12,450 matches
-
rata șomajului printre tinerii de culoare din Londra era de 51%. Săracii, ca Întreaga Europă la acest sfârșit de secol, erau de o izbitoare diversitate etnică -„multiculturali”, cum sunt descriși de obicei, ca o recunoaștere a faptului că mulți olandezi, germani sau britanici de culoare sunt copiii sau nepoții imigranților marocani, turci sau pakistanezi. Orașe ca Rotterdam sau Leicester erau atât de multilingve și multicolore, Încât un localnic Întors acasă după o absență de două decenii ar fi fost uluit. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
citească În germană. Alături de franceză, germana era limba universală a europenilor cultivați, fiind, până la război, și cea mai vorbită dintre ele - o limbă folosită activ În viața de zi cu zi de la Strasbourg până la Riga8. Dar, odată cu lichidarea evreilor, expulzarea germanilor și sosirea sovieticilor, Europa Centrală și de Est a pierdut contactul cu germana. Orășenii mai În vârstă au continuat să citească și (mai rar) să vorbească nemțește, iar În comunități săsești izolate din Transilvania și din alte părți germana s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de combinații posibile Între limbile celor 25 de state membre), comunicarea În una dintre cele trei limbi principale ale Uniunii era indispensabilă pentru a influența realmente deciziile luate și a asigura implementarea lor. Iar franceza era acum minoritară. Dar, spre deosebire de germani, autoritățile franceze nu au trecut la engleză pentru a-și asigura eficacitatea comercială și politică. Deși tot mai mulți tineri francezi studiau engleza și călătoreau În străinătate pentru a o folosi, poziția oficială a devenit categoric defensivă: fără Îndoială fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celor două țări. Germania domina economia europeană. Pentru mai toate statele membre UE, ea era cel mai important partener comercial. Numai Republica Federală asigura două treimi din venitul net al Uniunii. Deși duceau greul finanțării - sau poate tocmai de aceea -, germanii erau printre cei mai devotați cetățeni ai Uniunii Europene. Periodic, oamenii politici germani propuneau crearea unui „culoar rapid” pentru statele adepte ale unei Europe federale complet integrate, numai pentru a renunța ulterior, vizibil dezamăgiți de partenerii lor care tergiversau. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai aprig să fie „cunoscute” la Începutul secolului XXI erau alte două foste state imperiale. Rusia și Turcia jucaseră cândva, ca și Germania, un rol imperial În Europa. Numeroși turci și ruși au avut soarta tristă a comunităților de etnici germani din Europa: moștenitori dislocați ai unei puteri autocratice, reduși acum la rolul de minorități vulnerabile și antipatizate Într-un stat-națiune străin; rămășițe lăsate În urmă de refluxul imperial. La sfârșitul anilor ’90, se estima că peste o sută de milioane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
RDG - ca să adaptăm afirmația lui Mirabeau despre Prusia sub dinastia Hohenzollern - era doar un serviciu de securitate dotat cu un stat, ea dovedea retrospectiv o capacitate remarcabilă de a trezi simpatia și chiar regretul. Pe când cehii Își admirau vechile haine, germanii se Înghesuiau să vadă Goodbye, Lenin, film În care ironia palpabilă față de neajunsurile, dogmele și absurditatea generală a vieții sub Erich Honecker era compensată conștient de o anumită simpatie pentru subiect și o atitudine mai mult decât ambivalentă față de dispariția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aici, În Franța. Patriotismul unui francez Înseamnă că inima lui se Încălzește și de la căldură se Întinde și se dilată În așa fel Încât dragostea lui Îi cuprinde nu doar pe cei apropiați, ci Franța Întreagă, toată lumea civilizată. Patriotismul unui german Înseamnă că inima lui se contractă și se strânge ca pielea tăbăcită la frig, iar el urăște tot ce-i străin și nu mai vrea să fie un cetățean al lumii, un european, ci numai un german provincial. Desigur, Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
