legitim, cu un viitor propriu - Întemeiat, susțineau ei acum, nu doar pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În 1968 Constituția RDG amintea dezideratul unificării sub steagul democrației și al socialismului, În Constituția modificată din 1974 fraza lipsește, fiind Înlocuită cu promisiunea de a rămâne un stat „aliat permanent și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
granițe europene, de preferință În cadrul unei conferințe de pace. Aliații vestici, În special Statele Unite, refuzau să acorde mai mult decât recunoașterea de fapt a unui statu-quo câtă vreme „problema germană” nu era soluționată. Dar acum, având În vedere că Înșiși germanii Întindeau o mână vecinilor de la est, poziția occidentalilor urma să se schimbe; dorința liderilor sovietici era pe cale să se realizeze. În cadrul ambițioasei lor strategii de destindere a relațiilor cu URSS și China, președintele Richard Nixon și secretarul său de stat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Acordului Schengen au trebuit să promită În schimb că vor aplica cel mai drastic regim al vizelor și vămilor față de țările neparticipante: fiindcă francezii, de exemplu, Își deschideau frontierele pentru orice călător din Germania, ei trebuiau să se asigure că germanii aplicaseră cele mai stricte criterii de admitere la punctele lor de frontieră cu alte țări. Deschizând frontierele interne Între unele state membre ale Comunității Europene, Acordul Schengen Întărea ferm granițele externe care Îi separau pe semnatari de cei din afară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost forțat să demisioneze după ce aripa de stânga a propriului partid a votat Împotriva noilor rachete - aprobate și instalate ulterior de succesorul său creștin-democrat, Helmut Kohl6. Mirajul unei zone denuclearizate și neutre În centrul Europei Îi atrăgea Încă pe mulți germani, iar la apelurile oficiale din RDG Împotriva armelor nucleare și-au adăugat vocile ecologiști și social-democrați proeminenți din RFG. În octombrie 1983, În cursul unei demonstrații la Bonn, fostul cancelar Willy Brandt Îndemna o mulțime aprobatoare de 300.000 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ordine” și „stabilitate”, mulți vest-germani au sfârșit prin a Împărtăși punctele de vedere ale politicienilor din Est cu care veneau În contact. Egon Bahr, un proeminent social-democrat, explica În ianuarie 1982 (imediat după proclamarea legii marțiale În Polonia) că, așa cum germanii renunțaseră la dezideratul unității naționale de dragul păcii, polonezii ar trebui să renunțe la aspirațiile lor de libertate În numele aceleiași „priorități absolute”. Cinci ani mai târziu, vorbind la un simpozion al Partidului Social-Democrat despre „Mitteleuropa”, influentul scriitor Peter Bender accentua cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
hibridă, În care organizarea totalitaristă a statului va coexista cu instituțiile democratice ale societății” - și, până În vara anului 1989, nici nu avea motive să spere la mai mult. Un factor nou a fost rolul mass-media. Ungurii, cehii și mai ales germanii și-au văzut În fiecare seară propria revoluție la știrile televizate. Pentru populația Pragăi, reluările evenimentelor din 17 noiembrie pe micul ecran au constituit un soi de educație politică ad-hoc, inoculând un dublu mesaj: „n-au ce să ne facă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autonom. Cât despre Berlin, până la semnarea unui acord final de pace, a rămas un oraș a cărui soartă depindea oficial de puterile ocupante: Franța, Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică. Nici britanicii, nici francezii nu se grăbeau să Îi vadă pe germani reuniți. În măsura În care occidentalii se gândeau la o Germanie unificată, ei Își imaginau acest lucru la sfârșitul unui lung proces de schimbare În Europa de Est, nu la Început. Cum observa În decembrie 1989 Douglas Hurd (ministrul britanic al Afacerilor Externe), reflectând la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se dedice proiectului european sub coordonare franco-germană, iar Germania era sortită unei uniuni tot mai strânse - ai cărei termeni, În special moneda europeană comună, urmau să fie consfințiți printr-un nou tratat (negociat anul următor În orașul olandez Maastricht)5. Germanii au acceptat destul de rapid toate condițiile francezilor (deși manevrele diplomatice maladroites ale francezilor au răcit relațiile pentru un timp), exact ca atunci când Bonnul a acceptat, după 1955, să limiteze „Europa” la cele șase țări fondatoare, pentru a potoli neliniștea francezilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și neutre. Era tocmai situația de care se temeau SUA: o Germanie Întregită, neutră și necontrolată În centrul Europei, destabilizându-și vecinii de ambele părți. Așa că Statele Unite s-au angajat să sprijine obiectivele lui Kohl, pentru a se asigura că germanii nu vor avea de ales Între unificare și alianța occidentală. Sub presiunea Washingtonului, Franța și Marea Britanie au acceptat să se așeze la masa tratativelor cu Uniunea Sovietică și reprezentanții celor două Germanii și să precizeze termenii apariției noii Germanii. Așa-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu Însuși președintele Iliescu) ar fi fost cu certitudine incriminate de o investigație temeinică a activităților regimului Ceaușescu. În cele din urmă a fost Înființat un Consiliu Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care nu putea aspira Însă la autoritatea originalului german. Nicăieri problema confruntării cu trecutul comunist nu și-a găsit o rezolvare universal acceptată sau perfect echitabilă. Dar soluția adoptată În Cehoslovacia a stârnit controverse care au depășit granițele țării. Aici stalinismul ajunsese mai târziu și durase mai mult, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
destrămării identității „spaniole”. Franco exploatase până la epuizare gama tradițională de elemente naționaliste În elementele ei clasice (gloria imperiului, onoarea armatei, autoritatea Bisericii) și, după căderea lui, cei mai mulți spanioli erau sătui de retorica tradiției. Cum se Întâmplase mai Înainte și cu germanii din generația postautoritară, spaniolii nu se simțeau deloc În largul lor când vorbeau despre „națiune”. Apartenența regională sau provincială, În schimb, nu avea conotații autoritariste; dimpotrivă, cum fusese o țintă predilectă a vechiului regim, ea părea o componentă esențială a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europei - unul care să confere fiecărui stat o influență proporțională cu numărul de locuitori, dar să permită În același timp atingerea unei majorități -, conferința a degenerat Într-o târguială acerbă, extrem de jenantă. Francezii țineau morțiș să Își mențină paritatea cu germanii (În ciuda unei disparități a populației de 20 de milioane), În timp ce țări ca Spania și Polonia (cea din urmă prezentă la Întâlnire cu statut de observator) au Încercat să Își maximizeze viitoarea pondere În Consiliu vânzându-și sprijinul În funcție de cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]