civilizată. Patriotismul unui german Înseamnă că inima lui se contractă și se strânge ca pielea tăbăcită la frig, iar el urăște tot ce-i străin și nu mai vrea să fie un cetățean al lumii, un european, ci numai un german provincial. Desigur, Franța și Germania nu mai sunt referințele-cheie. Dar alegerea enunțată de Heine Între două tipuri de patriotism se aplică destul de bine situației europene contemporane. Dacă Europa de astăzi ia o turnură „germanică”, contractându-se „ca pielea tăbăcită la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Samling („Mișcarea Națională”). Dar, În vreme ce eliberarea, rezistența și deportații (chiar și Înfrângerile eroice precum Dunkerque sau revolta din Varșovia din 1944) puteau fi exploatate pentru făurirea unor mituri naționale compensatorii, Holocaustul nu avea un conținut „utilizabil”7. În anumite privințe, germanilor le-a fost mai ușor să abordeze și să recunoască amploarea crimei lor - bineînțeles, nu de la Început: am văzut cum eșuase „denazificarea”. La Începuturile Republicii Federale, istoria predată În școli se oprea la Imperiul wilhelminian. Cu excepția omului de stat Kurt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmă, vest-germanii vedeau doar amintirea suferinței proprii: În sondajele de opinie de la sfârșitul anilor ’50, o majoritate covârșitoare a populației Republicii Federale cataloga perioada ocupației postbelice drept „cea mai grea din viața lor”. După cum anticipaseră unii observatori Încă din 1946, germanii s-au distanțat cu succes de Hitler: oferindu-l lumii pe Führer ca țap ispășitor, ei s-au sustras atât pedepsei, cât și responsabilității morale. Fără Îndoială, exista o ură profundă față de ceea ce făcuse Hitler, dar aceasta avea ca obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
distanțat cu succes de Hitler: oferindu-l lumii pe Führer ca țap ispășitor, ei s-au sustras atât pedepsei, cât și responsabilității morale. Fără Îndoială, exista o ură profundă față de ceea ce făcuse Hitler, dar aceasta avea ca obiect răul făcut germanilor mai degrabă decât cel pricinuit altora Împreună cu ei. În acea perioadă, mulți germani erau de părere că persecuția evreilor nu fusese cea mai mare crimă, ci cea mai mare eroare a lui Hitler: Într-un sondaj de opinie din 1952
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei s-au sustras atât pedepsei, cât și responsabilității morale. Fără Îndoială, exista o ură profundă față de ceea ce făcuse Hitler, dar aceasta avea ca obiect răul făcut germanilor mai degrabă decât cel pricinuit altora Împreună cu ei. În acea perioadă, mulți germani erau de părere că persecuția evreilor nu fusese cea mai mare crimă, ci cea mai mare eroare a lui Hitler: Într-un sondaj de opinie din 1952, aproape doi din cinci adulți din RFG nu ezitau să declare că era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
emoțională”. În 1955, un tribunal din Frankfurt Îl achita pe un oarecare dr. Peters, director general al unei companii furnizoare de gaz Zyklon-B pentru SS, pe considerentul că nu existau „suficiente dovezi” că gazul fusese folosit la uciderea deportaților. Dar germanii nu puteau nega faptele comise Împotriva evreilor - situație unică În Europa. Puteau să evite subiectul, să insiste asupra propriei lor suferințe, să arunce Întreaga vină asupra „câtorva” naziști. Însă nu puteau ocoli responsabilitatea atribuindu-le pur și simplu altora genocidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici pe britanici, nici pe francezi și nici măcar pe compatrioții lui italieni, Jurnalul Annei Franck (un document mult mai accesibil, ce-i drept) a devenit În Germania un bestseller absolut, cu peste 700.000 de exemplare vândute până În 1960. Autointerogația germanilor a Început când investigațiile tardive asupra crimelor de pe frontul de est au declanșat o serie de procese. De la procesele Împotriva membrilor „Grupurilor de Intervenție” din timpul războiului, derulate la Ulm În 1958, la arestarea și punerea sub acuzare a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
amploarea atrocităților naziste. Revistele populare ca Stern și Quick nu mai aveau cum să minimalizeze importanța lagărelor, așa cum o făcuseră În anii ’50, ori să Îi elogieze pe naziștii „buni”. În conștiința publică se Înrădăcina ideea că trecutul recent al germanilor era inacceptabil și rușinos. Proporțiile schimbării nu trebuie totuși exagerate. În anii ’60, unul dintre cancelarii vest-germani (Kiesinger) și președintele (Heinrich Lübke) erau foști naziști - o contradicție flagrantă cu imaginea de sine a republicii de la Bonn, sesizată prompt, așa cum am
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
foarte actual. Impactul public a fost enorm. Cinci luni mai târziu, Bundestagul a votat abrogarea termenului de prescripție pentru crimă (Însă trebuie menționat că printre cei care au votat Împotrivă se afla și viitorul cancelar Helmut Kohl). Din acel moment, germanii au fost printre europenii cel mai bine informați despre Shoah și s-au străduit să mențină crima singulară a țării lor În conștiința publică. Dacă În anul 1968 numai 471 de grupuri de elevi au vizitat Dachau, până la sfârșitul anilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
publică. Dacă În anul 1968 numai 471 de grupuri de elevi au vizitat Dachau, până la sfârșitul anilor ’70 numărul anual al acestor vizite trecuse cu mult peste 5.000. A ști - și a recunoaște În mod public - ce le făcuseră germanii evreilor cu patru decenii În urmă reprezenta un mare progres; situarea acestor evenimente În istoria germană și europeană rămânea Însă o dilemă cruntă și nerezolvată, după cum a demonstrat „ciocnirea dintre istorici” din anii ’80. Unii savanți conservatori, printre care venerabilul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Nolte a venit de la Jürgen Habermas, care - asemenea lui Enzensberger, Günter Grass și alți membri ai „generației sceptice” - era suficient de bătrân pentru a-și aminti nazismul și, ca atare, extrem de suspicios față de orice Încercare de a „limita” responsabilitatea germanilor. E un nonsens, i-a răspuns Habermas lui Nolte: esența nazismului este că el nu poate fi „situat” sau „istoricizat” - exact asta este tentația căreia nici un german nu mai are dreptul să Îi cedeze vreodată. Crima nazistă - crima germană - era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nazismul și, ca atare, extrem de suspicios față de orice Încercare de a „limita” responsabilitatea germanilor. E un nonsens, i-a răspuns Habermas lui Nolte: esența nazismului este că el nu poate fi „situat” sau „istoricizat” - exact asta este tentația căreia nici un german nu mai are dreptul să Îi cedeze vreodată. Crima nazistă - crima germană - era unică: unică prin amploare, unică prin ambiție, unică prin profunzimea răului. Contextualizarea ei În sensul propus de Nolte, care antrena inevitabil o relativizare implicită a răspunderii germanilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
german nu mai are dreptul să Îi cedeze vreodată. Crima nazistă - crima germană - era unică: unică prin amploare, unică prin ambiție, unică prin profunzimea răului. Contextualizarea ei În sensul propus de Nolte, care antrena inevitabil o relativizare implicită a răspunderii germanilor, era pur și simplu proscrisă. Poziția intransigentă a lui Habermas impunea un standard la care era de așteptat ca puțini dintre compatrioții săi să adere vreme Îndelungată (inclusiv istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săi să adere vreme Îndelungată (inclusiv istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență a Holocaustului În dezbaterile publice din Germania (În anii ’90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat, cum spunea scriitorul Peter Schneider, „unui soi de ură de sine moralizatoare”) nu putea dura la nesfârșit. A cere fiecărei noi generații de germani să trăiască mereu În umbra lui Hitler, a le cere să-și asume
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat, cum spunea scriitorul Peter Schneider, „unui soi de ură de sine moralizatoare”) nu putea dura la nesfârșit. A cere fiecărei noi generații de germani să trăiască mereu În umbra lui Hitler, a le cere să-și asume răspunderea pentru amintirea vinovăției singulare a Germaniei și să o transforme În Însăși măsura identității lor naționale - aceasta era o revendicare minimă, dar o așteptare exagerată. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără să-i fie verificată activitatea din timpul războiului a alimentat suspiciunile austriecilor că lor li se impuneau standarde diferite. La urma urmelor, Austria a avut după război un cancelar evreu (socialistul Bruno Kreisky), ceea ce nu se putea spune despre germani. Dar nimeni nu aștepta mare lucru de la austrieci. Raportarea lor senină la istoria recentă (la sfârșitul anilor ’90, aproximativ doi din cinci austrieci tot mai credeau că țara lor fusese mai curând victimă decât complice a lui Hitler, iar 43
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italienilor (după septembrie 1943) și Europei de Est, aflată În cea mai mare parte sub ocupație - faptul că, oricât de rușinoasă ar fi fost cooperarea unor funcționari sau polițiști cu autoritățile de ocupație, inițiativa venise Întotdeauna de sus, adică de la germani. Acest lucru nu este atât de adevărat pe cât se credea odată, iar În unele locuri - Îndeosebi În Slovacia sau Croația (sau Ungaria din ultimele luni ale războiului), unde guvernele-marionetă locale Își puneau În aplicare propriile proiecte criminale - fusese Întotdeauna doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să poată fi trase la răspundere pentru acțiunile lor. Germanii n-ar fi putut face ce au făcut În Norvegia, Belgia sau Olanda ocupată fără cooperarea localnicilor (În Danemarca, singura țară fără colaboraționiști, evreii au supraviețuit). În toate aceste cazuri germanii sunt Însă cei care au dat ordinele. Excepția, desigur, este Franța. Iar memoria chinuită, reprimată și lacunară a războiului În Franța (a regimului de la Vichy, cu rolul său complice și activ În proiectele naziste, Îndeosebi În soluția finală) este cea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]